Foto: Vatican News.va

Papa Francisc: Mesaj adresat participanţilor la Întâlnirea Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale despre prima fericire (3-4 octombrie 2021, Casina Pio IV)

Iubiţi fraţi şi surori,

Potrivit Sfântului Augustin, toată desăvârşirea vieţii noastre este cuprinsă în „Predica de pe munte” (cf. Mt 5şu); acest lucru este demonstrat de faptul că Isus Cristos include în ele scopul la care ne conduce, adică promisiunea fericirii[1]. A fi fericit este ceea ce îşi doresc cel mai mult fiinţele umane. De aceea Domnul le promite fericire celor care vor să trăiască după stilul său şi să fie recunoscuţi ca fericiţi.

Toată fericirea este inclusă în aceste cuvinte fericite ale lui Cristos. Acum, în timp ce toţi oamenii îşi doresc fericirea, ei diferă în ceea ce priveşte judecăţile lor specifice: unii vor asta, alţii asta. Astăzi întâlnim o paradigmă dominantă, răspândită pe larg de „gândirea unică”, ce confundă utilitatea cu fericirea, se distrează bine trăind bine şi se prefac că devin singurul criteriu valabil pentru discernământ. O formă subtilă de colonialism ideologic. Este vorba despre impunerea ideologiei conform căreia fericirea ar consta doar în ceea ce este util, în lucruri şi în bunuri, în abundenţă de lucruri, de faimă şi de bani. Deja psalmistul deplânge această denaturare: „Fericit este poporul care are toate acestea!” (Ps 144,15). Ei profită de frica oamenilor, de frica de a rămâne fără ceea ce este necesar, pentru că ştiu că este îngrozitor să se îndure lipsuri în viitor. Orice formă de lipsă provoacă lăcomie. De aici apare dorinţa nemoderată de a poseda bogăţie, care nu este altceva decât ceea ce sfântul Paul numeşte „lăcomie”. O astfel de lăcomie poate cuprinde atât indivizii, cât şi familiile şi naţiunile, în special cele mai bogate, deşi nici cei mai lipsiţi nu sunt scutiţi. De asemenea, poate provoca la unii şi la alţii un materialism sufocant şi o stare generală de conflict că singurul lucru care se realizează este multiplicarea sărăciei pentru majoritate. Această situaţie este cauza unor suferinţe enorme şi atacă în acelaşi timp demnitatea persoanelor şi cea a planetei – Casa noastră comună –. Toate acestea, în interesul susţinerii tiraniei banilor care garantează privilegii doar câtorva. Putem fi foarte ataşaţi de bani, să deţinem multe lucruri, dar la sfârşit nu le vom lua cu noi. Îmi amintesc mereu ce m-a învăţat bunica: „prosopul nu are buzunare”.

Astăzi vedem că lumea nu a fost niciodată atât de bogată, totuşi – în ciuda unei asemenea abundenţe – sărăcia şi inegalitatea persistă şi, ceea ce este mai rău, cresc. În aceste vremuri de opulenţă, când ar trebui să se poată pune capăt sărăciei, puterile gândirii unice nu spun nimic despre săraci, bătrâni, imigranţi, nenăscuţi, nici despre cei grav bolnavi. Invizibili pentru majoritatea, sunt trataţi ca rebutaţi. Şi când sunt făcuţi vizibili, ei sunt adesea prezentaţi ca o povară nedemnă pentru bugetul public. Este o crimă împotriva umanităţii că, drept urmare a acestei paradigme lacome şi egoiste predominante, tinerii noştri sunt exploataţi de noua sclavie în creştere a traficului de persoane, în special în munca silnică, prostituţie şi vânzarea de organe.

Având în vedere resursele enorme disponibile de bani, bogăţie şi tehnologie pe care le avem, cea mai mare nevoie a noastră nu este nici să acumulăm în continuare, nici mai multă bogăţie, nici mai multă tehnologie, ci să realizăm paradigma mereu nouă şi revoluţionară a fericirilor lui Isus, începând cu prima pe care o luaţi în considerare cu atâta atenţie: „Fericiţi (μακάριοι) sunt cei săraci în duh (οἱ πτωχοὶ τῷ π νεύμ ατι), pentru că a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5,3). Paradoxal, sărăcia în duh este acel punct de cotitură care deschide calea fericirii printr-o schimbare completă de paradigmă. Aceasta, deşi ne despoaie de duhul lumesc, ne conduce să ne folosim de bogăţia şi tehnologiile, bunurile şi talentele noastre în favoarea dezvoltării umane integrale, a binelui comun, a dreptăţii sociale şi a îngrijirii şi protecţiei casei noastre comune. Paradoxul sărăciei în duh, la care suntem chemaţi, constă în faptul că fiind cheia fericirii pentru toată lumea – individual şi social –, nu toată lumea vrea să o audă: „Cât de greu este pentru cei bogaţi să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 18,24).

Sărăcia în duh este, aşadar, această cale surprinzătoare şi neobişnuită, „strâmtă şi îngustă” (Mt 7,14), dar sigură că va ajunge la plinătatea la care suntem chemaţi ca indivizi şi ca societate.

Atenţie însă, Isus nu spune că sărăcia „materială” este o binecuvântare, înţeleasă ca lipsire de ceea ce este necesar pentru a trăi cu demnitate: hrană, loc de muncă, locuinţă, sănătate, îmbrăcăminte, educaţie, oportunităţi etc. Această sărăcie este cauzată de cele mai multe ori de nedreptate şi lăcomie şi nu atât de mult de forţele naturii (încălzirea globală, calamităţi, pandemii, cutremure, inundaţii, tsunami etc.), în multe dintre acestea din urmă de multe ori se observă manipularea umană. Sărăcia ca privare de ceea ce este necesar – adică mizerie – este din punct de vedere social, aşa cum au văzut clar L. Bloy şi Péguy, un fel de iad, deoarece slăbeşte libertatea umană şi îi pune pe cei care o suferă în situaţia de a fi victime ale noilor sclavii (muncă silnică, prostituţie, trafic de organe şi altele) pentru a supravieţui. Sunt condiţii penale care, în justiţie strictă, trebuie denunţate şi combătute fără încetare. Fiecare, în funcţie de propria responsabilitate, şi în special prin guverne, companii multinaţionale şi naţionale, societate civilă şi comunităţi religioase, trebuie să facă acest lucru. Acestea sunt cele mai grave degradări ale demnităţii umane şi pentru un creştin, rănile deschise ale trupului lui Cristos care strigă de pe crucea lui: Mi-e sete. „Fericiţi sunteţi voi, cei săraci, pentru că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu!”, după cum a afirmat sfântul Luca (cf. 6,20), este o chemare la libertate care acordă prioritate nevoii de a ajuta bolnavii şi săracii cu hrană, sănătate, adăpost, îmbrăcăminte şi alte nevoi de bază. Mai mult, Isus proclamă că, la judecata finală, toate persoanele, familiile, asociaţiile, precum şi toate popoarele vor fi măsurate conform protocolului de ajutorare a fraţilor care au nevoie: „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Cei săraci în duh sunt bogaţi în acest „instinct” al Duhului Sfânt, sunt bogaţi în fraternitate şi doritori de prietenie socială. Acesta este modul în care tânărul Francisc de Assisi, fiul unui negustor bogat, la începutul erei industriale, capitalismului şi băncilor, a renunţat la bogăţie şi confort pentru a deveni sărac între săraci, mărturisind această fericire cu aşa-numita sposalizio con madonna povertà [logodnă cu doamna sărăcie]. Mişcat de spiritul sărăciei, el observă în suferinţa leproşilor că adevărata bogăţie şi bucurie nu sunt lucrurile, averea, paradigma lumească, ci iubirea faţă de Cristos şi slujirea solidară faţă de ceilalţi. Într-un sens pe deplin serios şi entuziast – afirmă Chesterton – Sfântul Francisc putea spune: „Fericit este cel care nu are nimic sau nu speră la nimic pentru că va poseda totul şi se va bucura de toate”[2]. La fel, atinsă de suferinţa multitudinii de oameni săraci din vremea noastră pe care a considerat-o a ei, milostivirea a fost pentru Maica Tereza din Calcutta apa vie şi pâinea vie care a dat frumuseţe fiecărei lucrări şi energia pe care a săturat şi a hrănit pe cei care nu aveau altceva decât „foamea şi setea de dreptate”. În acelaşi mod, mulţi bărbaţi şi femei cu credinţă vie – şi nu numai – au primit haruri de la cei săraci, deoarece în fiecare frate şi soră în dificultate îmbrăţişăm trupul lui Cristos suferind.

Alături de creşterea masivă a sărăciei, cealaltă consecinţă a paradigmei materialiste predominante este creşterea tot mai mare a decalajului inegalităţilor, care provoacă tulburări sociale şi generalizează conflictele, nu doar punând în pericol democraţia, ci şi slăbind binele social necesar. Această creştere tragică şi sistemică a inegalităţilor dintre grupurile sociale din aceeaşi ţară şi între populaţiile din diferite ţări are, de asemenea, un impact economic negativ, politic, cultural şi chiar spiritual. Şi acest lucru se datorează uzurii progresive a ansamblului de relaţii de fraternitate, prietenie socială, armonie, încredere, fiabilitate şi respect, care sunt sufletul întregii coexistenţe civile. Bineînţeles, lăcomia care conduce sistemul a neglijat de mult principalele consecinţe economico-sociale şi politice ale „spiritului sărăciei”, aceea care cere dreptate socială şi coresponsabilitate în gestionarea resurselor, bunurilor şi roadelor muncii fiinţelor umane. „Oare sunt păzitorul fratelui meu?” (Gen 4.9). Catehismul Bisericii Catolice aminteşte că: „Dreptul la proprietate privată, dobândit sau primit într-un mod corect, nu anulează dăruirea iniţială a pământului către întreaga umanitate. Destinaţia universală a bunurilor continuă să fie primordială, deşi promovarea binelui comun necesită respectarea proprietăţii private, a dreptului acesteia şi a exercitării acesteia”[3]. Şi imediat după aceea adaugă: „Bunurile de producţie – tangibile sau intangibile – cum ar fi terenurile sau fabricile, profesiile sau artele, necesită îngrijirea proprietarilor lor, astfel încât de fertilitatea lor să beneficieze cel mai mare număr de oameni”[4]. Astfel, posesorii de bunuri trebuie să le folosească într-un spirit de sărăcie, rezervând partea cea mai bună pentru oaspeţi, bolnavi, săraci, bătrâni, neputincioşi, excluşi; care sunt chipul, atât de des uitat, al lui Isus, care este cel pe care îl căutăm atunci când căutăm binele comun. Dezvoltarea unei societăţi se măsoară prin capacitatea de a-i ajuta urgent pe cei care suferă.

Deja în 1967, Sfântul Paul al VI-lea scria în enciclica Populorum progressio: «Se ştie cu ce fermitate părinţii Bisericii au specificat care ar trebui să fie atitudinea celor care au faţă de cei care au nevoie: «Nu face parte din bunurile tale – aşa spune Sfântul Ambroziu – ceea ce le dai săracilor; ceea ce dai îi aparţine. Pentru că ceea ce a fost dat spre folosul tuturor, tu îl deţii. Pământul a fost dat tuturor şi nu doar celor bogaţi»”[5]. Un nou pas important, în 1987, a fost făcut de Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a introdus pentru prima dată noţiunea de „structuri ale păcatului” pentru a indica una dintre principalele cauze ale inegalităţii sociale din sistemul capitalist, care produce sclavi[6].

Vestea bună este că, fiind creată după chipul lui Dumnezeu, fiinţa umană este chemată să colaboreze liber cu Creatorul şi să dezvolte durabil pământul şi, la rândul său, să modeleze societatea cu caracterul spiritual fratern pe care el însuşi l-a primit în programul fericirilor. Deşi globalizarea indiferenţei pare a fi vocea predominantă, în tot acest timp de pandemie am văzut cum globalizarea solidarităţii ar putea fi impusă cu discreţia sa caracteristică în diferitele colţuri ale oraşelor noastre. Prin urmare, trebuie să ne îndepărtăm de mondenitate, astfel încât spiritul fericirilor în cazul nostru să se contureze şi între noi şi între popoare sărăcia spiritului. Cu toate acestea, toate discursurile noastre vor fi cuvinte, după cum se spune, că vântul suflă, dacă nu reuşesc să prindă rădăcini şi să se încarneze în viaţa tinerilor. Acest lucru ne cere să lucrăm cu emfază şi speranţă pe modele educaţionale capabile să promoveze spiritul fericirilor în generaţiile mai tinere.

Vreau să închei cu ecoul pe care spiritul sărăciei învăţat de Cristos îl are în Sfântul Paul. Nu poate fi pus la îndoială că Paul consideră că este legitim să se dorească ceea ce este necesar şi, în consecinţă, să se lucreze pentru a-l atinge este o datorie: „Cine nu vrea să lucreze, să nu mănânce” (2Tes 3,10). Dar, în acelaşi timp, îl avertizează pe discipolul său Timotei despre lăcomie ca sursă a multor rele personale şi sociale: „Dar cei care doresc bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi dăunătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi pierzare” (1Tim 6,9). „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani (φιλαργυρία), iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri” (1Tim 6,10). Pentru mulţi acest text va părea de o valoare religioasă sau ascetică, dar nu economică. Mai mult, va părea un distrugător al economiei. Cu toate acestea, este un text eminamente socio-economic şi politic, la fel ca fericirile lui Cristos şi mai ales cea a spiritului sărăciei din care se inspiră. Deoarece Paul găseşte cu o luciditate extremă: „au fost cauzate nenumărate suferinţe”, adică lăcomia nu le-a oferit bunăstarea economică şi socială pe care au căutat-o şi nici nu a oferit libertatea şi fericirea dorite. Dimpotrivă, lăcomia înrobeşte puterea conducătoare fără milă şi fără dreptate în lupta nemiloasă pentru viţelul de aur şi dominaţie, aşa cum arată economia modernă. Din acest motiv, însăşi bunăstarea fiecărei persoane, a economiei şi a societăţii locale şi globale are nevoie de spiritul sărăciei, de faptul de a fi capabil să reglementeze dorinţa de profit şi lăcomie, să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, ale cărui roade de „iubire, bucurie şi pace, mărinimie, bunătate, bunătate şi încredere, blândeţe şi stăpânire de sine» (Gal 5,22 şu).

Pentru a depăşi această lăcomie, suntem chemaţi să desfăşurăm o mişcare globală împotriva indiferenţei care creează sau recreează instituţii sociale inspirate de fericiri şi ne face să căutăm civilizaţia iubirii. O mişcare care limitează toate acele activităţi şi instituţii care, prin propria lor înclinaţie, tind doar să profite, în special cele pe care sfântul Ioan Paul al II-lea le-a numit „structuri ale păcatului”. Printre acestea, ceea ce am definit ca „globalizare a indiferenţei”. Să cerem Domnului să ne dea „spiritul sărăciei” sale. Să-l căutăm şi ne va ajuta să-l găsim. Să batem astfel încât uşa căii fericirilor şi a fericirii autentice să ni se deschidă.

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 2 octombrie 2021

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] „Dacă cineva consideră cu evlavie şi cu sobrietate predica pe care Domnul nostru Isus Cristos a rostit-o pe munte, aşa cum o citim în Evanghelia lui Matei, cred că va găsi în ea, în ceea ce priveşte cele mai înalte moravuri, un normă perfectă de viaţă creştină” (Sfântul Augustin, Despre predica de pe munte, I, 1).

[2] G.K. Chesterton, Sfântul Francisc de Assisi, cap. 5, Trubadurul lui Dumnezeu.

[3] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2403.

[4] Ibid., nr. 2405.

[5] Cf. nr. 23.

[6] Cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, nr. 36-40.

lecturi: 430.