Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Canada
(24-30 iulie 2022)

Omilia la Sfânta Liturghie

Sanctuarul Naţional "Sainte Anne de Beaupré", joi, 28 iulie 2022

Călătoria discipolilor din Emaus, la finalul Evangheliei sfântului Luca, este o imagine a drumului nostru personal şi al drumului Bisericii. Pe drumul vieţii, şi al vieţii de credinţă, în timp ce ducem înainte visele, proiectele, aşteptările şi speranţele care locuiesc în inima noastră, ne ciocnim şi cu fragilităţile şi slăbiciunile noastre, experimentăm înfrângeri şi dezamăgiri, şi uneori rămânem prizonieri ai unui sentiment de eşec care ne paralizează. Evanghelia ne vesteşte că, tocmai în acel moment, nu suntem singuri: Domnul ne vine în întâmpinare, ni se alătură, merge pe însuşi drumul nostru cu discreţia unui călător gentil care vrea să redeschidă ochii noştri şi să facă să ardă din nou inima noastră. Şi atunci când eşecul lasă spaţiu întâlnirii cu Domnul, viaţa se renaşte la speranţă şi ne putem reconcilia: cu noi înşine, cu fraţii şi cu Dumnezeu.

Aşadar să urmăm itinerarul acestui drum pe care l-am putea intitula: de la eşec la speranţă.

Înainte de toate există sentimentul eşecului, care locuieşte în inima acestor doi discipoli după moartea lui Isus. Au urmărit un vis cu entuziasm. În Isus şi-au pus toate speranţele lor şi dorinţele lor. Acum, după scandaloasa moarte pe cruce, întorc spatele Ierusalimului pentru a se întoarce acasă, la viaţa de dinainte. Călătoria lor este una de întoarcere, ca şi cum ar vrea să uite acea experienţă care a umplut de amărăciune inimile lor, acel Mesia ucis ca un răufăcător pe cruce. Se întorc acasă abătuţi, "trişti" (Lc 24,17): aşteptările pe care le-au cultivat au căzut în nimic, speranţele în care au crezut s-au sfărâmat, visele pe care ar fi voit să le realizeze lasă loc dezamăgirii şi amărăciunii.

Aceasta este o experienţă care priveşte şi viaţa noastră şi însuşi drumul spiritual, în toate acele ocazii în care suntem constrânşi să redimensionăm aşteptările noastre şi să ne confruntăm cu ambiguităţile realităţii, cu întunecimile vieţii, cu slăbiciunile noastre. Ni se întâmplă ori de câte ori idealurile noastre se ciocnesc cu dezamăgirile existenţei şi propunerile noastre sunt ignorate din cauza fragilităţilor noastre; când cultivăm proiecte de bine dar după aceea nu avem capacitatea să le realizăm (cf. Rom 7,18); când în activităţile pe care le ducem înainte sau în relaţiile noastre mai devreme sau mai târziu trăim experienţa vreunei înfrângeri, a vreunei erori, a unui eşec, a unei căderi, în timp ce vedem prăbuşindu-se în ceea ce am crezut sau ne-am angajat, în timp ce ne simţim striviţi de păcatul nostru şi de sentimentele de vină.

Şi asta este ceea ce i s-a întâmplat lui Adam şi lui Eva, aşa cum am ascultat în prima lectură: păcatul lor nu numai că i-a îndepărtat de Dumnezeu, ci i-a făcut distanţi între ei: reuşesc numai să se acuze reciproc. Şi vedem asta şi în discipolii de la Emaus, a căror dezamăgire pentru că au văzut prăbuşindu-se proiectul lui Isus lasă spaţiu numai unei discuţii sterile. Şi asta se poate întâmpla şi în viaţa Bisericii, comunitatea discipolilor Domnului pe care o reprezintă cei doi din Emaus. Deşi este comunitatea Celui Înviat, poate ajunge să pribegească rătăcită şi dezamăgită în faţa scandalului răului şi a violenţei Calvarului. Atunci ea nu poate face altceva decât să strângă între mâini sentimentul eşecului şi să se întrebe: ce s-a întâmplat? Pentru ce s-a întâmplat? Cum s-a putut întâmpla?

Fraţilor şi surorilor, sunt întrebările pe care fiecare dintre noi şi le pune sieşi; şi sunt şi întrebările fierbinţi pe care această Biserică peregrină din Canada face să răsune în inima sa pe un drum obositor de vindecare şi de reconciliere. Şi noi, în faţa scandalului răului şi a Trupului lui Cristos rănit în trupul fraţilor noştri indigeni, ne-am prăbuşit în amărăciune şi simţim povara eşecului. Permiteţi-mi aşadar să mă unesc spiritual cu atâţia pelerini care aici parcurg "scara sfântă", care evocă acea urcare a lui Isus la pretoriul lui Pilat, şi să vă însoţesc ca Biserică în aceste întrebări care se nasc din inima plină de durere: de ce s-au întâmplat toate acestea? Cum a putut să aibă loc asta în comunitatea celor care-l urmează pe Isus?

Însă aici trebuie să fim atenţi la ispita fugii, prezentă în cei doi discipoli din Evanghelie: a fugi, a merge înapoi, a scăpa din locul unde s-au petrecut faptele, a încerca să le înlăture, a căuta un "loc liniştit" ca Emaus numai pentru a le uita. Nu există lucru mai rău, în faţa eşecurilor vieţii, decât acela de a fugi pentru a nu le înfrunta. Este o ispită a duşmanului, care ameninţă drumul nostru spiritual şi drumul Bisericii: vrea să ne facă să credem că acel eşec este de acum definitiv, vrea să ne paralizeze în amărăciune şi în tristeţe, să ne convingă că nu mai este nimic de făcut şi că nu merită de găsit un drum pentru a reîncepe.

În schimb Evanghelia ne revelează că tocmai în situaţiile de dezamăgire şi de durere, chiar când experimentăm înmărmuriţi violenţa răului şi ruşinea păcatului, când fluviul vieţii noastre se usucă în păcat şi în eşec, când despuiaţi de toate ni se pare că nu mai avem nimic, chiar acolo Domnul ne vine în întâmpinare şi merge cu noi. Pe drumul spre Emaus, El se alătură cu discreţie pentru a însoţi şi a împărtăşi paşii resemnaţi ai acelor discipoli trişti. Şi ce face? Nu oferă cuvinte generice de încurajare, expresii de circumstanţă sau mângâieri uşoare ci, dezvăluind în Sfintele Scripturi misterul morţii şi învierii sale, luminează istoria lor şi evenimentele pe care le-au trăit. Astfel deschide ochii lor spre o nouă privire asupra lucrurilor. Şi noi care împărtăşim Euharistia în această bazilică putem reciti multe evenimente ale istoriei. Chiar pe acest teren au fost anterior trei temple; şi au fost cei care nu au fugit în faţa dificultăţilor, au visat din nou în pofida greşelilor proprii şi ale altora; nu s-au lăsat învinşi de incendiul devastator de acum o sută de ani şi, cu curaj şi creativitate, au construit acest templu. Şi cei care împărtăşesc Euharistia din apropiatele Păduri ale lui Abraham, pot percepe şi ei sufletul celor care nu s-au lăsat luaţi ostateci de ura războiului, de distrugere şi de durere, ci au ştiut să proiecteze din nou un oraş şi o ţară.

În sfârşit, în faţa discipolilor din Emaus, Isus frânge pâinea, redeschizând ochii lor şi arătându-se încă o dată ca Dumnezeul iubirii care îşi oferă viaţa pentru prietenii săi. În acest mod, îi ajută să reia drumul cu bucurie, să reînceapă, să treacă de la eşec la speranţă. Fraţilor şi surorilor, Domnul vrea să facă acelaşi lucru şi cu fiecare dintre noi şi cu Biserica sa. Cum pot să fie redeschişi ochii noştri, cum poate să ardă iarăşi inima în noi pentru Evanghelie? Ce să facem în timp ce suntem chinuiţi de diferite încercări spirituale şi materiale, în timp ce căutăm drumul spre o societate mai dreaptă şi fraternă, în timp ce dorim să ne revenim din dezamăgirile şi truda noastră, în timp ce sperăm să ne vindecăm de rănile trecutului şi să ne reconciliem cu Dumnezeu şi între noi?

Există un singur drum, o singură cale: este calea lui Isus, este calea care este Isus (cf. In 14,6). Să credem că Isus se alătură la drumul nostru, să ne lăsăm întâlniţi de El; să lăsăm ca al său Cuvânt să interpreteze istoria pe care o trăim fiecare şi în comunitate şi să ne arate calea pentru a ne vindeca şi pentru a ne reconcilia; să frângem împreună cu credinţă Pâinea euharistică, pentru ca în jurul acelei mese să ne putem redescoperi fii iubiţi ai Tatălui, chemaţi să fim toţi fraţi. Isus, frângând pâinea, confirmă ceea ce discipolii au primit deja ca mărturie de la femei şi în care nu au voit să creadă: că a înviat! În această bazilică, unde o amintim pe mama Fecioarei Maria, şi în care se află şi cripta dedicată Neprihănitei Zămisliri, nu putem decât să evidenţiem rolul pe care Dumnezeu a voit să-l dea femeii în planul său de mântuire. Sfânta Ana, Preasfânta Fecioară Maria, femeile din dimineaţa de Paşte ne indică o nouă cale de reconciliere: duioşia maternă a atâtor femei ne poate însoţi - ca Biserică - spre timpuri din nou rodnice, în care putem lăsa în urmă atâta sterilitate şi atâta moarte, şi să-l repunem în centru pe Isus, pe Răstignitul Înviat.

De fapt, în centrul întrebărilor noastre, al trudei pe care o purtăm în noi, al vieţii pastorale însăşi, nu putem să ne punem pe noi înşine şi eşecul nostru; trebuie să-l punem pe El, pe Domnul Isus. În inima fiecărui lucru să punem Cuvântul său, care luminează evenimentele şi ne restituie ochi pentru a vedea prezenţa activă a iubirii lui Dumnezeu şi posibilitatea binelui chiar şi în situaţiile aparent pierdute; să punem pâinea Euharistiei, pe care Isus o frânge şi astăzi pentru noi, pentru a împărtăşi viaţa sa cu a noastră, pentru a îmbrăţişa slăbiciunile noastre, pentru a susţine paşii noştri obosiţi şi pentru a ne dărui vindecarea inimii. Şi, reconciliaţi cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu noi înşine, să putem deveni şi noi instrumente de reconciliere şi de pace în societatea în care trăim.

Doamne Isuse, calea noastră, forţa şi mângâierea noastră, ne adresăm Ţie ca şi discipolii din Emaus: "Rămâi cu noi, Doamne, pentru că este seară" (Lc 24,49). Rămâi cu noi, Doamne, când apune speranţa şi coboară întunecoasă noaptea dezamăgirii. Rămâi cu noi deoarece cu tine, Isuse, direcţia drumului îşi schimbă sensul şi din străduţele oarbe ale neîncrederii se renaşte uimirea bucuriei. Rămâi cu noi, Doamne, deoarece cu tine noaptea durerii se schimbă în dimineaţa radioasă a vieţii. Spunem simplu: rămâi cu noi, Doamne, pentru că dacă tu mergi alături de noi eşecul se deschide la speranţa unei vieţi noi. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 315.