Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Canada
(24-30 iulie 2022)

Întâlnire cu populaţiile indigene First Nations, Métis şi Inuit
Maskwacis, luni, 25 iulie 2022

Doamnă guvernator general,
Domnule prim ministru,
Dragi populaţii indigene din Maskwacis,
Dragi fraţi şi dragi surori!

Aşteptam să ajung între voi. De aici, din acest loc evocativ în mod trist, aş vrea să încep ceea ce am în suflet: un pelerinaj penitenţial. Ajung în ţinuturile voastre native pentru a vă spune personal că sunt îndurerat, pentru a implora de la Dumnezeu iertare, vindecare şi reconciliere, pentru a vă manifesta apropierea mea, pentru a mă ruga cu voi şi pentru voi.

Îmi amintesc de întâlnirile avute la Roma în urmă cu patru luni. Atunci mi-au fost înmânate ca dovadă două perechi de mocasini, semn al suferinţei îndurate de copiii indigeni, îndeosebi de cei care din păcate nu s-au mai întors acasă din şcolile rezidenţiale. Mi s-a cerut să restitui mocasinii odată ce voi ajunge în Canada; i-am adus şi îi voi restitui la sfârşitul acestor cuvinte, pentru care aş vrea să mă inspir chiar din acest simbol, care a reînsufleţit în mine în lunile trecute durerea, indignarea şi ruşinea. Amintirea acelor copii insuflă durere şi îndeamnă să acţionăm pentru ca fiecare copil să fie tratat cu iubire, onoare şi respect. Dar acei mocasini ne vorbesc şi despre un drum, despre un parcurs pe care dorim să-l facem împreună. A merge împreună, a ne ruga împreună, a lucra împreună, pentru ca suferinţele din trecut să lase locul unui viitor de dreptate, vindecare şi reconciliere.

Iată pentru ce prima etapă a pelerinajului meu în mijlocul vostru se desfăşoară în această regiune care are, din timp imemorial, prezenţa populaţiilor indigene. Este un teritoriu care ne vorbeşte, care ne permite să comemorăm.

A comemora: fraţilor şi surorilor, aţi trăit în acest ţinut timp de mii de ani cu stiluri de viaţă care au respectat pământul însuşi, moştenit de la generaţiile trecute şi păstrată pentru cele viitoare. L-aţi tratat ca pe un dar al Creatorului de împărtăşit cu alţii şi de iubit în armonie cu toate ceea ce există, într-o interconexiune vie între toate fiinţele vii. Astfel aţi învăţat să nutriţi un simţ de familie şi de comunitate, şi aţi dezvoltat legături trainice între generaţii, cinstindu-i pe bătrâni şi îngrijindu-vă de cei mici. Câte obiceiuri şi învăţături bune, centrate pe atenţia faţă de ceilalţi şi pe iubirea faţă de adevăr, pe curaj şi pe respect, pe umilinţă şi pe onestitate, pe înţelepciunea de viaţă!

Dar, dacă aceştia au fost primii paşi făcuţi în aceste teritorii, amintirea ne duce cu tristeţe la cei succesivi. Locul în care ne aflăm face să răsune în mine un strigăt de durere, un urlet sufocat care m-a însoţit în aceste luni. Mă gândesc din nou la drama îndurată de atâţia dintre voi, de familiile voastre, de comunităţile voastre; la ceea ce aţi împărtăşit cu mine despre suferinţele îndurate în şcolile rezidenţiale. Sunt traume care, într-un anumit mod, retrăiesc ori de câte ori sunt reevocate şi îmi dau seama că şi întâlnirea noastră de astăzi poate să trezească amintiri şi răni şi că mulţi dintre voi s-ar putea afla în dificultate în timp ce eu vorbesc. Dar este corect a comemora, pentru că uitarea duce la indiferenţă şi, aşa cum s-a spus, "opusul iubirii nu este ura, este indiferenţa... opusul vieţii nu este moartea, ci indiferenţa faţă de viaţă sau faţă de moarte" (E. Wiesel). A comemora experienţele devastatoare petrecute în şcolile rezidenţiale ne loveşte, ne indignează, ne îndurerează, dar este necesar.

Este necesar a aminti cum politicile de asimilare şi de izolare, care cuprindeau şi sistemul şcolilor rezidenţiale, au fost devastatoare pentru oamenii din aceste ţinuturi. Atunci când coloniştii europeni au ajuns aici pentru prima dată, exista marea oportunitate de a dezvolta o întâlnire rodnică între culturi, tradiţii şi spiritualităţi. Dar în mare parte asta nu s-a întâmplat. Şi îmi revin în minte relatările voastre: cum politicile de asimilare au ajuns să marginalizeze sistematic popoarele indigene; cum, şi prin sistemul şcolilor rezidenţiale, limbile voastre, culturile voastre au fost denigrate şi suprimate; şi cum copiii au îndurat abuzuri fizice şi verbale, psihologice şi spirituale; cum au fost duşi din casele lor când erau micuţi şi cum asta a marcat în mod indelebil raportul între părinţi şi copii, bunici şi nepoţi.

Eu vă mulţumesc pentru că aţi făcut să-mi intre în inimă toate acestea, pentru că aţi scos afară poverile grele pe care le purtaţi în voi, pentru că aţi împărtăşit cu mine această amintire sângerândă. Astăzi sunt aici, în acest ţinut care, împreună cu o memorie antică, păstrează cicatricele de răni încă deschise. Sunt aici pentru că primul pas al acestui pelerinaj penitenţial în mijlocul vostru este acela de a vă reînnoi cererea de iertare şi de a vă spune, din toată inima, că sunt profund îndurerat: cer iertare pentru modurile în care, din păcate, mulţi creştini au susţinut mentalitatea colonizatoare a puterilor care au oprimat popoarele indigene. Sunt îndurerat. Cer iertare, îndeosebi, pentru modurile în care mulţi membri ai Bisericii şi ai comunităţilor călugăreşti au cooperat, şi prin indiferenţă, la acele proiecte de distrugere culturală şi asimilare forţată a guvernelor din epoca aceea, care au culminat în sistemul şcolilor rezidenţiale.

Deşi caritatea creştină era prezentă şi erau nu puţine cazuri exemplare de dăruire pentru copii, consecinţele globale ale politicilor legate de şcolile rezidenţiale au fost catastrofale. Ceea ce ne spune credinţa creştină este că a fost vorba de o eroare devastatoare, incompatibilă cu evanghelia lui Isus Cristos. Îndurerează să ştim că acel teren compact de valori, limbă şi cultură, care a conferit populaţiilor voastre un simţ genuin de identitate, îndurerează să ştim că a fost erodat, şi că voi continuaţi să plătiţi efectele sale. În faţa acestui rău care indignează, Biserica îngenunchează în faţa lui Dumnezeu şi imploră iertarea pentru păcatele fiilor săi (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Bula Incarnationis mysterium [29 noiembrie 1998], 11: AAS 91 [1999], 140). Aş vrea să reafirm asta cu ruşine şi claritate: cer cu umilinţă iertare pentru răul comis de atâţia creştini împotriva populaţiilor indigene.

Iubiţi fraţi şi surori, mulţi dintre voi şi dintre reprezentanţii voştri au afirmat că scuzele nu sunt un punct de sosire. Sunt perfect de acord: constituie numai primul pas, punctul de plecare. Sunt şi eu conştient că, "privind la trecut, nu va fi niciodată îndeajuns ceea ce se face pentru a cere iertare şi a căuta să se repare dauna provocată" şi că, "privind la viitor, nu va fi niciodată puţin tot ceea ce se face pentru a da viaţă unei culturi capabile să evite ca aceste situaţii nu numai să nu se repete, ci să nu găsească spaţiu" (Scrisoare către poporul lui Dumnezeu, 20 august 2018). O parte importantă din acest proces este a face o cercetare serioasă a adevărului despre trecut şi a ajuta supravieţuitorii din şcolile rezidenţiale să întreprindă parcursuri de vindecare de traumele îndurate.

Mă rog şi sper ca toţi creştinii şi societate din acest ţinut să crească în capacitatea de a primi şi a respecta identitatea şi experienţa popoarelor indigene. Doresc ca să fie găsite căi concrete pentru a le cunoaşte şi a le aprecia, învăţând să meargă toţi împreună. Din partea mea, voi continua să încurajez angajarea tuturor catolicilor faţă de popoarele indigene. Am făcut asta în alte ocazii şi în diferite locuri, prin întâlniri, apeluri precum şi printr-o exortaţie apostolică. Ştiu că toate acestea cer timp şi răbdare: este vorba de procese care trebuie să intre în inimi, iar prezenţa mea aici şi angajarea episcopilor canadieni sunt mărturie a voinţei de a înainta pe acest drum.

Dragi prieteni, acest pelerinaj se extinde pe câteva zile şi va atinge locuri distante între ele, totuşi nu-mi va permite să dau curs multor invitaţii şi să vizitez centre precum Kamloops, Winnipeg, diferite situri în Saskatchewan, în Yukon şi în teritoriile din nord-vest. Chiar dacă acest lucru nu este posibil, să ştiţi că toţi sunteţi în gândurile mele şi în rugăciunea mea. Să ştiţi că eu cunosc suferinţa, traumele şi provocările popoarelor indigene în toate regiunile din această ţară. Cuvintele mele rostite de-a lungul acestui drum penitenţial sunt adresate tuturor comunităţilor şi persoanelor native, pe care le îmbrăţişez din inimă.

În această primă etapă am voit să fac spaţiu comemorării. Astăzi sunt aici să amintesc trecutul, să plâng cu voi, să privesc în tăcere pământul, să mă rog la morminte. Să lăsăm ca tăcerea să ne ajute pe toţi să interiorizăm durerea. Tăcere. Şi rugăciune: în faţa răului să-l rugăm pe Domnul binelui; în faţa morţii să-l rugăm pe Dumnezeul vieţii. Domnul Isus Cristos a făcut dintr-un mormânt capătul de linie al speranţei în faţa căruia dispăruseră toate visele şi rămăseseră numai plâns, durere şi resemnare, a făcut dintr-un mormânt locul renaşterii, al învierii, din care a pornit o istorie de viaţă nouă şi de reconciliere universală. Nu sunt suficiente eforturile noastre pentru a vindeca şi a reconcilia, este nevoie de harul său: este nevoie de înţelepciunea blândă şi puternică a Duhului, de duioşia Mângâietorului. El să umple aşteptările inimilor. El să ne ia de mână. El să ne facă să mergem împreună.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 658.