CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC LA BUDAPESTA,
CU OCAZIA SFINTEI LITURGHII DE ÎNCHEIERE
A CELUI DE-AL 52-LEA CONGRES EUHARISTIC INTERNAŢIONAL,
ŞI ÎN SLOVACIA

(12-15 septembrie 2021)

Sfânta Liturghie

Piaţa Eroilor, Budapesta

Duminică, 12 septembrie 2021

La Cezareea lui Filip, Isus îi întreabă pe discipoli: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?" (Mc 8,29). Această întrebare îi pune în dificultate pe discipoli şi marchează o cotitură în drumul lor în urma Învăţătorului. Ei îl cunoşteau bine pe Isus, nu mai erau nişte începători: aveau familiaritate cu el, au fost martori ai multor minuni făcute, rămâneau uimiţi de învăţătura sa, îl urmau oriunde mergea. Şi totuşi, încă nu gândeau ca el. Lipsa trecerea decisivă, cea de la admiraţia faţă de Isus la imitarea lui Isus. Şi astăzi Domnul, îndreptând privirea spre fiecare dintre noi, ne interpelează personal: "Dar eu cine sunt cu adevărat pentru tine?". Cine sunt pentru tine? Este o întrebare care, adresată fiecăruia dintre noi, nu cere numai un răspuns exact, din catehism, ci un răspuns personal, un răspuns de viaţă.

Din acest răspuns se naşte reînnoirea uceniciei. Ea are loc prin trei treceri, pe care le-au făcut discipolii şi le putem face şi noi: vestea lui Isus prima, discernământul cu Isus a doua, drumul în urma lui Isus a treia.

1. Vestea lui Isus. La acel "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?" a răspuns Petru, ca reprezentant al întregului grup: "Tu eşti Cristosul". Petru spune tot în puţine cuvinte, răspunsul este corect, dar în mod surprinzător, după această recunoaştere Isus porunceşte "cu asprime să nu vorbească nimănui despre el" (v. 30). Ne întrebăm: de ce o interdicţie aşa de drastică? Pentru un motiv precis: a spune că Isus este Cristosul, Mesia, este exact dar incomplet. Există mereu riscul de a vesti un mesianism fals, conform oamenilor şi nu conform lui Dumnezeu. De aceea, începând din acel moment, Isus începe să reveleze identitatea sa, cea pascală, cea pe care o găsim în Euharistie. Explică faptul că misiunea sa va culmina, e adevărat, în gloria învierii, dar trecând prin umilirea crucii. Adică se va desfăşura după înţelepciunea lui Dumnezeu, "care - spune Sfântul Paul - nu este a lumii acesteia, nici a conducătorilor acestei lumi" (1Cor 2,6). Isus impune tăcerea cu privire la identitatea sa mesianică, însă nu cu privire la crucea care îl aşteaptă. Dimpotrivă - afirmă evanghelistul - Isus începe să înveţe "în mod deschis" (Mc 32) că "Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie" (v. 31).

În faţa acestei veşti a lui Isus, veste tulburătoare, putem rămâne şi noi uluiţi. Şi noi am vrea un Mesia puternic şi nu un slujitor răstignit. Euharistia este în faţa noastră pentru a ne aminti cine este Dumnezeu. Nu face asta în cuvinte, ci în mod concret, arătându-ni-l pe Dumnezeu ca Pâine frântă, ca Iubire răstignită şi dăruită. Putem adăuga atâta ceremonie, însă Domnul rămâne acolo, în simplitatea unei Pâini care se lasă frântă, împărţită şi mâncată. Este acolo: pentru a ne mântui se face slujitor; pentru a ne da viaţă, moare. Ne face bine să ne lăsăm tulburaţi de vestea lui Isus. Şi cel care se deschide la această veste a lui Isus, se deschide la a doua trecere.

2. Discernământul cu Isus. În faţa veştii Domnului, reacţia lui Petru este tipic umană: când se profilează crucea, perspectiva durerii, omul se răzvrăteşte. Şi Petru, după ce a mărturisit mesianitatea lui Isus, se scandalizează de cuvintele Învăţătorului şi încearcă să-l descurajeze să continue pe calea sa. Crucea nu este la modă niciodată. Iubiţi fraţi şi surori, crucea nu este la modă niciodată: astăzi ca şi în trecut. Dar vindecă înăuntru. În faţa Răstignitului experimentăm o luptă interioară binefăcătoare, conflictul aspru între "a gândi după Dumnezeu" şi "a gândi după oameni". Pe de o parte, este logica lui Dumnezeu, care este cea a iubirii umile. Calea lui Dumnezeu fuge de orice impunere, ostentaţie, de orice triumfalism, este îndreptată mereu spre binele altuia, până la jertfirea de sine. Pe de altă parte, este acel "a gândi după oameni": este logica lumii, a mondenităţii, alipită de onoare şi de privilegii, îndreptată spre prestigiu şi spre succes. Aici contează relevanţa şi forţa, ceea ce atrage atenţia celor mai mulţi şi ştie să se afirme în faţa celorlalţi.

Tulburat de această perspectivă, Petru îl ia pe Isus deoparte şi începe să-l certe (cf. v. 32). Mai înainte îl mărturisise, acum îl ceartă. Ni se poate întâmpla şi nouă să-l punem pe Domnul "deoparte", să-l punem într-un colţ al inimii, continuând să ne considerăm religioşi şi cumsecade şi să mergem înainte pe drumul nostru fără a ne lăsa cuceriţi de logica lui Isus. Dar există un adevăr: El însă ne însoţeşte, ne însoţeşte în această luptă interioară, pentru că doreşte ca noi, ca şi apostolii, să alegem partea sa. Există partea lui Dumnezeu şi există partea lumii. Diferenţa nu este între cel care este religios şi cel care nu este religios. Diferenţa crucială este între Dumnezeul adevărat şi dumnezeul eu-lui nostru. Cât de distant este Cel care domneşte în tăcere pe cruce de dumnezeul fals pe care am vrea să domnească prin forţă şi să-i reducă la tăcere pe duşmanii noştri! Cât de diferit este Cristos, care se propune numai cu iubire, de acei mesia puternici şi învingători adulaţi de lume! Isus ne zdruncină, nu se mulţumeşte cu declaraţii de credinţă, ne cere să purificăm religiozitatea noastră în faţa crucii sale, în faţa Euharistiei. Ne face bine să stăm în adoraţie în faţa Euharistiei pentru a contempla fragilitatea lui Dumnezeu. Să dedicăm timp adoraţiei. Este un mod de rugăciune care se uită prea mult. Să dedicăm timp adoraţiei. Să-l lăsăm pe Isus Pâine vie să vindece închiderile noastre şi să ne deschidă la împărtăşire, să ne vindece de sclavia paralizantă a apărării imaginii noastre, să ne inspire să-l urmăm acolo unde vrea el să ne conducă. Nu acolo unde vreau eu. Iată-ne astfel ajunşi la a treia trecere.

3. Drumul în urma lui Isus, şi drumul cu Isus. "Mergi în urma mea, Satană" (v. 33). Astfel Isus îl readuce pe Petru la el, cu o poruncă îndurerată, puternică. Însă Domnul, când porunceşte ceva, în realitate este acolo, gata să dăruiască. Şi Petru primeşte harul de a face "un pas înapoi". Drumul creştin nu este o urmărire a succesului, ci începe cu un pas înapoi - amintiţi-vă asta: drumul creştin începe cu un pas înapoi -, cu o decentrare eliberatoare, cu ieşirea din centrul vieţii. Atunci Petru recunoaşte că centrul nu este Isus al său, ci adevăratul Isus. Va mai cădea, dar din iertare în iertare va recunoaşte tot mai bine faţa lui Dumnezeu. Şi va trece de la admiraţia sterilă faţă de Cristos la imitarea concretă a lui Cristos.

Ce înseamnă a merge în urma lui Isus? Înseamnă a merge înainte în viaţă cu aceeaşi încredere, aceea de a fi copii iubiţi ai lui Dumnezeu. Înseamnă a parcurge aceeaşi cale a Învăţătorului, venit pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit (cf. Mc 10,45). A merge în urma lui Isus înseamnă a îndrepta paşii noştri în fiecare zi în întâmpinarea fratelui. Acolo ne stimulează Euharistia: să ne simţim un singur Trup, să ne frângem pentru alţii. Iubiţi fraţi şi surori, să lăsăm ca întâlnirea cu Isus în Euharistie să ne transforme, aşa cum i-a transformat pe sfinţii mari şi curajoşi pe care îi cinstiţi, mă gândesc la Sfântul Ştefan şi la Sfânta Elisabeta. Asemenea lor, să nu ne mulţumim cu puţin; să nu ne resemnăm cu o credinţă care trăieşte din rituri şi din repetări, să ne deschidem la noutatea scandaloasă a Dumnezeului răstignit şi înviat, Pâine frântă pentru a da viaţă lumii. Vom fi în bucurie; şi vom duce bucurie.

Acest Congres Euharistic Internaţional este un punct de sosire al unui parcurs, dar să fie mai ales un punct de plecare. Pentru că drumul în urma lui Isus invită să privim înainte, să primim cotitura harului, să facem să retrăiască în noi în fiecare zi acea întrebare pe care, ca la Cezareea lui Filip, Domnul o adresează fiecăruia dintre noi, discipolii săi: Dar voi cine spuneţi că sunt eu?

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 423.