CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC LA BUDAPESTA,
CU OCAZIA SFINTEI LITURGHII DE ÎNCHEIERE
A CELUI DE-AL 52-LEA CONGRES EUHARISTIC INTERNAŢIONAL,
ŞI ÎN SLOVACIA

(12-15 septembrie 2021)

Întâlnire cu tinerii

Stadionul Lokomotiva (Košice)

Marţi, 14 septembrie 2021

Iubiţi tineri, iubiţi fraţi şi surori, dobrý večer! [bună seara!]

Mi-a dat bucurie să ascult cuvintele Monseniorului Bernard, mărturiile voastre şi întrebările voastre. Aţi adresat trei şi eu aş vrea să încerc răspunsuri cu voi.

Încep de la Peter şi Zuzka, de la întrebarea voastră despre iubirea în cuplu. Iubirea este visul cel mai mare al vieţii, dar nu este un vis ieftin. Este frumos, dar nu este uşor, ca toate lucrurile mari ale vieţii. Este visul, dar nu este un vis uşor de interpretat. Vă fur o frază: "Am început să percepem acest dar cu ochi total noi". Într-adevăr, aşa cum aţi spus, este nevoie de ochi noi, ochi care nu se lasă înşelaţi de aparenţe. prieteni, să nu banalizăm iubirea, pentru că iubirea nu este numai emoţie şi sentiment, acesta este mai degrabă începutul. Iubirea nu înseamnă a avea totul şi imediat, nu răspunde la logica lui foloseşte şi aruncă. Iubirea este fidelitate, dar, responsabilitate.

Adevărata originalitate astăzi, adevărata revoluţie, înseamnă răzvrătirea împotriva culturii provizoriului, înseamnă a merge dincolo de instinct, dincolo de clipă, înseamnă a iubi toată viaţa şi cu toată fiinţa. Nu suntem aici pentru a trăi mediocru, ci pentru a face din viaţă o acţiune însemnată. Voi toţi probabil aveţi în minte istorii mari, pe care le-aţi citit în romane, le-aţi văzut în vreun film de neuitat, le-aţi auzit în vreo relatare emoţionantă. Dacă vă gândiţi, în istoriile mari există mereu două ingrediente: unul este iubirea, celălalt este aventura, eroismul. Merg împreună mereu. Pentru a face mare viaţa este nevoie de amândouă: iubire şi eroism. Să privim la Isus, să privim la Răstignit, sunt ambele: o iubire nemărginită şi curajul de a da viaţa până la sfârşit, fără jumătăţi de măsură. Este aici în faţa noastră Fericita Ana, o eroină a iubirii. Ne spune să năzuim spre ţinte înalte. Vă rog, să nu lăsăm să treacă zilele vieţii ca episoadele unei telenovele.

De aceea, când visaţi iubirea, să nu credeţi în efectele speciale, ci că fiecare dintre voi este special, fiecare dintre voi. Fiecare este un dar şi poate face din viaţă, din propria viaţă, un dar. Ceilalţi, societatea, săracii vă aşteaptă. Visaţi o frumuseţe care să meargă dincolo de aparenţă, dincolo de machiaj, dincolo de tendinţele modei. Visaţi fără frică să formaţi o familie, să daţi naştere la copii şi să-i educaţi, să petreceţi o viaţă împărtăşind totul cu o altă persoană, fără să vă ruşinaţi de propriile fragilităţi, pentru că el, sau ea, le primeşte şi le iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti. Aceasta este iubirea: a-l iubi pe celălalt aşa cum este, şi acest lucru este frumos! Visele pe care le avem ne spun viaţa pe care o dorim. Marile vise nu sunt automobilul puternic, haine la modă sau vacanţă deşănţată. Nu daţi ascultare celui care vă vorbeşte despre vise şi în schimb vă vinde iluzii. Una este visul, a visa, şi altceva este a avea iluzii. Aceştia care vând iluzii vorbind despre vis sunt manipulatori de fericire. Am fost creaţi pentru o bucurie mai mare: fiecare dintre noi este unic şi este în lume pentru a se simţi iubit în unicitatea sa şi pentru a iubi pe ceilalţi aşa cum nimeni nu poate s-o facă în locul său. Nu se trăieşte aşezaţi pe banca de rezerve pentru a fi rezerva altuia. Nu, fiecare este unic în ochii lui Dumnezeu. Nu vă lăsaţi "omologaţi"; nu suntem făcuţi în serie, suntem unici, suntem liberi şi suntem în lume pentru a trăi o istorie de iubire, de iubire cu Dumnezeu, pentru a îmbrăţişa curajul de alegeri puternice, pentru a ne aventura în riscul minunat de a iubi. Vă întreb: credeţi asta? Vă întreb: visaţi asta? [răspund: "Da!"] Sigur? ["Da!"] Foarte bine!

Aş vrea să vă dau un alt sfat. Pentru ca iubirea să aducă rod, nu uitaţi rădăcinile. Şi care sunt rădăcinile voastre? Părinţii şi mai ales bunicii. Fiţi atenţi: bunicii. Ei v-au pregătit terenul. Irigaţi rădăcinile, mergeţi la bunici, vă va face bine: puneţi-le întrebări, dedicaţi timp ca să ascultaţi relatările lor. Astăzi există pericolul de a creşte dezrădăcinaţi, pentru că suntem tentaţi să alergăm, să facem totul în grabă: ceea ce vedem în internet poate să ne vină acasă imediat; este suficient un clic şi persoane şi lucruri apar pe ecran. Şi apoi se întâmplă să devină mai familiari decât feţele care ne-au dat naştere. Plini de mesaje virtuale, riscăm să pierdem rădăcinile reale. Deconectarea de la viaţă, născocirea în gol, nu face bine, este o ispită a celui rău. Dumnezeu ne vrea bine plantaţi în pământ, conectaţi la viaţă; niciodată închişi, ci mereu deschişi tuturor! Înrădăcinaţi şi deschişi. Aţi înţeles? Înrădăcinaţi şi deschişi.

Da, este adevărat, dar - îmi veţi spune voi - lumea gândeşte altfel. Se vorbeşte mult despre iubire, dar în realitate este în vigoare un alt principiu: fiecare să se gândească pentru sine. Dragi tineri, nu vă lăsaţi condiţionaţi de acest lucru, de ceea ce nu mergem, de răul care se dezlănţuie. Nu vă lăsaţi închişi de tristeţe, de descurajarea resemnată a celui care spune că nimic nu se va schimba vreodată. Dacă se crede în asta se îmbolnăveşte de pesimism. Şi voi aţi văzut faţa unui tânăr, a unei tinere pesimiste? Aţi văzut ce faţă are? O faţă amărâtă, o faţă de amărăciune. Pesimismul ne îmbolnăveşte de amărăciune, ne îmbătrâneşte înăuntru. Şi se îmbătrâneşte tineri. Astăzi există atâtea forţe de dezagregare, atâţia care învinovăţesc pe toţi şi totul, amplificatori de negativitate, profesionişti ai plângerii. Nu-i ascultaţi!, nu, pentru că plângerea şi pesimismul nu sunt creştine, Domnul detestă tristeţea şi victimizarea. Nu suntem făcuţi pentru a ţine faţa la pământ, ci pentru a ridica privirea la cer, la ceilalţi, la societate.

Şi când suntem la pământ - pentru că în viaţă toţi suntem un pic la pământ în anumite momente, toţi cunoaştem această experienţă - şi când suntem la pământ, ce putem să facem? Există un remediu infailibil pentru a ne ridica. Este acela pe care ni l-ai relatat tu, Petra: Spovada. Aţi ascultat-o pe Petra? ["Da!"] Remediul Spovezii. M-ai întrebat: "Cum poate un tânăr să depăşească obstacolele pe calea spre milostivirea lui Dumnezeu?". Şi aici este problemă de privire, de a privi la ceea ce contează. Dacă eu vă întreb: "La ce vă gândiţi când mergeţi să vă spovediţi?" - nu spuneţi cu glas tare -, sunt aproape sigur de răspuns: "La păcate". Dar - vă întreb, răspundeţi - păcatele sunt cu adevărat centrul Spovezii? ["Nu!"] Nu aud... ["Nu!"] Bine! Dumnezeu vrea ca să te apropii de el gândindu-te la tine, la păcatele tale, sau la el? Ce vrea Dumnezeu? Să te apropii de el sau de păcatele tale? Ce vrea? Răspundeţi ["La el!"] Mai tare, pentru că sunt surd... ["La el!"] Care este centrul, păcatele sau Tatăl care iartă toate păcatele? Tatăl. Nu mergem să ne spovedim ca nişte pedepsiţi care trebuie să se umilească, ci ca fii care aleargă să primească îmbrăţişarea Tatălui. Şi Tatăl ne ridică în orice situaţie, ne iartă orice păcat. Auziţi bine asta: Dumnezeu iartă mereu! Aţi înţeles? Dumnezeu iartă mereu!

Vă dau un mic sfat: după fiecare Spovadă, rămâneţi câteva clipe să vă amintiţi de iertarea pe care aţi primit-o. Păstraţi acea pace în inimă, acea libertate pe care o simţiţi înăuntru. Nu păcatele, care nu mai sunt, ci iertarea pe care Dumnezeu ţi-a dăruit-o, mângâierea lui Dumnezeu Tatăl. Aceea să păstraţi, nu lăsaţi să vi se fure. Şi când data următoare mergeţi să vă spovediţi, amintiţi-vă asta: merg să primesc iar acea îmbrăţişare care mi-a făcut atâta bine. Nu merg la un judecător pentru a reglementa conturile, merg la Isus care mă iubeşte şi mă vindecă. În acest moment îmi vine să dau un sfat preoţilor: eu aş spune preoţilor ca să se simtă în locul lui Dumnezeu Tatăl care iartă mereu şi îmbrăţişează şi primeşte. Să-i dăm lui Dumnezeu primul loc la Spovadă. Dacă Dumnezeu, dacă el este protagonistul, totul devine frumos şi spovedirea devine Sacramentul bucuriei. Da, al bucuriei: nu al fricii şi al judecăţii, ci al bucuriei. Şi este important ca preoţii să fie milostivi. Niciodată curioşi, niciodată inchizitori, vă rog, ci să fie fraţi care dăruiesc iertarea Tatălui, să fie fraţi care însoţesc în această îmbrăţişare a Tatălui.

Însă cineva ar putea spune: "Eu oricum mă ruşinez, nu reuşesc să depăşesc ruşinea de a merge să mă spovedesc". Nu este o problemă, este un lucru bun! Ruşinarea, în viaţă, uneori face bine. Dacă te ruşinezi, înseamnă că nu accepţi ceea ce ai făcut. Ruşinea este un semn bun, dar ca orice semn cere să se meargă mai departe. A nu rămâne prizonier al ruşinii, pentru că Dumnezeu nu se ruşinează niciodată de tine. El te iubeşte chiar acolo, unde tu te ruşinezi de tine însuţi. Şi te iubeşte mereu. Vă spun un lucru care nu este în ecranul mare. În ţara mea, acei obraznici care fac toate relele, îi numim "neruşinaţi".

Şi o ultimă îndoială: "Dar, părinte, eu nu reuşesc să mă iert, deci nici Dumnezeu nu mă va putea ierta, pentru că voi cădea mereu în aceleaşi păcate". Dar - ascultă - Dumnezeu, când se ofensează? Când mergi ca să-i ceri iertare? Nu, niciodată. Dumnezeu suferă când noi credem că nu ne poate ierta, pentru că este ca şi cum i-am spune: "Eşti slab în iubire!". A spune asta lui Dumnezeu este urât! A-i spune "eşti slab în iubire". În schimb Dumnezeu se bucură să ne ierte, de fiecare dată. Când ne ridică el crede în noi ca prima dată, nu se descurajează. Noi suntem cei care ne descurajăm, el nu. Nu vede nişte păcătoşi de etichetat, ci fii de iubit. Nu vede persoane greşite, ci fii iubiţi; eventual răniţi, şi atunci are şi mai mult compasiune şi duioşie. Şi de fiecare dată când ne spovedim - să nu uităm asta niciodată - în cer se face sărbătoare. Aşa să fie şi pe pământ!

În sfârşit, Peter şi Lenka, în viaţă aţi experimentat crucea. Mulţumesc pentru mărturia voastră. Aţi întrebat cum "să-i încurajăm pe tineri să nu se teamă să îmbrăţişeze crucea". A îmbrăţişa: este un verb frumos! A îmbrăţişa ajută să învingem frica. Atunci când suntem îmbrăţişaţi redobândim încredere în noi înşine precum şi în viaţă. Aşadar, să ne lăsăm îmbrăţişaţi de Isus. Pentru că atunci când îl îmbrăţişăm pe Isus reîmbrăţişăm speranţa. Crucea nu se poate îmbrăţişa singură; durerea nu salvează pe nimeni. Iubirea este cea care transformă durerea. Deci, cu Isus se îmbrăţişează crucea, niciodată singuri! Dacă este îmbrăţişat Isus, renaşte bucuria. Şi bucuria lui Isus, în durere, se transformă în pace. Dragi tineri, dragi tinere, vă urez această bucurie, mai puternică decât orice lucru. Vă urez s-o duceţi la prietenii voştri. Nu predici, ci bucurie. Duceţi bucurie! Nu cuvinte, ci zâmbete, apropiere fraternă. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat şi vă cer un ultim lucru: nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Ďakujem [Mulţumesc!]

În picioare, toţi, şi să-l rugăm pe Dumnezeu care ne iubeşte, să ne rugăm Tatăl Nostru: "Tatăl nostru..." [în slovacă]

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 370.