Familia în centrul pastoraţiei în Anul dedicat lui "Amoris laetitia"

Model de comuniune eclezială

de Gabriella Gambino
sub-secretar al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă

Experienţa pandemiei se prelungeşte în anul pastoral pe care Sfântul Părinte a voit să-l dedice familiei, cu ocazia celei de-a cincea aniversări a publicării exortaţiei apostolice Amoris laetitia (AL). Un text care s-ar putea defini un program de angajare eclezială pentru familie, de realizat cu familiile. Aceasta este o noutate care acum ne interoghează şi ne cere să punem în teren o reflexivitate relaţională în Biserică. Ce tip de pastoraţie vrem să realizăm cu familiile? Ce tip de relaţii ecleziale putem implementa pentru a le însoţi, făcându-le protagoniste şi subiecţi ai pastoraţiei familiei (AL 200)?

În această privinţă, Amoris laetitia ne cheamă la o "convertire misionară" (AL 201), care să ne ajute să nu ne mai oprim "la o veste pur teoretică şi detaşată de problemele reale ale persoanelor", în special acum. În mijlocul dificultăţilor accentuate de pandemie, care "sfâşie viaţa familiei şi comuniunea sa intimă de viaţă şi de iubire (AL 19), familia se arată astăzi mai mult ca oricând "semn al timpurilor" şi Biserica, fiind chemată să caute aceste semne, este invitată să insereze familiile în spaţiul eclezial pentru a se putea apropia de ele şi a le susţine în vocaţia lor, pornind de la acel "principiu de realitate", care trebuie să risipească orice teamă de a ne apropia de dificultăţile în care astăzi familiile sunt încă adesea lăsate singure.

Familia, "cale a Bisericii" (cf. AL 69), ne cere, de fapt, o privire capabilă să se uimească în faţa a ceea ce este ea: "Comunitate de viaţă şi de iubire" (Gaudium et spes 48). În acest sens, poate reprezenta un stil de relaţie eclezială, care ne poate ajuta să orientăm pastoraţia familiei.

De fapt, familiile creştine au arătat în timpul pandemiei forţa stabilităţii legăturilor întemeiate pe căsătorie, puterea relaţiilor de încredere, rezilienţa generată în credinţă, chiar şi în situaţiile mai dificile. Soţii creştini au respirat relaţia filială profundă faţă de o Biserică Mamă, care ca niciodată s-a făcut prezentă în case cu Liturghia zilnică celebrată de Sfântul Părinte, care cu delicateţe intra în intimitatea familială în zorii fiecărei zile, marcând pasul cu cuvintele sale afectuoase şi concrete, care ne ajutau să înţelegem cum să implementăm ziua în inima noastră şi în relaţiile cu acela care era lângă noi. Pentru noi toţi a fost un păstor, un părinte, un frate, un învăţător, în orice caz "cale" pentru a centra viaţa noastră în Cristos. Familiile s-au simţit însoţite, parte a Bisericii, "mlădiţe ale unei unice viţe" (cf. In 15,5), trup împreună cu pontiful, dar şi cu episcopii, cu preoţii lor, care s-au străduit pentru a fi prezenţi în casele noastre cu noi modalităţi şi noi mijloace.

În acest dinamism lent, dar eficace în multe contexte, care treptat a luat formă în Biserică, ceea ce s-a revelat vital au fost aceste urme de comuniune. Această caracteristică minunată care izvorăşte din Duhul Sfânt, oxigenul care ne-a permis să continuăm să "respirăm" Biserica, apartenenţa noastră la Trupul lui Cristos, care ne-a permis să hrănim credinţa noastră şi nevoia de speranţă. Astăzi, familiile au nevoie să se simtă parte a Bisericii, pentru că simţul de apartenenţă sustrage persoanele de la individualism şi de la singurătate, al cărei antidot se află tocmai în experienţa comuniunii (cf. AL 201). Pastoraţia nu se naşte dintr-o programare mecanică de activităţi, ci dintr-o efectivă comuniune de viaţă, din ascultarea familiilor şi din solidaritate în dificultăţi. Pentru aceasta avem nevoie să trăim comuniunea şi s-o vedem în acţiune (cf. AL 325). "Numai o Biserică ce trăieşte şi celebrează în ea însăşi misterul comuniunii [...] poate să fie subiect al unei evanghelizări eficace" (CEI, Comuniune şi comunitate).

Care este modelul de comuniune pe care ni-l propune familia creştină? Urmând, în puţine texte, Amoris laetitia, la nr. 71 se citeşte: "Familia este imagine a lui Dumnezeu, care [...] este comuniune de persoane". În manieră mai specifică, "Treimea este prezentă în templul comuniunii matrimoniale" (AL 314). "O comuniune familială trăită bine este un adevărat drum de sfinţire în viaţa obişnuită şi de creştere mistică, un mijloc pentru unirea intimă cu Dumnezeu" (AL 316). Şi în relaţie cu forţa expansivă a comuniunii familiale, la nr. 196 din AL se citeşte: "«iubirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie şi, în formă derivată şi amplificată, între membrii aceleiaşi familii [...] duce familia la o comuniune, mereu mai profundă şi mai intensă [...]». În acest domeniu se inserează şi prietenii şi familiile prietene, precum şi comunităţile de familii care se susţin reciproc în dificultăţi, în angajarea socială şi în credinţă". Aici se altoieşte privirea de uimire a Bisericii asupra familiei pentru a înţelege bogăţia pe care o poate reprezenta pentru stilul pastoral al Bisericii. "Aşa încât Biserica, pentru a înţelege pe deplin misterul său, priveşte la familia creştină, care îl manifestă în mod genuin" (AL 67). Stilul iubirii familială, întemeiat pe comuniunea şi complementaritatea soţilor, poate deveni, de fapt, un stil eclezial, din moment ce "Biserica este familie de familii, îmbogăţită constant de viaţa tuturor Bisericilor familiale. De aceea, «în virtutea sacramentului Căsătoriei, fiecare familie devine în mod clar un bun pentru Biserică»" (AL 87).

(După L'Osservatore Romano, 25 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 577.