Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în decursul anului (Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, joi, 4 noiembrie 2021)

În prima lectură am ascultat această invitaţie: "Bine este să aştepţi în tăcere mântuirea Domnului" (Lam 3,26). Această atitudine nu este un punct de plecare, ci un punct de sosire. De fapt, autorul ajunge la ea la sfârşitul unui parcurs, un parcurs accidentat, care l-a făcut să se maturizeze. El ajunge să înţeleagă frumuseţea încrederii în Domnul, care respectă mereu promisiunile sale. Dar încrederea în Dumnezeu nu se naşte dintr-un entuziasm momentan, nu este o emoţie şi nici nu este numai un sentiment. Dimpotrivă, vine din experienţă şi se maturizează în răbdare, aşa cum i se întâmplă lui Iob, care trece de la o cunoaştere a lui Dumnezeu "din auzite" la o cunoaştere vie, experimentală. Şi pentru ca să se întâmple asta este necesară o lungă transformare interioară care, prin cuptorul suferinţei, duce la ştiinţa de a aştepta în tăcere, adică în răbdare încrezătoare, cu suflet blând. Această răbdare nu este resemnare, pentru că este alimentată de aşteptarea Domnului, a cărui venire este sigură şi nu dezamăgeşte.

Iubiţi fraţi şi surori, cât de important este să învăţăm arta de a-l aştepta pe Domnul! A-l aştepta cu docilitate, încredere, alungând fantome, fanatisme şi zgomote; păstrând, mai ales în perioadele de încercare, o tăcere încărcată de speranţă. Aşa ne pregătim pentru ultima şi cea mai mare încercare a vieţii, moartea. Însă mai înainte sunt încercările momentului, este crucea pe care o avem acum şi pentru care îi cerem Domnului harul de a şti să aşteptăm acolo, chiar acolo, mântuirea care vine.

Fiecare dintre noi are nevoie să se maturizeze în asta. În faţa dificultăţilor şi a problemelor vieţii este greu să avem răbdare şi să rămânem senini. Se strecoară supărarea şi adesea vine descurajarea. Astfel se poate întâmpla să fim puternic ispitiţi de pesimism şi de resemnare, de a vedea totul negru, de a ne obişnui cu tonuri descurajate şi plângăcioase, asemenea acelora ale autorului sacru care la început spune: "A pierit puterea mea, speranţa mea nu mai este în Domnul" (v. 18). În încercare nici măcar amintirile frumoase din trecut nu reuşesc să consoleze, pentru că suferinţa face ca mintea să se oprească asupra momentelor dificile. Şi asta măreşte amărăciunea, mare că viaţa este un lanţ continuu de nenorociri, aşa cum admite tot autorul: "Aminteşte-ţi de suferinţa şi de amărăciunea mea, de venin şi de pelin" (v. 19).

Însă, în acest moment Domnul imprimă o cotitură, chiar în momentul în care, deşi continuând să dialogheze cu el, pare că ajunge la capăt. În abis, în angoasa nonsensului, Dumnezeu se apropie pentru a salva, în acel moment. Şi când amărăciunea ajunge la culme, dintr-o dată reînfloreşte speranţa. Este urât a ajunge la bătrâneţe cu inima amară, cu inima dezamăgită, cu inima critică a lucrurilor noi, este foarte dur. "Aceasta îmi revine în inimă - spune cel care se roagă în Cartea Lamentaţiunilor -, de aceea aştept" (v. 21). A relua speranţă în momentul amărăciunii. În miezul durerii, cel care stă strâns de Domnul vede că El desface suferinţa, o deschide, o transformă într-o uşă prin care intră speranţa. Este o experienţă pascală, o trecere dureroasă care deschide la viaţă, un soi de travaliu spiritual care în întuneric ne face să ne naştem din nou.

Această cotitură nu are loc pentru că problemele au dispărut, nu, ci pentru că criza a devenit o ocazie misterioasă de purificare interioară. De fapt, prosperitatea cere adesea orbi, superficiali, orgolioşi. Acesta este drumul la care ne duce prosperitatea. În schimb, trecerea prin încercare, dacă este trăită la căldura credinţei, în pofida durităţii sale şi a lacrimilor face în aşa fel încât noi să renaştem şi ne simţim diferiţi faţă de trecut. Un părinte al Bisericii a scris că "nimic mai mult decât suferinţa nu induce la descoperirea lucrurilor noi" (Sfântul Grigore din Nazianz, Ep. 34). Încercarea reînnoieşte, pentru că face să cadă multe coji şi învaţă să privim mai departe, dincolo de întuneric, să atingem cu mâna că Domnul salvează cu adevărat şi că are puterea de a transforma totul, chiar şi moartea. El ne lasă să traversăm impasuri nu pentru a ne abandona, ci pentru a ne însoţi. Da, pentru că Dumnezeu însoţeşte, mai ales în durere, aşa cum un tată îl creşte bine pe fiul său stând aproape de el în dificultăţi fără a-i lua locul. Şi înainte ca pe faţa noastră să vină plânsul, emoţia deja a înroşit ochii lui Dumnezeu Tatăl. El plânge mai întâi, îmi permit să spun. Durerea rămâne un mister, dar în acest mister putem descoperi în mod nou paternitatea lui Dumnezeu care ne vizitează în încercare şi să ajungem să spunem, cu autorul Lamentaţiunilor: "Domnul este bun cu cel care speră în el, cu sufletul care îl caută" (v. 25).

Astăzi, în faţa misterului morţii răscumpărate, să cerem harul de a privi cu ochi diferiţi adversităţile. Să cerem forţa de a şti să locuim în ele în tăcerea blândă şi încrezătoare care aşteaptă mântuirea Domnului, fără să ne plângem, fără a bombăni, fără a ne lăsa întristaţi. Ceea ce pare o pedeapsă, se va revela un har, o nouă demonstraţie a iubirii lui Dumnezeu pentru noi. A şti să aşteptăm în tăcere - fără vorbării, în tăcere - mântuirea Domnului este o artă, pe calea sfinţeniei. S-o cultivăm. Este preţioasă în timpul pe care-l trăim: acum mai mult ca oricând nu foloseşte să strigăm, să provocăm zgomote, să ne amărâm; este nevoie ca fiecare dintre noi să mărturisească prin viaţă credinţa, care este aşteptare docilă şi nădăjduitoare. Creştinul nu diminuează gravitatea suferinţei, nu, ci înalţă privirea spre Domnul şi sub loviturile încercării se încrede în el şi se roagă: se roagă pentru cel care suferă. Ţine ochii îndreptaţi spre cer, dar are mâinile îndreptate mereu spre pământ, pentru a-l sluji concret pe aproapele. Chiar şi în momentul tristeţii, al întunericului, slujirea.

Cu acest spirit, să ne rugăm pentru cardinalii şi episcopii care ne-au părăsit în anul trecut. Unii dintre ei au murit din cauza lui Covid-19, în situaţii dificile care au agravat suferinţa. Fie ca aceşti fraţi ai noştri să poată gusta acum bucuria invitaţiei evanghelice, aceea pe care Domnul o adresează slujitorilor săi credincioşi: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii!" (Mt 25,34).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 496.