Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 22 iunie 2022

Cateheze despre bătrâneţe: 15. Petru şi Ioan

Iubiţi fraţi şi surori, bine aţi venit şi bună ziua!

În parcursul nostru de cateheză despre bătrâneţe, astăzi medităm asupra dialogului dintre Isus înviat şi Petru la sfârşitul Evangheliei lui Ioan (21,15-23). Este un dialog emoţionant, din care transpare toată iubirea lui Isus faţă de discipolii săi, precum şi umanitatea sublimă a raportului său cu ei, îndeosebi cu Petru: un raport duios, dar nu lipsit de valoare, direct, puternic, liber, deschis. Un raport ca oameni şi în adevăr. Astfel, Evanghelia lui Ioan, aşa de spirituală, aşa de înaltă, se încheie cu o dureroasă cerere şi ofertă de iubire între Isus şi Petru, care se împleteşte, cu toată naturaleţea, cu o discuţie între ei. Evanghelistul ne avertizează: el dă mărturie despre adevărul faptelor (cf. In 21,24). Şi în ele trebuie căutat adevărul.

Putem să ne întrebăm: suntem noi capabili să păstrăm caracterul acestui raport al lui Isus cu discipolii, conform acelui stil aşa de deschis, aşa de sincer, aşa de direct, aşa de real omeneşte? Cum este raportul nostru cu Isus? Este aşa, ca acela al apostolilor cu el? Nu suntem, în schimb, foarte des tentaţi să închidem mărturia evangheliei în cocoloşul unei revelaţii "zaharoase", la care să adăugăm veneraţia noastră de circumstanţă? Această atitudine, care pare respect, în realitate ne îndepărtează de adevăratul Isus, şi devine chiar ocazie pentru un drum de credinţă foarte abstract, foarte autoreferenţial, foarte lumesc, care nu este drumul lui Isus. Isus este cuvântul lui Dumnezeu făcut om şi el se comportă ca om, el ne vorbeşte ca om, Dumnezeu-om. Cu această duioşie, cu această prietenie, cu această apropiere. Isus nu este ca acea imagine zaharoasă din iconiţe, nu: Isus este la îndemâna noastră, este aproape de noi.

În cursul discuţiei lui Isus cu Petru, găsim două pasaje care se referă exact la bătrâneţe şi la durata timpului: timpul mărturiei, timpul vieţii. Primul pas este avertismentul lui Isus făcut lui Petru: când erai tânăr erai autosuficient, când vei fi bătrân nu vei mai fi aşa de stăpân pe tine şi pe viaţa ta. Spune-mi mie care trebuie să merg în cărucior, eh! Dar aşa este, viaţa este aşa: cu bătrâneţea îţi vin toate aceste boli şi trebuie să le acceptăm aşa cum vin, nu-i aşa? Nu avem forţa tinerilor! Şi mărturia ta - spune Isus - va însoţi această slăbiciune. Tu trebuie să fii martor al lui Isus şi în slăbiciune, în boală şi în moarte. Există un text frumos al Sfântului Ignaţiu de Loyola care spune: "Aşa ca în viaţă, şi în moarte trebuie să dăm mărturie de discipoli ai lui Isus". Sfârşitul vieţii trebuie să fie un sfârşit al vieţii de discipoli: de discipoli ai lui Isus, pentru că Domnul ne vorbeşte mereu după vârsta pe care o avem. Evanghelistul adaugă comentariul său, explicând că Isus făcea aluzie la mărturia extremă, aceea a martiriului şi a morţii. Dar putem înţelege bine mai în general sensul acestui avertisment: urmarea ta va trebui să înveţe să se lase instruită şi plăsmuită de fragilitatea ta, de neputinţa ta, de dependenţa ta de alţii, chiar şi în îmbrăcare, în mers. Dar tu "urmează-mă" (v. 19). Urmarea lui Isus merge mereu înainte, cu sănătate bună, cu sănătate mai puţin bună, cu autosuficienţă şi cu non-autosuficienţă fizică, dar urmarea lui Isus este importantă: a-l urma pe Isus mereu, pe jos, alergând, lent, în cărucior, dar a-l urma mereu. Înţelepciunea urmării trebuie să găsească drumul pentru a rămâne în mărturisirea sa de credinţă - aşa răspunde Petru: "Doamne, tu ştii că te iubesc" (v. 15.16.17) -, chiar şi în condiţiile limitate ale slăbiciunii şi bătrâneţii. Mie îmi place să vorbesc cu bătrânii privindu-i în ochi: au acei ochi strălucitori, acei ochi care îţi vorbesc mai mult decât cuvintele, mărturia unei vieţi. Şi acest lucru este frumos, trebuie să-l păstrăm până la sfârşit. A-l urma pe Isus aşa, plini de viaţă.

Acest colocviu între Isus şi Petru conţine o învăţătură preţioasă pentru toţi discipolii, pentru noi, toţi credincioşii. Precum şi pentru toţi bătrânii. A învăţa de la fragilitatea noastră să exprimăm coerenţa mărturiei noastre de viaţă în condiţiile unei vieţi încredinţată pe larg altora, dependentă pe larg de iniţiativa altora. Cu boala, cu bătrâneţea creşte dependenţa şi nu mai suntem autosuficienţi ca înainte; creşte dependenţa de alţii şi chiar acolo se maturizează credinţa, chiar acolo este Isus cu noi, chiar acolo izvorăşte acea bogăţie a credinţei bine trăite în timpul drumului vieţii.

Dar din nou trebuie să ne întrebăm: dispunem noi de o spiritualitate realmente capabilă să interpreteze perioada - de acum lungă şi răspândită - a acestui timp al slăbiciunii noastre încredinţată altora, mai mult decât puterii autonomiei noastre? Cum rămânem fideli faţă de urmarea trăită, faţă de iubirea promisă, faţă de dreptatea căutată în timpul capacităţii noastre de iniţiativă, în timpul fragilităţii, în timpul dependenţei, al plecării, în timpul îndepărtării de protagonismul vieţii noastre? Nu este uşor de a ne îndepărta de faptul de a fi protagonist, nu este uşor.

Acest timp nou este şi un timp al încercării, desigur. Începând de la ispita - foarte umană, fără îndoială, dar şi foarte înşelătoare - de a păstra protagonismul nostru. Şi uneori protagonistul trebuie să scadă, trebuie să se înjosească, să accepte că bătrâneţea te înjoseşte ca protagonist. Dar vei avea un alt mod de a te exprima, un alt mod de a participa în familie, în societate, în grupul de prieteni. Şi este curiozitatea care îi vine lui Petru: "Şi el?", spune Petru, văzându-l pe discipolul iubit care îi urma (cf. v. 20-21). A-şi băga nasul în viaţa celorlalţi. Şi nu: Isus spune: "Stai liniştit!". Chiar trebuie să stea în urmarea "mea"? Oare trebuie să ocupe spaţiul "meu"? Va fi succesorul meu? Sunt întrebări care nu sunt de folos, care nu ajută. Trebuie să dureze mai mult decât mine şi să ia locul meu? Şi răspunsul lui Isus este sincer şi chiar sever: "Ce te priveşte? Tu urmează-mă" (v. 22), ca şi cum ar spune: îngrijeşte-te de viaţa ta, de situaţia ta actuală şi nu-ţi băga nasul în viaţa altuia. Tu urmează-mă. Asta da, este important: urmarea lui Isus, a-l urma pe Isus în viaţă şi în moarte, în sănătate şi în boală, în viaţă când este prosperă cu atâtea succese precum şi în viaţa dificilă cu atâtea momente urâte de cădere. Şi când noi vrem să ne punem în viaţa celorlalţi, Isus răspunde: "Ce te priveşte? Tu urmează-mă". Foarte frumos. Noi, bătrânii, n-ar trebui să fim invidioşi pe tinerii care iau drumul lor, care ocupă locul nostru, care durează mai mult decât noi. Onoarea fidelităţii noastre faţă de iubirea jurată, fidelitatea noastră faţă de urmarea credinţei pe care am crezut-o, şi în condiţiile care ne apropie de plecarea din viaţă, sunt titlul de admiraţie pentru generaţiile care vin şi de recunoaştere plăcută din partea Domnului. A învăţa să ia rămas bun: aceasta este înţelepciunea bătrânilor. Dar a-şi lua rămas bun, cu zâmbetul; a învăţa să ia rămas bun în societate, a lua rămas bun de la ceilalţi. Viaţa bătrânului este un rămas bun, lent, lent, dar un rămas bun bucuros: am trăit viaţa, am păstrat credinţa mea. Acest lucru este frumos, când un bătrân poate să spună asta: "Am trăit viaţa, aceasta este familia mea; am trăit viaţa, am fost un păcătos dar am făcut şi bine". Şi această pace care vine, acesta este rămasul bun al bătrânului.

Chiar şi urmarea în mod forţat inactivă, făcută din contemplaţie emoţionată şi din ascultare răpită a cuvântului Domnului - ca aceea a Mariei, sora lui Lazăr - va deveni partea cea mai bună a vieţii lor, a vieţii noastre, a bătrânilor. Această parte care niciodată nu ne va fi luată, niciodată (cf. Lc 10,42). Să-i privim pe bătrâni, să-i privim şi să-i ajutăm pentru ca să poată trăi şi exprima înţelepciunea lor de viaţă, ca să ne poată da ceea ce au frumos şi bun. Să-i privim, să-i ascultăm. Şi noi, bătrânii, să-i privim pe tineri mereu cu un zâmbet: ei vor urma drumul, ei vor duce înainte ceea ce am semănat, şi ceea ce noi nu am semănat pentru că nu am avut curajul sau oportunitatea: ei vor duce asta înainte. Dar întotdeauna acest raport de reciprocitate: un bătrân nu poate să fie fericit fără a-i privi pe tineri şi tinerii nu pot merge înainte în viaţă fără a-i privi pe bătrâni. Mulţumesc.

_______________

APEL

În orele trecute, un cutremur a provocat victime şi daune uriaşe în Afganistan. Exprim apropierea mea de răniţi şi de cei care au fost loviţi de seism şi mă rog îndeosebi pentru cei care au pierdut viaţa şi pentru cei din familiile lor. Doresc ca prin ajutorul tuturor să se poată alina suferinţele iubitei populaţii afgane.

Exprim, de asemenea, durerea şi descumpănirea mea pentru uciderea în Mexic, alaltăieri, a doi călugări iezuiţi, fraţi ai mei, şi a unui laic. Câte ucideri în Mexic! Sunt aproape cu afectul şi rugăciunea de comunitatea catolică lovită de această tragedie. Încă o dată, repet că violenţa nu rezolvă problemele, ci măreşte suferinţele inutile.

Copiii care erau cu mine în papamobil erau copii ucraineni: să nu uităm Ucraina. Să nu pierdem amintirea suferinţei acelui popor martirizat.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 190.