Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 15 iunie 2022

Cateheze despre bătrâneţe: 14. Slujirea fericită a credinţei care se învaţă în recunoştinţă (cf. Mc 1,29-31)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Am ascultat relatarea simplă şi emoţionantă a vindecării soacrei lui Simon - care încă nu este numit Petru - în versiunea Evangheliei lui Marcu. Episodul scurt este prezentat, cu variante uşoare şi totuşi sugestive, şi în celelalte două evanghelii sinoptice. "Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră", scrie Marcu. Nu ştim dacă era vorba de o boală uşoară, dar la bătrâneţe chiar şi o simplă febră poate să fie periculoasă. Când eşti bătrân, nu-ţi mai controlezi corpul. Trebuie să înveţi să alegi ce să faci şi ce să nu faci. Vigoarea fizicului dispare şi ne părăseşte, chiar dacă inima noastră nu încetează să dorească. Trebuie să înveţi apoi să purifici dorinţa: să ai răbdare, să alegi ce să ceri trupului şi vieţii. La bătrâneţe, nu putem face acelaşi lucru ca atunci când eram tineri: corpul are un ritm diferit, iar noi trebuie să îl ascultăm şi să acceptăm limitele. Cu toţii le avem. Chiar şi eu trebuie să merg cu bastonul acum.

Boala apasă asupra bătrânului, în mod diferit şi nou faţă de timpul când eram tineri sau adulţi. Este ca o lovitură dură care se abate asupra unui timp deja dificil. Boala bătrânului pare să grăbească moartea şi oricum să diminueze acel timp de trăit pe care deja îl considerăm de acum scurt. Se strecoară îndoiala că nu ne vom reveni, că "aceasta va fi ultima dată când mă îmbolnăvesc...", şi aşa mai departe: vin aceste idei... Nu se reuşeşte să se viseze speranţa într-un viitor care apare de acum inexistent. Un vestit scriitor italian, Italo Calvino, observa amărăciunea bătrânilor care suferă pierderea lucrurilor de odinioară, mai mult încă pentru că nu se bucură de venirea lucrurilor noi. Dar scena evanghelică pe care am ascultat-o ne ajută să sperăm şi ne oferă deja o primă învăţătură: Isus nu vizitează singur pe acea bătrână femeie bolnavă, merge împreună cu discipolii. Şi asta ne face să ne gândim un pic.

Tocmai comunitatea creştină care trebuie să aibă grijă de bătrâni: rude şi prieteni, dar comunitatea. Vizita la bătrâni trebuie făcută de mulţi, împreună şi adesea. Nu ar trebui să uităm niciodată aceste trei rânduri din Evanghelie. Astăzi mai ales când numărul bătrânilor a crescut în mod considerabil, şi în proporţie cu tinerii, pentru că suntem în această iarnă demografică, se fac mai puţini copii şi există atâţia bătrâni şi puţini tineri. Trebuie să simţim responsabilitatea de a-i vizita pe bătrâni care adesea sunt singuri şi să-i prezentăm Domnului cu rugăciunea noastră. Însuşi Isus ne va învăţa cum să-i iubim. "O societate este cu adevărat primitoare faţă de viaţă atunci când recunoaşte că ea este preţioasă şi în bătrâneţe, în dizabilitate, în boala gravă şi chiar atunci când se stinge" (Mesaj adresat Academiei Pontificale pentru Viaţă, 19 februarie 2014). Viaţa este preţioasă mereu. Isus, atunci când o vede pe bătrâna femeie bolnavă, o ia de mână şi o vindecă: acelaşi gest pe care-l face pentru a o învia pe acea tânără care murise: o ia de mână şi o ridică, o vindecă repunând-o pe picioare. Isus, cu acest gest duios de iubire, dă discipolilor prima lecţie: adică, mântuirea se vesteşte sau, mai bine zis, se comunică prin atenţia faţă de acea persoană bolnavă; şi credinţa acelei femei străluceşte în recunoştinţa faţă de duioşia lui Dumnezeu care s-a aplecat asupra ei. Mă întorc asupra unei teme pe care am repetat-o în aceste cateheze: această cultură a rebutării pare să-i şteargă pe bătrâni. Da, nu-i ucide, dar din punct de vedere social îi şterge, ca şi cum ar fi o povară de dus înainte: este mai bine să-i ascundă. Aceasta este o trădare a propriei umanităţi, acesta este lucrul cel mai urât, aceasta este selecţionarea vieţii în funcţie de utilitate, în funcţie de tinereţe şi nu cu viaţa aşa cum este, cu înţelepciunea bătrânilor, cu limitele bătrânilor. Bătrânii au mult să ne dea: există înţelepciunea vieţii. Mult să ne înveţe: pentru aceasta noi trebuie să-i învăţăm şi pe copii ca să-i îngrijească pe bunici şi să meargă la bunici. Dialogul tineri-bunici, copii-bunici este fundamental pentru societate, este fundamental pentru Biserică, este fundamental pentru sănătatea vieţii. Unde nu este dialog între tineri şi bătrâni lipseşte ceva şi creşte o generaţie fără trecut, adică fără rădăcini.

Dacă prima lecţie a dat-o Isus, a doua ne-o dă bătrâna femeie, care "a început să-i slujească". Şi ca bătrâni se poate, ba chiar, trebuie slujită comunitatea. Este bine ca bătrânii încă să cultive responsabilitatea de a sluji, învingând tentaţia de a sta deoparte. Domnul nu-i rebutează, dimpotrivă le redă forţa pentru a sluji. Şi îmi place să observ că nu există nicio emfază specială în relatare din partea evangheliştilor: este normalitatea urmării, pe care discipolii o vor învăţa, în toată însemnătatea sa, de-a lungul drumului de formare pe care o vor experimenta la şcoala lui Isus. Bătrânii care păstrează dispoziţia pentru vindecarea, mângâierea, mijlocirea pentru fraţii lor şi surorile lor - fie ei discipoli, fie ei centurioni, persoane tulburate de duhuri rele, persoane rebutate... -, sunt probabil mărturia cea mai înaltă a purităţii acestei recunoştinţe care însoţeşte credinţa. Dacă bătrânii, în loc să fie rebutaţi şi trimişi de pe scena evenimentelor care marchează viaţa comunităţii, ar fi puşi în centrul atenţiei colective, ar fi încurajaţi să exercite slujirea preţioasă a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, care nu uită pe nimeni. Recunoştinţa persoanelor bătrâne pentru darurile primite de la Dumnezeu în viaţa lor, aşa cum ne învaţă soacra lui Petru, restituie comunităţii bucuria convieţuirii şi conferă credinţei discipolilor trăsătura esenţială a destinaţiei sale.

Dar trebuie să învăţăm bine că spiritul mijlocirii şi al slujirii, pe care Isus îl prescrie tuturor discipolilor săi, nu este pur şi simplu o treabă pentru femei: nu există umbră a acestei limitări, în cuvintele şi în gesturile lui Isus. Slujirea evanghelică a recunoştinţei pentru duioşia lui Dumnezeu nu se scrie în niciun mod în gramatica bărbatului stăpân şi a femeii slujitoare. Totuşi asta nu elimină că femeile, cu privire la recunoştinţă şi la duioşia credinţei, pot să-i înveţe pe bărbaţi lucruri pe care aceştia le înţeleg cu greutate. Soacra lui Petru, înainte ca apostolii să ajungă, de-a lungul drumului urmării lui Isus, le-a arătat şi lor calea. Şi delicateţea specială a lui Isus, care i-a "atins mâna" şi "s-a aplecat delicat" asupra ei, a arătat clar, încă de la început, sensibilitatea sa specială faţă de cei slabi şi faţă de bolnavi, pe care Fiul lui Dumnezeu a învăţat-o cu siguranţă de la Mama sa. Vă rog, să facem în aşa fel încât bătrânii, încât bunicii, bunicuţele să fie aproape de copii, de tineri pentru a transmite această amintire a vieţii, pentru a transmite această experienţă a vieţii, această înţelepciune a vieţii. În măsura în care noi facem în aşa fel încât tinerii şi bătrânii să se conecteze, în această măsură va fi mai multă speranţă pentru viitorul societăţii noastre.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 65.