Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la simpozionul "Pentru o teologie fundamentală a Preoţiei" promovat de Congregaţia pentru Episcopi (17 februarie 2022)

Iubiţi fraţi, bună ziua!

Mulţumesc pentru oportunitatea de a împărtăşi cu voi această reflecţie, care se naşte din ceea ce Domnul m-a făcut să cunosc treptat în timpul acestor peste 50 de ani de preoţie. Nu vreau să exclud din această amintire recunoscătoare pe acei preoţi care, cu viaţa lor şi mărturia lor, încă din copilăria mea mi-au arătat ceea ce dă formă feţei Bunului Păstor. Am meditat asupra a ceea ce să împărtăşesc din viaţa preotului astăzi şi am ajuns la concluzia că cel mai bun cuvânt se naşte din mărturia pe care am primit-o de la atâţia preoţi în decursul anilor. Ceea ce ofer este rod al exerciţiului de a reflecta asupra lor, recunoscând şi contemplând care erau caracteristicile care îi distingeau şi le dădeau lor o forţă, o bucurie şi o speranţă singulare în misiunea lor pastorală.

În acelaşi timp, trebuie să spun la fel despre acei fraţi preoţi pe care a trebuit să-i însoţesc pentru că pierduseră focul primei iubiri şi slujirea lor devenise sterilă, repetitivă şi aproape fără sens. Preotul în viaţa sa trece prin condiţii şi momente diferite; personal, am trecut prin diferite condiţii şi diferite momente, şi "rumegând" mişcările Duhului am constatat că în unele situaţii, inclusiv momentele de încercare, dificultate şi dezolare, când trăiam şi împărtăşeam viaţa într-un anumit mod rămânea pacea. Sunt conştient că s-ar putea vorbi şi teoretiza mult despre preoţie; astăzi doresc să împărtăşesc cu voi această "mică recoltă" pentru ca preotul de astăzi, oricare ar fi momentul pe care-l trăieşte, să poată trăi pacea şi rodnicia pe care Duhul vrea să le dăruiască. Nu ştiu dacă aceste reflecţii sunt "cântul lebedei" al vieţii mele sacerdotale, ci desigur pot să asigur că vin din experienţa mea. Fără teorie aici, vorbesc despre ceea ce am trăit.

Timpul pe care-l trăim este un timp care ne cere nu numai să interceptăm schimbarea, ci de a-l primi cu conştiinţa că ne aflăm în faţa unei schimbări de epocă - asta am repetat-o deja de mai multe ori. Dacă aveam îndoieli despre asta, Covid-ul l-a făcut mai mult decât evident: de fapt, intrarea sa năvalnică este mult mai mult decât o problemă sanitară, mult mai mult decât o răceală.

Schimbarea ne pune mereu în faţă diferitelor moduri de a o înfrunta. Problema este că multe acţiuni şi multe atitudini pot să fie utile şi bune, dar nu toate au gustul Evangheliei. Şi aici este miezul, schimbarea şi acţiunea care au sau nu au gustul Evangheliei, înseamnă a discerne asta. De exemplu, a căuta forme codificate, foarte des ancorate în trecut şi care ne "garantează" un soi de protecţie de riscuri, refugiindu-ne într-o lume sau într-o societate care nu mai există (dacă a existat vreodată), ca şi cum această ordine determinată ar fi capabilă să pună capăt conflictelor pe care istoria ni le prezintă. Este criza întoarcerii înapoi pentru a ne refugia.

O altă atitudine poate să fie aceea a unui optimism exasperat - "totul va fi bine" -; a merge prea înainte fără discernământ şi fără deciziile necesare. Acest optimism ajunge să-i ignore pe răniţii din această transformare, nu reuşeşte să accepte tensiunile, complexităţile şi ambiguităţile proprii ale timpului prezent şi "consacră" ultima noutate drept ceea este cu adevărat real, dispreţuind astfel înţelepciunea anilor. (Sunt două tipuri de fugă; sunt atitudinile mercenarului care vede lupul venind şi fuge: fuge spre trecut sau fuge spre viitor). Niciuna din aceste atitudini nu duce la soluţii mature. Concreteţea de astăzi, acolo trebuie să ne oprim, concreteţea de astăzi.

În schimb, îmi place atitudinea care se naşte din însuşirea încrezătoare a realităţii, ancorate în înţeleapta Tradiţie vie a Bisericii, care poate să-şi permită să înainteze în larg fără frică. Simt că Isus, în acest moment istoric, ne invită încă o dată să "înaintăm în larg" (cf. Lc 5,4) cu încredere că El este Stăpânul istoriei şi că noi, conduşi de El, vom putea discerne orizontul de parcurs. Mântuirea noastră nu este o mântuire aseptică, de laborator, nu, sau de spiritualisme incorporale - există mereu tentaţia gnosticismului, care este modernă, este actuală -; a discerne voinţa lui Dumnezeu înseamnă a învăţa să interpretăm realitatea cu ochii Domnului, fără necesitatea de a evada din ceea ce se întâmplă credincioşilor noştri acolo unde trăiesc, fără neliniştea care induce să căutăm o ieşire rapidă şi tranchilizantă condusă de ideologia care este la rând sau de un răspuns prefabricat, ambele incapabile să se ocupe de momentele mai dificile şi chiar întunecate ale istoriei noastre. Aceste două căi ne-ar face să negăm "istoria noastră de Biserică, istorie care este glorioasă deoarece este istorie de sacrificii, de speranţă, de luptă zilnică, de viaţă consumată în slujire, de statornicie în munca truditoare" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 96).

În acest context şi viaţa sacerdotală resimte această provocare; este simptom al acestui lucru criza vocaţională care în diferite locuri chinuieşte comunităţile noastre. Însă este adevărat şi că adesea acest lucru se datorează lipsei în comunităţi a unei fervori apostolice contagioase, motiv pentru care ele nu entuziasmează şi nu provoacă atracţie: de exemplu, comunităţile funcţionale, bine organizate, dar fără entuziasm, totul este în ordine, dar lipseşte focul spiritului. Unde există viaţă, fervoare, voinţă de a-l duce altora pe Cristos, apar vocaţii genuine. Chiar şi în parohii unde preoţii nu sunt foarte angajaţi şi bucuroşi, viaţa fraternă şi ferventă a comunităţii trezeşte dorinţa de a se consacra în întregime lui Dumnezeu şi evanghelizării, mai ales dacă această comunitate vie se roagă cu insistenţă pentru vocaţii şi are curajul de a le propune tinerilor săi un drum de consacrare specială. Când cădem în funcţionalism, în organizare pastorală - totul şi numai asta - asta nu atrage deloc, în schimb atunci când preotul sau comunitatea are această fervoare creştină, baptismală, acolo există atracţia noilor vocaţii.

Viaţa unui preot este înainte de toate istoria de mântuire a unui botezat. Cardinalul Ouellet a afirmat această distincţie între preoţia ministerială şi baptismală. Noi uităm uneori Botezul, iar preotul devine o funcţie: funcţionalismul, şi acesta este periculos. Nu trebuie să uităm niciodată că fiecare vocaţie specifică, inclusiv cea la Preoţie, este împlinire a Botezului. Este mereu o mare ispită de a trăi o preoţie fără Botez - şi există, preoţi "fără Botez" -, adică fără amintirea că prima noastră chemare este la sfinţenie. A fi sfinţi înseamnă a ne conforma lui Isus şi a lăsa ca viaţa noastră să palpite cu înseşi sentimentele sale (cf. Fil 2,15). Numai atunci când încercăm să iubim aşa cum a iubit Isus, şi noi îl facem vizibil pe Dumnezeu şi prin urmare realizăm chemarea noastră la sfinţenie. Pe bună dreptate Sfântul Ioan Paul al II-lea ne amintea că "preotul, ca şi Biserica, trebuie să crească în conştiinţa nevoii sale permanente de a fi evanghelizat" (Exortaţia apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis, 25 martie 1992, 26). Şi mergi tu să-i spui vreunui episcop, vreunui preot că trebuie să fie evanghelizat... nu înţeleg. Şi asta se întâmplă, este drama de astăzi.

Fiecare vocaţie specifică trebuie supusă la acest tip de discernământ. Vocaţia noastră este înainte de toate un răspuns dat Celui care ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,19). Şi acesta este izvorul speranţei pentru că, şi în mijlocul crizei, Domnul nu încetează să iubească şi, de aceea, să cheme. Şi fiecare dintre noi este martor al acestui lucru: într-o zi Domnul ne-a găsit acolo unde eram şi aşa cum eram, în ambiente contradictorii sau cu situaţii familiale complexe. Mie îmi place să recitesc Ez 16 şi uneori să mă identific: m-am aflat aici, m-a găsit aşa şi m-a dus înainte... Dar asta nu l-a abătut de la voinţa de a scrie, prin intermediul fiecăruia dintre noi, istoria mântuirii. Încă de la început a fost aşa - să ne gândim la Petru şi Paul, Matei..., pentru a numi câţiva -. Faptul de a-i fi ales pe ei nu derivă dintr-o opţiune ideală, ci dintr-o angajare concretă cu fiecare dintre ei. Fiecare, privind la propria umanitate, la propria istorie, la propriul caracter, nu trebuie să se întrebe dacă o alegere vocaţională este convenientă sau nu, ci dacă în conştiinţă acea vocaţie deschide în el acel potenţial de Iubire pe care l-am primit în ziua Botezului nostru.

În timpul acestor perioade de schimbare sunt multe întrebările care trebuie înfruntate precum şi ispitele care vor veni. De aceea, în această intervenţie a mea, aş vrea să mă opresc simplu asupra a ceea ce simt că este decisiv pentru viaţa unui preot astăzi, ţinând în minte ceea ce spune Paul: "În el - adică în Cristos - toată construcţia, ca un ansamblu armonios, se înalţă ca un templu sfânt în Domnul" (Ef 2,21). A se înălţa ca un ansamblu armonios înseamnă a creşte în armonie şi a creşte în armonie poate s-o facă numai Duhul Sfânt, ca definiţia pe care o dădea Sfântul Vasile, aşa de frumoasă: "Ipse harmonia est", numărul 38 din Tratat ["Despre Duhul Sfânt"]. Aşadar, m-am gândit că fiecare construcţie, pentru a rămâne în picioare, are nevoie de temelii solide; pentru aceasta vreau să împărtăşesc atitudinile care dau soliditate persoanei preotului; vreau să împărtăşesc - voi aţi auzit deja asta, dar repet încă o dată - cele patru coloane constitutive ale vieţii noastre sacerdotale şi pe care le vom numi cele "patru apropieri", pentru că urmează stilul lui Dumnezeu, care este în mod fundamental un stil de apropiere (cf. Dt 4,7). El însuşi se defineşte astăzi poporului: "Spuneţi-mi, ce popor are dumnezeii săi aşa de apropiaţi aşa cum mă ai tu pe mine?". Stilul lui Dumnezeu este apropiere, este o apropiere specială, compătimitoare şi duioasă. Cele trei cuvinte care definesc viaţa unui preot, precum şi a unui creştin, pentru că se iau tocmai din stilul lui Dumnezeu: apropiere, compătimire şi duioşie.

Deja în trecut am făcut referinţă la asta; însă astăzi aş vrea să mă opresc în manieră mai extinsă, deoarece preotul are nevoie, mai mult decât de reţete sau de teorii, de instrumente concrete cu care să înfrunte slujirea sa, misiunea sa şi cotidianitatea sa. Sfântul Paul îl îndemna pe Timotei să menţină viu darul lui Dumnezeu pe care l-a primit prin impunerea mâinilor sale, care nu este un spirit de teamă, ci de tărie, de iubire şi de sobrietate (cf. 2Tim 1,6-7). Cred că aceste patru coloane, aceste patru "apropieri" despre care voi vorbi acum pot ajuta în mod practic, concret şi încrezător pentru a reînsufleţi darul şi rodnicia care ne-au fost promise într-o zi, pentru a menţine viu acel dar.

Înainte de toate apropierea de Dumnezeu. Patru apropieri, şi prima este apropierea de Dumnezeu.

Apropierea de Dumnezeu

Adică apropierea de Domnul apropierilor. "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele - asta este când Ioan vorbeşte în Evanghelie despre "a rămâne" -. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă; se adună, se aruncă în foc şi arde. Dacă rămâneţi în mine şi cuvintele mele rămân în voi, orice voiţi, cereţi şi vi se va face" (In 15,5-7).

Un preot este invitat înainte de toate să cultive această apropiere, intimitatea cu Dumnezeu, şi din această relaţie va putea lua toate forţele necesare pentru slujirea sa. Raportul cu Dumnezeu este, ca să spunem aşa, altoiul care ne menţine în cadrul unei legături de rodnicie. Fără o relaţie semnificativă cu Domnul slujirea noastră este destinată să devină sterilă. Apropierea cu Isus, contactul cu al său Cuvânt, ne permite să confruntăm viaţa noastră cu viaţa sa şi să învăţăm să nu ne scandalizăm de nimic de ceea ce ni se întâmplă, să ne apărăm de "scandaluri". Aşa cum a fost pentru Învăţătorul, veţi trece prin momente de bucurie şi sărbători nupţiale, de minuni şi de vindecări, de înmulţire a pâinilor şi de odihnă. Vor exista momente în care vom putea să fim lăudaţi, dar vor veni şi ore de nerecunoştinţă, de refuz, de îndoială şi de singurătate, până acolo încât să trebuiască să spunem: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46).

Apropierea cu Isus ne invită să nu ne temem de niciuna din aceste ore - nu pentru că suntem puternici, ci pentru că privim la El, ne agăţăm de El şi îi spune: "Doamne, nu permite ca eu să cad în ispită! Fă-mă să înţeleg că trăiesc un moment important în viaţa mea şi că tu eşti cu mine pentru a încerca credinţa mea şi iubirea mea" (C. M. Martini, Incontro al Signore Risorto [Întâlnire cu Domnul Înviat], San Paolo, 102). Această apropiere de Dumnezeu asumă uneori forma unei lupte: a lupta cu Domnul mai ales în momentele în care lipsa sa devine mai mult simţită în viaţa preotului sau în viaţa persoanelor încredinţate lui. A lupta toată noaptea şi a cere binecuvântarea sa (cf. Gen 32,25-27), care va fi izvor de viaţă pentru mulţi. Uneori este o luptă. Îmi spunea un preot care lucrează aici în curie - care are o muncă dificilă, să facă ordine într-un loc, tânăr -, îmi spunea că se întorcea obosit, se întorcea obosit, dar se odihnea înainte de a merge la culcare în faţa Sfintei Fecioare Maria cu rozariul în mână. Avea nevoie de acea apropiere, unul din curie, un angajat al Vaticanului. Sunt criticaţi mult cei din curie, uneori este adevărat, dar eu pot să spun şi să dau mărturie că şi aici înăuntru sunt sfinţi, este adevărat acest lucru.

Multe crize sacerdotale au la origine chiar o scăzută viaţă de rugăciune, o lipsă de intimitate cu Domnul, o reducere a vieţii spirituale la simplă practică religioasă. Acest lucru vreau să-l disting şi în formare: una este viaţa spirituală, alta este practica religioasă. "Cum merge viaţa ta spirituală?" - "Bine, bine. Fac meditaţia dimineaţa, mă rog rozariul, mă rog "soacra" - soacra este breviarul - mă rog breviarul şi toate astea... Fac totul". Nu, aceasta este practică religioasă. Dar cum merge viaţa ta spirituală? Îmi amintesc de momente importante din viaţa mea în care această apropiere de Domnul a fost decisivă pentru a mă susţine, pentru a mă susţine în momentele întunecate. Fără intimitatea rugăciunii, a vieţii spirituale, a apropierii concrete de Dumnezeu prin ascultarea Cuvântului, a celebrării euharistice, a tăcerii adoraţiei, a încredinţării către Maria, a însoţirii înţelepte a unei călăuze, a sacramentului Reconcilierii, fără aceste "apropieri" concrete, un preot este, ca să spunem aşa, numai un muncitor obosit care nu se bucură de binefacerile prietenilor Domnului. Mie îmi plăcea, în cealaltă dieceză, să-i întreb pe preoţi: "Şi spune-mi - îmi relatau lucrările lor - spune-mi, tu cum mergi la culcare?". Şi nu înţelegeau. "Da, da, noaptea, cum mergi la culcare?" - "Ajung obosit, iau o îmbucătură şi merg la culcare, şi în faţa patului televizorul..." - "Ah, bravo! Şi nu treci pe la Domnul, măcar să-i spui noapte bună?". Aceasta este problema. Lipsa de apropiere. Era normală oboseala muncii şi să mergi ca să te odihneşti şi să te uiţi la televizor, ceea ce este permis, dar fără Domnul, fără această apropiere. S-a rugat rozariul, s-a rugat breviarul, dar fără intimitatea cu Domnul. Nu simţea nevoia să-i spună Domnului: "Salutare, pe mâine, multe mulţumiri!". Sunt gesturi mici care revelează atitudinea unui suflet sacerdotal.

De exemplu, prea des în viaţa sacerdotală se practică rugăciunea numai ca o obligaţie, uitând că prietenia şi iubirea nu pot să fie impuse ca o regulă externă, ci sunt o alegere fundamentală a inimii noastre. Un preot care se roagă rămâne, la rădăcină, un creşti care a înţeles până la capăt darul primit la Botez. Un preot care se roagă este un fiu care comemorează încontinuu că este fiu şi că are un Tată care-l iubeşte. Un preot care se roagă este un fiu care se apropie de Domnul.

Dar toate astea sunt dificile dacă nu suntem obişnuiţi să avem spaţii de tăcere în timpul zilei. Dacă nu ştim să depunem acel "a face" al Martei pentru a învăţa acel "a sta" al Mariei. Cu greu se renunţă la activism - de atâtea ori activismul poate să fie o fugă -, pentru că atunci când se încetează activităţile nu vine imediat în inimă pacea, ci dezolarea; şi pentru a nu intra în dezolare, suntem dispuşi să nu ne oprim niciodată. Este o distragere munca, pentru a nu intra în dezolare. Dar dezolarea este un pic punctul de întâlnire cu Dumnezeu. Tocmai acceptând dezolarea care vine din tăcere, din postul de activităţi şi de cuvinte, din curajul de a ne examina cu sinceritate, chiar acolo, totul asumă o lumină şi o pace care nu se mai sprijină pe forţele noastre şi pe capacităţile noastre. Este vorba de a învăţa să lăsăm ca Domnul să continue să realizeze lucrarea sa în fiecare şi cureţe tot ceea ce este nerodnic, steril şi care deformează chemarea. A persevera în rugăciune înseamnă nu numai a rămâne fideli faţă de o practică: înseamnă a nu fugi când chiar rugăciunea ne conduce în deşert. Calea deşertului este calea care conduce la intimitatea cu Dumnezeu, însă cu condiţia de a nu fugi, de a nu găsi moduri pentru a evada de la această întâlnire. În deşert "îi voi vorbi la inimă", spune Dumnezeu poporului său prin gura profetului Osea (cf. 2,16). Acesta este un lucru despre care preotul trebuie să se întrebe: dacă este capabil să se lase dus în deşert. Călăuzele spirituale, cele care îi însoţesc pe preoţi, trebuie să înţeleagă, să-i ajute şi să pună această întrebare: eşti capabil să te laşi dus în deşert? Sau mergi imediat la oaza televizorului sau a vreunui alt lucru?

Apropierea cu Dumnezeu permite preotului să ia contact cu durerea care este în inima noastră şi care, dacă este primită, ne dezarmează până la punctul de a face posibilă o întâlnire. Rugăciunea care, ca foc, animă viaţa sacerdotală este strigătul unei inimi căite şi umilite, care - ne spune Cuvântul - Domnul nu o dispreţuieşte (cf. Ps 50,19). "Când [cei drepţi] strigă, Domnul îi aude / şi-i scapă din strâmtorarea lor. / Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită / şi-i mântuieşte pe cei cu duhul mâhnit" (Ps 34,18-19).

Un preot trebuie să aibă o inimă suficient de "lărgită" încât să facă spaţiu durerii poporului care îi este încredinţat şi, în acelaşi timp, ca santinelă să anunţe aurora Harului lui Dumnezeu care se manifestă tocmai în acea durere. A îmbrăţişa, a accepta şi a prezenta propria mizerie în apropierea de Domnul va fi cea mai bună şcoală pentru a putea, încet-încet, să facă spaţiu întregii mizerii şi durerii pe care le va întâlni zilnic în slujirea sa, până acolo încât să devină el însuşi ca inima lui Cristos. Şi asta îl va pregăti pe preot şi pentru o altă apropiere: aceea de poporul lui Dumnezeu. În apropierea de Dumnezeu preotul întăreşte apropierea de poporul său; şi viceversa, în apropierea de poporul său trăieşte şi apropierea de Domnul său. Şi această apropiere cu Dumnezeu - mie îmi atrage atenţia - este prima îndatorire a episcopilor, pentru că atunci când apostolii îi "inventează" pe diaconi, apoi Petru explică funcţia şi spune astfel: "Iar nouă - episcopilor - rugăciunea şi vestirea Cuvântului" (cf. Fap 6,4). Adică prima îndatorire a episcopilor este rugăciunea; şi acest lucru trebuie să-l ia şi preotul: rugăciunea.

"El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (In 3,30), spunea Ioan Botezătorul. Intimitatea cu Dumnezeu face posibile toate acestea, pentru că în rugăciune se trăieşte experienţa de a fi mari în ochii săi, şi atunci nu mai este o problemă pentru preoţii apropiaţi de Domnul să devină mici în ochii lumii. Şi acolo, în acea apropiere, nu mai înfricoşează conformare cu Isus Cristos, aşa cum ne este cerut în ritul hirotonirii sacerdotale, lucru care este foarte frumos, dar îl uităm adesea.

Să trecem la a doua apropiere, care va fi mai scurtă decât prima.

Apropierea de episcop

Această a doua apropiere a fost citită mult timp numai în manieră unilaterală. Ca Biserică prea des, chiar şi noi, am dat o interpretare a ascultării departe de simţul Evangheliei. Ascultarea nu este un atribut disciplinar, ci este caracteristica mai puternică a legăturilor care ne unesc în comuniune. A asculta, în acest caz de episcop, înseamnă a învăţa să ascultăm şi să ne amintim că nimeni nu se poate declara deţinător al voinţei lui Dumnezeu, şi că ea trebuie înţeleasă numai prin discernământ. Aşadar ascultarea este ascultare a voinţei lui Dumnezeu care se discerne tocmai într-o legătură. Această atitudine de ascultare permite să se maturizeze ideea că nimeni nu este principiul şi fundamentul vieţii, ci fiecare trebuie să se confrunte în mod necesar cu ceilalţi. Această logică a apropierilor - în acest caz cu episcopul, dar este valabilă şi pentru celelalte - permite ruperea oricărei tentaţii de închidere, de autojustificare şi de a duce o viaţă "de holtei", sau "de burlac". Când preoţii se închid, se închid..., ajung "burlaci" cu toate maniile "burlacilor", şi acest lucru nu este frumos. Dimpotrivă, această apropiere invită să se facă apel la alte instanţe pentru a găsi calea care conduce la adevăr şi la viaţă.

Episcopul nu este un supraveghetor de la şcoală, nu este un paznic, este un tată, şi ar trebui să dea această apropiere. Episcopul trebuie să încerce să se comporte astfel pentru că altminteri îi îndepărtează pe preoţi, sau îi va apropia numai pe cei ambiţioşi. Episcopul, oricare ar fi el, rămâne pentru fiecare preot şi pentru fiecare Biserică particulară o legătură care ajută la discernerea voinţei lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să uităm că episcopul însuşi poate fi instrument al acestui discernământ numai dacă şi el ascultă realitatea preoţilor săi şi a poporului sfânt al lui Dumnezeu care i-a fost încredinţat. Scriam în Evangelii gaudium: "Avem nevoie să ne exercităm în arta de a asculta, care este mai mult decât a auzi. Primul lucru, în comunicarea cu altul, este capacitatea inimii care face posibilă proximitatea, fără de care nu există o adevărată întâlnire spirituală. Ascultarea ne ajută să găsim gestul şi cuvântul potrivit care ne urneşte din condiţia liniştită de spectatori. Numai pornind de la această ascultare respectuoasă şi capabilă să compătimească se pot găsi căile pentru o creştere autentică, se poate trezi dorinţa idealului creştin, neliniştea de a răspunde pe deplin iubirii lui Dumnezeu şi dorinţa aprinsă de a dezvolta cât mai bine ceea ce Dumnezeu a semănat în propria viaţă" (nr. 171).

Nu întâmplător răul, pentru a distruge rodnicia acţiunii Bisericii, încearcă să ameninţe legăturile care ne constituie. A apăra legăturile preotului cu Biserica particulară, cu institutul la care aparţine şi cu episcopul face credibilă viaţa sacerdotală. A apăra legăturile. Ascultarea este alegerea fundamentală de a-l primi pe cel care este pus în faţa noastră ca semn concret al acelui sacrament universale de mântuire care este Biserica. Ascultare care poate fi şi confruntare, ascultare şi, în unele cazuri, tensiune, dar nu se rupe. Asta cere în mod necesar ca preoţii să se roage pentru episcopi şi să ştie să exprime propria părere cu respect, curaj şi sinceritate. Cere la fel episcopilor umilinţă, capacitate de ascultare, de autocritică şi de a se lăsa ajutaţi. Dacă vom apăra această legătură vom înainta siguri pe drumul nostru.

Şi cred că asta, cât priveşte apropierea de episcopi, este suficient.

Apropiere între preoţi

Este a treia apropiere. Apropiere de Dumnezeu, apropiere de episcopi, apropiere de preoţi. Tocmai pornind de la comuniunea cu episcopul se deschide a treia apropiere, care este cea a fraternităţii. Isus se manifestă acolo unde există fraţi dispuşi să se iubească: "Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor" (Mt 18,20). Şi fraternitatea ca şi ascultarea nu poate fi o impunere morală externă nouă. Fraternitate înseamnă a alege în mod deliberat să încercăm să fim sfinţi cu ceilalţi şi nu în singurătate, sfinţi cu ceilalţi. Un proverb african, pe care-l cunoaşteţi bine, spune: "Dacă vreo să mergi rapid, mergi singur; dacă vrei să mergi departe, mergi cu ceilalţi". Uneori pare că Biserica este lentă - şi este adevărat -, dar îmi place să cred că este încetineala celui care a decis să meargă în fraternitate. Însoţindu-i şi pe cei din urmă, dar mereu în fraternitate.

Caracteristicile fraternităţii sunt cele ale iubirii. Sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Corinteni (cap. 13), ne-a lăsat o "hartă" clară a iubirii şi, într-un anumit sens, ne-a indicat la ce ar trebui să tindă fraternitatea. Înainte de toate să învăţăm răbdarea, care este capacitatea de a ne simţi responsabili ai celorlalţi, de a purta poverile lor, de a pătimi într-un anumit sens cu ei. Contrariul răbdării este indiferenţa, distanţa pe care o construim cu ceilalţi pentru a nu ne simţi implicaţi în viaţa lor. În multe preoţimi se consumă drama singurătăţii, de a se simţi singuri. Se simt nevrednici de răbdare, de consideraţie. Mai mult, pare că de la celălalt vine judecarea, nu binele, nu bunăvoinţa. Celălalt este incapabil să se bucure de binele care ni se întâmplă în viaţă, sau şi eu sunt incapabil de asta atunci când văd binele în viaţa celorlalţi. Această incapacitate de a ne bucura de binele altuia, al celorlalţi, este invidia - vreau să subliniez asta -, care chinuieşte atât de mult ambientele noastre şi care este o trudă în pedagogia iubirii, nu pur şi simplu un păcat de mărturisit. Păcatul este ultimul lucru, este atitudinea care este invidioasă. Este atât de prezentă invidia în comunităţile sacerdotale. Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că este atitudinea distrugătoare: prin invidia diavolului a intrat păcatul în lume (cf. Înţ 2,24). Este uşa, uşa pentru distrugere. Şi cu privire la asta trebuie să vorbim clar, în preoţimi există invidia. Nu toţi sunt invidioşi, nu, dar există ispita invidiei la îndemână. Să fim atenţi. Şi din invidie vine bârfa.

Pentru a ne simţi parte a comunităţi, a acelui "a fi noi", nu este nevoie să purtăm măşti care oferă numai o imagine învingătoare despre noi. Adică nu avem nevoie să ne lăudăm, cu atât mai puţin să ne umflăm sau, şi mai rău, să asumăm atitudini violente, fiind lipsiţi de respect faţă de cel care este lângă noi. Există şi forme clericale de bullying. Pentru că un preot, dacă are ceva de care să se laude, este milostivirea Domnului; cunoaşte propriul păcat, propria mizerie şi propriile limite, dar a experimentat că acolo unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă iubirea (cf. Rom 5,20); şi aceasta este prima sa veste bună. Un preot care are prezent acest lucru nu este invidios, nu poate să fie invidios.

Iubirea fraternă nu caută propriul interes, nu lasă spaţiu mâniei, resentimentului, ca şi cum fratele care este lângă mine în vreun fel mi-ar fi furat ceva. Şi când întâlnesc mizeria celuilalt, sunt dispus să nu-mi amintesc pentru totdeauna răul primit, să nu-l fac să devină unicul criteriu de judecată, până acolo încât eventual să mă bucur de nedreptate când se referă chiar la cel care m-a făcut să sufăr. Iubirea adevărată se complace de adevăr şi consideră un păcat grav a atenta la adevărul şi la demnitatea fraţilor prin calomnii, vorbire de rău, bârfă. Originea este invidia. Se ajunge la asta, şi la calomnii, pentru a ajunge la un loc... Şi acest lucru este foarte trist. Când de aici se cer informaţii pentru a face episcop pe cineva, de multe ori primim informaţii bolnave de invidie. Şi aceasta este o boală a preoţimilor noastre. Mulţi dintre voi sunteţi formatori în seminarii, ţineţi cont de acest lucru.

Totuşi, în acest sens nu se poate permite ca să se creadă că iubirea fraternă este o utopie, cu atât mai puţin un "loc comun" pentru a provoca sentimente frumoase sau cuvinte de circumstanţă sau un discurs liniştitor. Nu. Toţi ştim cât de dificil poate fi trăirea în comunitate sau în preoţime - un sfânt spunea: viaţa comunitară este pocăinţa mea -, cât de dificil este a împărtăşi cotidianul cu aceia pe care am voit să-i recunoaştem ca fraţi. Iubirea fraternă, dacă nu vrem s-o îndulcim, s-o acomodăm, s-o diminuăm, este "marea profeţie" pe care suntem chemaţi s-o trăim în această societate a rebutului. Îmi place să mă gândesc la iubirea fraternă ca la o sală de sport a spiritului, unde zi de zi ne confruntăm cu noi înşine şi avem termometrul vieţii noastre spirituale. Astăzi profeţia fraternităţii rămâne vie şi are nevoie de vestitori; are nevoie de persoane care, conştiente de propriile limite şi de dificultăţile care se prezintă, să se lase atinse, interpelate şi mişcate de cuvintele Domnului: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35).

Iubirea fraternă, pentru preoţi, nu rămâne închisă într-un grup mic, ci se declina ca iubire pastorală (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis, 23), care determină la trăirea ei în mod concret în misiune. Putem spune că iubim dacă învăţăm s-o declinăm în maniera pe care o descrie Sfântul Paul. Şi numai cel care încearcă să iubească este în siguranţă. cel care trăieşte cu sindromul lui Cain, având convingerea că nu poate iubi pentru că simte mereu că nu a fost iubit, valorizat, ţinut în consideraţia corectă, la sfârşit trăieşte mereu ca un rătăcitor, fără a se simţi niciodată acasă, şi tocmai pentru asta este mai expus la rău: să-şi facă rău şi să facă rău. Pentru aceasta iubirea între preoţi are funcţia de a păzi, de a se păzi reciproc.

Mă determin să spun că acolo unde funcţionează fraternitatea sacerdotală, apropierea între preoţi, există legături de prietenie adevărată, acolo este posibil de a trăi cu mai multă seninătate şi alegerea celibatară. Celibatul este un dar pe care Biserica latină îl păstrează, dar este un dar care pentru a fi trăit ca sfinţire are nevoie de relaţii sănătoase, de raporturi de adevărată stimă de adevărat bine care îşi găsesc rădăcina lor în Cristos. Fără prieteni şi fără rugăciune celibatul poate deveni o povară insuportabilă şi o contra-mărturie la însăşi frumuseţea preoţiei.

Acum ajungem la a patra apropiere, ultima, apropierea de poporul lui Dumnezeu, de sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Ne va face bine să citim Lumen gentium, nr. 8 şi nr. 12.

Apropiere de popor

Am subliniat de multe ori că relaţia cu poporul sfânt al lui Dumnezeu este pentru fiecare dintre noi nu o obligaţie, ci un har. "Iubirea faţă de oameni este o forţă spirituală care favorizează întâlnirea în plinătate cu Dumnezeu" (Evangelii gaudium, 272). Iată pentru ce locul fiecărui preot este în mijlocul oamenilor, într-un raport de apropiere cu poporul.

Am subliniat în Evangelii gaudium că "pentru a fi evanghelizatori autentici trebuie dezvoltat şi gustul spiritual de a rămâne apropiaţi de viaţa oamenilor, până acolo încât să descoperim ceea ce devine izvor al unei bucurii superioare. Misiunea este o pasiune pentru Isus, dar, în acelaşi timp, este o pasiune pentru poporul său. Când stăm în faţa lui Isus răstignit, recunoaştem toată iubirea sa care ne dă demnitate şi ne susţine, însă, chiar în acel moment, dacă nu suntem orbi, începem să percepem că acea privire a lui Isus se lărgeşte şi se îndreaptă plină de afect şi de ardoare spre tot poporul său. Astfel redescoperim că El vrea să se folosească de noi pentru a ajunge tot mai aproape de poporul său iubit. Ne ia din mijlocul poporului şi ne trimite la popor, în aşa fel încât identitatea noastră nu se înţelege fără această apartenenţă" (nr. 268). Identitatea sacerdotală nu se poate înţelege fără apartenenţa la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu.

Sunt sigur că, pentru a înţelege din nou identitatea preoţiei, astăzi este important de a trăi în raport strâns cu viaţa reală a oamenilor, alături de ei, fără nicio cale de fugă. "Uneori simţim tentaţia de a fi creştini menţinând o distanţă prudentă de rănile Domnului. Însă Isus vrea ca să atingem mizeria umană, ca să atingem trupul suferind al celorlalţi. Aşteaptă ca să renunţăm să căutăm acele adăposturi personale sau comunitare care ne permit să ne menţinem la distanţă de nodul dramei umane, pentru ca să acceptăm cu adevărat să intrăm în contact cu existenţa concretă a celorlalţi şi să cunoaştem forţa duioşiei. Când facem asta, viaţa se complică mereu în mod minunat şi trăim experienţa intensă de a fi popor, experienţa de a aparţine unui popor" (ibid., nr. 270). Şi poporul nu este o categorie logică, nu, este o categorie mitică; pentru a-l înţelege trebuie să ne apropiem aşa cum ne apropiem de o categorie mitică.

Apropiere de poporul lui Dumnezeu. O apropiere care, îmbogăţită cu "celelalte apropieri", celelalte trei, invită - şi într-o anumită manieră cere - să se ducă înainte stilul Domnului, care este stil de apropiere, de compasiune şi de duioşie, pentru că este capabil să meargă nu ca un judecător, ci ca bunul samaritean, care recunoaşte rănile poporului său, suferinţa trăită în tăcere, abnegaţia şi sacrificiile atâtor taţi şi mame pentru a duce înainte familiile lor, precum şi consecinţele violenţei, corupţiei şi indiferenţei, pe care la trecerea sa încearcă reducă la tăcere orice speranţă. Apropiere care permite să se ungă rănile şi să se proclame un an de har al Domnului (cf. Is 61,2). Este decisiv să ne amintim că poporul lui Dumnezeu speră să găsească păstori cu stilul lui Isus, şi nu "clerici de stat" - ne amintim de acea epocă din Franţa: era parohul de Ars, parohul, dar era "monsieur l'abbé", clerici de stat -. Şi astăzi, poporul ne cere păstori ai poporului şi nu clerici de stat sau "profesionişti ai sacrului"; păstori care să ştie de compasiune, de oportunitate; oameni curajoşi, capabili să se oprească în faţa celui care este rănit şi să întindă mâna; oameni contemplativi care, în apropierea de poporul lor, să poată vesti asupra rănilor lumii forţa activă a Învierii.

Una din caracteristicile cruciale a societăţii noastre de "reţele" este că abundă sentimentul de orfan, acesta este un fenomen actual. Conectaţi la tot şi la toţi, ne lipseşte experienţa apartenenţei, care este mult mai mult decât o conexiune. Cu apropierea păstorului se poate convoca o comunitate şi se poate favoriza creşterea simţului de apartenenţă; aparţine sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, care este chemat să fie semn de intrare năvalnică a Împărăţiei lui Dumnezeu în prezentul istoriei. Dacă păstorul se rătăceşte, dacă păstorul se îndepărtează, şi oile se vor risipi şi vor fi la îndemâna oricărui lup.

La rândul său, această apartenenţă va furniza antidotul împotriva unei deformări a vocaţiei care se naşte exact din uitarea că viaţa sacerdotală se datorează altora - Domnului şi persoanelor încredinţate de El -. Această uitare stă la baza clericalismului - despre care a vorbit cardinalul Ouellet - şi a consecinţelor sale. Clericalismul este o pervertire, precum şi unul din semnele sale, rigiditatea, este o altă pervertire. Clericalismul este o pervertire pentru că se constituie pe "îndepărtări". Este curios: nu pe apropieri, contrariul. Când mă gândesc la clericalism, mă gândesc şi la clericalizarea laicatului: acea promovare a unei mici elite care, în jurul preotului, ajunge chiar să denatureze propria misiune fundamentală (cf. Gaudium et spes, 44), cea a laicului. Atâţia laici clericalizaţi, atâţia: "Eu sunt din asociaţia aceea, suntem acolo în parohie, suntem...". "Aleşii", laici clericalizaţi, este o frumoasă tentaţie. Să ne amintim că "misiunea la inima poporului nu este o parte din viaţa mea, sau un ornament pe care îl pot da jos, nu este un apendice, sau un moment printre multele ale existenţei. Este ceva ce nu pot dezrădăcina din fiinţa mea dacă nu vrea să mă distrug. Eu sunt o misiune pe acest pământ şi pentru aceasta mă aflu în această lume. Trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine ca marcaţi cu foc de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viaţă, a ridica, a vindeca, a elibera" (Evangelii gaudium, 273).

Mi-ar plăcea să pună în relaţie această apropiere de poporul lui Dumnezeu cu apropierea de Dumnezeu, pentru că rugăciunea păstorului se hrăneşte şi se întrupează în inima poporului lui Dumnezeu. Când se roagă, păstorul poartă semnele rănilor şi bucuriilor oamenilor săi, pe care le prezintă în tăcere Domnului pentru ca să le ungă cu darul Duhului Sfânt. Este speranţa păstorului care are încredere şi luptă pentru ca Domnul să binecuvânteze poporul său.

Urmând învăţătura Sfântului Ignaţiu că "nu ştiinţa multă satură şi satisface sufletul, ci simţirea şi gustarea lucrurilor în interior" (Exerciţii spirituale, Adnotări, 2, 4), episcopilor şi preoţilor le va face bine să se întrebe "cum sunt apropierile mele", cum trăiesc aceste patru dimensiuni care configurează fiinţa mea sacerdotală în mod transversal şi îmi permit să gestionez tensiunile şi dezechilibrele cu care avem de-a face în fiecare zi. Aceste patru apropieri sunt o şcoală bună pentru "a juca pe teren deschis", unde preotul este chemat, fără frici, fără rigidităţi, fără a reduce sau a sărăci misiunea. O inimă sacerdotală ştie despre apropiere pentru că primul care a voit să fie aproape a fost Domnul. Fie ca El să-i viziteze pe preoţii săi în rugăciune, în episcop, în fraţii preoţi şi în poporul său. Să strice rutina şi să deranjeze un pic, să provoace neliniştea - ca în timpul primei iubiri -, să pună în mişcare toate capacităţile pentru ca oamenii noştri să aibă viaţă şi viaţă din belşug (cf. In 10,10). Apropierile Domnului nu sunt o funcţie în plus: sunt un dar pe care El îl oferă pentru a menţine vie şi rodnică vocaţia. Apropierea cu Dumnezeu, apropierea cu episcopul, apropierea între noi preoţii şi apropierea cu sfântul popor credincios al lui Dumnezeu.

În faţa ispitei de a ne închide în discursuri şi discuţii interminabile despre teologia preoţiei sau despre teorii a ceea ce ar trebui să fie, Domnul priveşte cu duioşie şi compasiune şi oferă preoţilor coordonatele pentru ca de la ele să recunoască şi să menţină vie ardoarea pentru misiune: apropiere, care este compătimitoare şi duioasă, apropiere de Dumnezeu, de episcop, de fraţii preoţi şi de poporul care le-a fost încredinţat. Apropiere cu stilul lui Dumnezeu, care este aproape cu compasiune şi duioşie.

Şi vă mulţumesc vouă pentru apropierea voastră şi pentru răbdarea voastră, mulţumesc, multe mulţumiri! Spor la treabă vouă tuturor. Eu merg în bibliotecă pentru că am atâtea întâlniri în această dimineaţă. Rugaţi-vă pentru mine şi eu mă voi ruga pentru voi. Spor la treabă!

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 438.