Ce este sigiliul Spovezii? Întrebări şi răspunsuri cu cardinalul Mauro Piacenza

Biserica Catolică declară că fiecare preot care ascultă spovezi este obligat, sub cele mai severe sancţiuni legale, să păstreze secretul absolut cu privire la tot ceea ce a aflat în contextul confesiunii sacramentale. Pentru a afla mai multe despre sigiliul mărturisirii, ACI Stampa, agenţia parteneră a CNA [Catholic News Agency] din Italia, a vorbit cu cardinalul Mauro Piacenza, şeful Penitenţiariei Apostolice din Vatican.

De ce este atât de important sigiliul spovezii? Ce este şi de unde provine legea?

Natura sacramentului Reconcilierii constă în întâlnirea personală a păcătosului cu Tatăl milostiv. Obiectul sacramentului este iertarea păcatelor, reconcilierea cu Dumnezeu şi cu Biserica şi restabilirea demnităţii filiale în virtutea răscumpărării înfăptuite de Isus Cristos.

Învăţătura Bisericii cu privire la confesiune este prezentată pe scurt în paragraful 1422 din Catehismul Bisericii Catolice ["Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor"], care reuneşte învăţăturile din [constituţia] "Lumen gentium" a Conciliului al II-lea din Vatican şi canonul 959 din Codul de Drept Canonic ["În sacramentul Pocăinţei, credincioşii care îşi mărturisesc păcatele unui slujitor sacru legitim, se căiesc de ele şi au hotărârea de a se îndrepta, dobândesc de la Dumnezeu, prin dezlegarea dată de acelaşi slujitor, iertarea păcatelor săvârşite după Botez, şi totodată se reconciliază cu Biserica, pe care, păcătuind, au rănit-o"].

Este esenţial să subliniem că sacramentul Reconcilierii, fiind un act de cult, nu poate şi nu trebuie confundat cu o şedinţă psihologică sau cu o formă de consiliere. Fiind un act sacramental, acest sacrament trebuie protejat în numele libertăţii religioase şi orice ingerinţă trebuie să fie considerată ilegitimă şi dăunătoare drepturilor de conştiinţă.

Aşadar, preotul care ascultă confesiunile trebuie să păstreze sigiliul, dar, în acelaşi timp, nu ar trebui să ajute la raportarea infracţiunilor către autorităţile ecleziale şi civile? Cum poate face el acest lucru?

Tot ceea ce se spune la spovadă, din momentul în care acest act de cult începe cu semnul crucii şi până în momentul în care se încheie, fie cu absolvirea, fie cu refuzul absolvirii, este sub sigiliu absolut inviolabil. Toate informaţiile la care se face referire în confesiune sunt "sigilate" pentru că sunt date numai lui Dumnezeu, deci nu sunt utilizabile de către preotul mărturisitor (cf. canoanele 983-984 CIC; 733-734 CCEO).

Chiar şi în cazul specific în care, de exemplu, în timpul spovezii, un minor dezvăluie că a fost abuzat, conversaţia trebuie, prin natura sa, întotdeauna şi în orice situaţie, să rămână sigilată. Acest lucru nu îl împiedică pe confesor să recomande insistent ca minorul însuşi să raporteze abuzul părinţilor, educatorilor şi poliţiei.

În cazul în care cineva mărturiseşte că a comis un abuz, dacă confesorul nu are nicio îndoială cu privire la dispoziţia penitentă a persoanei care cere absolvirea, aceasta nu poate fi refuzată sau amânată (cf. canonul 980). Există, cu siguranţă, datoria de a repara o nedreptate săvârşită şi de a se angaja cu sinceritate pentru a preveni repetarea abuzului, recurgând, dacă este necesar, la ajutor competent, dar aceste îndatoriri serioase legate de calea de convertire nu implică autodenunţul. În orice caz, confesorul trebuie să îl invite pe penitent la o reflecţie mai profundă şi să evalueze consecinţele acţiunilor sale, mai ales atunci când o altă persoană a fost suspectată sau condamnată pe nedrept.

Cum putem răspunde episcopilor care sunt tentaţi, chiar dacă pentru un motiv întemeiat, să cedeze o parte din obligaţia de a păstra secretul în confesiune? Prin ce diferă sigiliul spovezii de secretul profesional sau de clauza de confidenţialitate?

Trebuie evitată cu desăvârşire compararea sigiliului sacramental cu secretul profesional pe care, de exemplu, medicii, farmaciştii, avocaţii etc. sunt obligaţi să îl păstreze.

În afară de sacramentul Reconcilierii, nu există niciun secret [profesional] care să nu poată ceda în faţa unor cerinţe contrare stabilite de lege sau de un judecător, de codurile deontologice sau de partea interesată care autorizează divulgarea acestuia.

Secretul spovezii, pe de altă parte, nu este o obligaţie impusă din exterior, ci o cerinţă intrinsecă a sacramentului şi, ca atare, nu poate fi dizolvat nici măcar de către penitentul însuşi (cf. canonul 1550, §2, nr. 2 CIC; canonul 1231, §2, nr. 2 CCEO).

Penitentul nu vorbeşte cu confesorul uman, ci cu Dumnezeu, astfel că a lua în posesie ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu ar fi un sacrilegiu. Este acceptată protejarea sacramentului, instituit de Cristos pentru a fi un refugiu sigur al mântuirii pentru toţi păcătoşii.

Dacă credincioşii îşi pierd încrederea în sigiliu, primirea sacramentului Spovezii ar putea să cadă în picaj, provocând daune foarte grave sufletelor şi întregii opere de evanghelizare.

Este esenţial să se insiste asupra faptului că sigiliul spovezii nu poate fi comparat cu secretul profesional, pentru a împiedica legislaţia seculară să aplice excepţiile justificate ale secretului profesional la secretul inviolabil al spovezii.

(După CNA - Catholic News Agency, 15 octombrie 2021)

Traducere de Ovidiu Bişog

lecturi: 1939.