Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 22 septembrie 2021

Cateheză: Călătoria apostolică la Budapesta şi în Slovacia

Fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre călătoria apostolică pe care am făcut-o la Budapesta şi în Slovacia şi care s-a încheiat chiar în urmă cu o săptămână, miercurea trecută. Aş rezuma-o aşa: a fost un pelerinaj de rugăciune, un pelerinaj la rădăcini, un pelerinaj de speranţă. Rugăciune, rădăcini şi speranţă.

1. Prima etapă a fost la Budapesta, pentru Sfânta Liturghie de încheiere a Congresului Euharistic Internaţional, amânată cu exact un an din cauza pandemiei. A fost mare participarea la această celebrare. Poporul sfânt al lui Dumnezeu, în ziua Domnului, s-a reunit în faţa misterului Euharistiei, de care este încontinuu generat şi regenerat. Era îmbrăţişat de crucea care era pusă deasupra altarului, pentru a arăta aceeaşi direcţie indicată de Euharistie, şi anume calea iubirii umile şi dezinteresate, a iubirii generoase şi respectuoase faţă de toţi, calea credinţei care purifică de mondenitate şi conduce la esenţialitate. Această credinţă ne purifică mereu şi ne îndepărtează de mondenitatea care ne ruinează pe toţi: este o molie care ne ruinează dinăuntru.

Şi pelerinajul de rugăciune s-a încheiat în Slovacia în Sărbătoarea Mariei Îndurerate. Şi acolo, la Šaštín, la Sanctuarul Fecioarei celor Şapte Dureri, un mare popor de fii a venit pentru sărbătoarea Mamei, care este şi sărbătoarea religioasă naţională. Astfel pelerinajul meu a fost unul de rugăciune în inima Europei, început cu adoraţia şi încheiat cu evlavia populară. Rugăciunea, pentru că la asta este chemat înainte de toate poporul lui Dumnezeu: să adorăm, să ne rugăm, să mergem, să peregrinăm, să facem pocăinţă, şi în toate acestea să simţim pacea şi bucuria pe care ne-o dă Domnul. Viaţa noastră trebuie să fie aşa: să adorăm, să ne rugăm, să mergem, să peregrinăm, să facem pocăinţă. Şi acest lucru are o importanţă deosebită în continentul european, unde prezenţa lui Dumnezeu este diluată - vedem asta în fiecare zi: prezenţa lui Dumnezeu este diluată - de consumism şi de "vaporii" unei gândiri unice - un lucru straniu, dar real - rod al amestecului de ideologii vechi şi noi. Şi asta ne îndepărtează de familiaritatea cu Domnul, de familiaritatea cu Dumnezeu. Şi în acest context, răspunsul care vindecă vine de la rugăciune, de la mărturie şi de la iubirea umilă. Iubirea umilă care slujeşte. Reluăm această idee: creştinul este pentru a sluji.

Este ceea ce am văzut în întâlnirea cu poporul sfânt al lui Dumnezeu. Ce am văzut? Un popor credincios, care a suferit persecuţia ateistă. Am văzut asta şi pe feţele fraţilor noştri şi surorilor noastre evrei, cu care am amintit Shoah. Pentru că nu există rugăciune fără amintire. Nu există rugăciune fără amintire. Ce înseamnă asta? Că noi, atunci când ne rugăm, trebuie să comemorăm viaţa noastră, viaţa poporului nostru, viaţa atâtor oameni care ne însoţesc în oraş, ţinând cont de care a fost istoria lor. Unul dintre episcopii slovaci, deja bătrân, salutându-mă mi-a spus: "Eu am fost vatman de tramvai pentru a mă ascunde de comunişti". Este bun, episcopul acesta: în dictatură, în persecuţie el era un vatman de tramvai, apoi în ascuns făcea "meseria" sa de episcop şi nimeni nu ştia asta. Aşa este în persecuţie. Nu există rugăciune fără amintire. Rugăciunea, amintirea propriei vieţi, a vieţii propriului popor, a propriei istorii: a comemora şi a aminti. Asta face bine şi ajută la rugăciune.

2. Al doilea aspect: această călătorie a fost un pelerinaj la rădăcini. Întâlnindu-i pe fraţii episcopi, fie la Budapesta, fie la Bratislava, am putut atinge cu mâna amintirea recunoscătoare a acestor rădăcini de credinţă şi de viaţă creştină, vii în exemplul luminos al martorilor credinţei, precum cardinalul Mindszenty şi cardinalul Korec, precum fericitul episcop Pavel Peter Gojdič. Rădăcini care coboară în profunzime până la secolul al IX-lea, până la opera evanghelizatoare a sfinţilor fraţi Ciril şi Metodiu, care au însoţit această călătorie ca o prezenţă constantă. Am perceput forţa acestor rădăcini în celebrarea Liturghiei Dumnezeieşti în rit bizantin, la Prešov, în sărbătoarea Sfintei Cruci. În cântări am simţit vibrând inima sfântului popor credincios, forjat de atâtea suferinţe îndurate pentru credinţă.

De mai multe ori am insistat asupra faptului că aceste rădăcini sunt mereu vii, pline de limfa vitală care este Duhul Sfânt, şi care ca atare trebuie păzite: nu ca piese de muzeu, nu ideologizate şi instrumentalizate pentru interese de prestigiu şi de putere, pentru a consolida o identitate închisă. Nu. Asta ar însemna trădarea lor şi sterilizarea lor! Ciril şi Metodiu nu sunt pentru noi personaje de comemorat, ci modele de imitat, maeştri de la care să învăţăm mereu spiritul şi metoda evanghelizării, precum şi a angajării civile - în timpul acestea călătorii în inima Europei m-am gândit adesea la părinţii Uniunii Europene, aşa cum au visat-o nu ca o agenţie pentru a distribui colonizările ideologice ale modei, nu, aşa cum au visat-o ei. Înţelese şi trăite astfel, rădăcinile sunt garanţie de viitor: din ele răsar ramuri pline de speranţă. Şi noi avem rădăcini: fiecare dintre noi are propriile rădăcini. Ne amintim de rădăcinile noastre? "Dar, sunt vechi...". Nu, nu: ele îţi dau limfa, tu trebuie să mergi la ei şi să o ei pentru a creşte şi a duce înainte. Noi nu spunem: "Mergi şi refugiază-te în rădăcini": nu, nu. "Mergi la rădăcini, ia de acolo limfa şi mergi înainte. Mergi la locul tău". Nu uitaţi de asta. Şi vă repet ceea ce am spus de atâtea ori, acel vers atât de frumos: "Tot ceea ce copacul are înflorit vine din ceea ce are sub pământ". Tu poţi să creşti în măsura în care eşti unit cu rădăcinile: de acolo îţi vine forţa. Dacă tu tai rădăcinile, totul nou, ideologii noi, asta nu te duce la nimic, nu te face să creşti: vei sfârşi rău.

3. Al treilea aspect al acestei călătorii a fost un pelerinaj de speranţă. Rugăciune, rădăcini şi speranţă, cele trei trăsături. Am văzut atâta speranţă în ochii tinerilor, în întâlnirea de neuitat la stadionul din Košice. Asta mi-a dat şi speranţă, să văd atâtea, atâtea cupluri tinere şi atâţia copii. Şi m-am gândit la iarna demografică pe care noi o trăim, şi acele ţări înfloresc de cupluri tinere şi de copii: este un semn de speranţă. În special în timp de pandemie, acest moment de sărbătoare a fost un semn puternic şi încurajator, graţie şi prezenţei a numeroase cupluri tinere, cu copiii lor. Aşa cum este puternică şi profetică mărturia Fericitei Ana Kolesárová, tânără din Slovacia care cu preţul vieţii a apărat propria demnitate împotriva violenţei: o mărturie mai actuală ca oricând, din păcate, pentru că violenţa asupra femeilor este o plagă deschisă pretutindeni.

Am văzut speranţă în atâtea persoane care, în tăcere, se ocupă şi se preocupă de aproapele. Mă gândesc la Surorile Misionare ale Carităţii de la Centrul Betleem din Bratislava, surori dedicate, care îi primesc pe rebutaţii societăţii: se roagă şi slujesc, se roagă şi ajută. Şi se roagă mult şi ajută mult, fără pretenţii. Sunt eroii din această civilizaţie. Eu aş vrea ca noi toţi să facem o recunoaştere Maicii Tereza şi acestor surori: toţi împreună aplauze pentru aceste surori dedicate! Aceste surori primesc persoanele fără adăpost. Mă gândesc la comunitatea rom şi la cei care se angajează faţă de ei pentru un drum de fraternitate şi de incluziune. A fost emoţionant să împărtăşesc sărbătoarea comunităţii rom: o sărbătoare simplă, care avea iz de Evanghelie. Romii sunt fraţi ai noştri: trebuie să-i primim, trebuie să fim aproape aşa cum fac părinţii salezieni acolo la Bratislava, foarte aproape de romi.

Iubiţi fraţi şi surori, această speranţă, această speranţă din evanghelie pe care am putut s-o văd în călătorie, se realizează, devine concretă numai dacă este declinată cu un alt cuvânt: împreună. Speranţa nu dezamăgeşte niciodată, speranţa nu merge niciodată singură, ci împreună. La Budapesta şi în Slovacia ne-am întâlnit împreună cu diferitele rituri ale Bisericii Catolice, împreună cu fraţii de alte confesiuni creştine, împreună cu fraţii evrei, împreună cu credincioşii din alte religii, împreună cu cei mai slabi. Acesta este drumul, pentru că viitorul va fi de speranţă dacă va fi împreună, nu singuri: acest lucru este important.

Şi după această călătorie, în inima mea există un mare "mulţumesc". Mulţumesc episcopilor, mulţumesc autorităţilor civile, mulţumesc preşedintelui Ungariei şi preşedintelui Slovaciei; mulţumesc tuturor colaboratorilor în organizare; mulţumesc atâtor voluntari; mulţumesc fiecăruia dintre cei care s-au rugat. Vă rog, adăugaţi încă o rugăciune, pentru ca seminţele aruncate în timpul acestei călătorii să aducă roade bune. Să ne rugăm pentru asta.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 367.