Decanul Colegiului Cardinalilor îl aminteşte pe cardinalul Martínez Somalo în timpul funeraliilor în Bazilica "Sfântul Petru"

"Mă încredinţez ţie, Isuse..." rugăciunea sa cea mai familială

de cardinal Giovanni Battista Re

"Mărturia de iubire faţă de Cristos" şi "înrădăcinatul «sensus Ecclesiae» al cardinalului Eduardo Martínez Somalo reprezintă "un patrimoniu de păstrat". A spus acestea decanul Colegiului Cardinalilor la omilia rostită vineri dimineaţă, 13 august 2021, în Bazilica Vaticană, în timpul funeraliilor cardinalului spaniol decedat la 10 august, la 94 de ani. La Altarul Catedrei au concelebrat şapte cardinali şi circa zece episcopi şi prelaţi. Printre cei prezenţi, cardinalul Herranz şi arhiepiscopul secretar pentru Raporturile cu Statele, Gallagher, împreună cu unii membri ai corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun. La Liturghie au luat parte şi călugări, călugăriţe - între acestea, Surorile Misionare ale lui Isus Preotul Veşnic care îl asistau în locuinţa sa din Vatican - şi zece nepoţi ai regretatului cardinal, ale cărui rămăşiţe pământeşti vor ajunge în zilele următoare în orăşelul natal, Ba?os de Río Tobía, unde vor fi îngropate după celebrarea funeraliilor în Parohia San Pelayo. Publicăm textul omiliei cardinalului decan.

Prima lectură, luată din Cartea Înţelepciunii, ne-a amintit destinul care îi aşteaptă pe cei drepţi după moarte şi ne-a asigurat că este vorba de un destin veşnic de fericire, care răsplăteşte fără măsură pentru suferinţele şi încercările înfruntate în decursul vieţii.

"Sufletele celor drepţi - ne-a spus - sunt în mâna lui Dumnezeu" (Înţ 3,1). Sufletul cardinalului Eduardo Martínez Somalo este acum în mâna lui Dumnezeu. Se află "în pace". Speranţa sa "este plină de nemurire".

Şi pagina din evanghelie pe care am ascultat-o ne-a amintit că Stăpânul istoriei şi al inimilor a venit pe acest pământ pentru ca nimic să nu se piardă din ceea ce i-a încredinţat Tatăl şi că, la sfârşitul pelerinajului nostru pământesc, ne aşteaptă faţa milostivă a lui Dumnezeu: "Pentru că aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,37-40).

Această promisiune a lui Cristos deschide inima la mare speranţă. Pentru cel credincios realitatea morţii este trecere din această lume la casa Tatălui; înseamnă a intra în imensitatea iubirii lui Dumnezeu.

Cu această certitudine şi cu această speranţă a trăit şi s-a stins cardinalul Eduardo Martínez.

El s-a născut la 31 martie 1927 în orăşelul Ba?os de Río Tobía. În 1954 a fost hirotonit preot pentru dieceza de Calahorra y La Calzada - Logrono, dar în dieceza sa a desfăşurat slujirea sacerdotală numai câteva luni. Întreaga sa viaţă a fost în slujba Sfântului Părinte, a Sfântului Scaun şi a Bisericii universale. În diferitele funcţii importante care în existenţa sa laborioasă şi lungă i-au fost încredinţate de încrederea pontifilor, a fost unul şi identic spiritul care l-a animat: fidelitate deplină faţă de papa şi dăruire generoasă pentru binele Bisericii şi pentru mântuirea sufletelor.

Om paşnic prin temperament, afabil şi primitor, înzestrat cu inteligenţă ascuţită în a percepe miezul problemelor şi de mare capacitate în a evalua persoane şi evenimente, a dat mult Bisericii şi a colaborat cu şapte pontifi romani, pe care i-a iubit şi cu care a acţionat mereu în strânsă unire.

După ce a frecventat Academia Pontificală Ecleziastică, în 1956 a intrat în rolul diplomatic al Sfântului Scaun şi a început slujirea sa în Secretariatul de Stat în secţiunea de limbă spaniolă, al cărei responsabil a devenit după câţiva ani şi în acelaşi timp desfăşura misiunea de profesor la Academia Pontificală Ecleziastică pentru predarea limbii spaniole.

La începutul anului 1970 a fost numit consilier al Delegaţiei apostolice în Marea Britanie; însă depărtarea sa de Roma a durat puţine luni, pentru că în octombrie acelaşi an a fost rechemat în Vatican ca asesor al Secretariatului de Stat şi de aceea colaborator direct al fostului substitut al Secretariatului de Stat, arhiepiscopul Giovanni Benelli.

La 12 octombrie 1975, Papa Paul al VI-lea l-a numit nunţiu apostolic în Columbia, ridicându-l în acelaşi timp la demnitatea de arhiepiscop.

Ca moto episcopal a ales: Caritas et veritas, două cuvinte care l-au călăuzit în toată viaţa sa şi care au orientat activitatea sa.

În mai 1979 Ioan Paul al II-lea l-a voit colaboratorul său apropiat şi l-a numit substitut al Secretariatului de Stat, funcţie pe care a desfăşurat-o timp de 9 ani cu o mare sintonie de gândire şi de acţiune cu papa, căutând să dea realizare atentă indicaţiilor sale şi proiectelor sale apostolice. Cu ocazia atentatului din 13 mai 1981 la adresa Papei Ioan Paul al II-lea, substitutul monsenior Martínez de la biroul din Secretariatul de Stat a ajuns imediat la Policlinica Gemelli şi a rămas acolo până la trezirea papei după lunga operaţie. În zilele următoare petrecea după aceea zilnic o oră alături de papa.

În anii în care a fost substitut al Secretariatului de Stat, Monseniorul Eduardo Martínez nu accepta alte funcţii cu scopul de a putea să fie complet la dispoziţia Sfântului Părinte, cu spirit de slujire şi dorinţă de a-i fi aproape şi de ajutor.

În anii precedenţi, Monseniorul Martínez a desfăşurat mereu şi cu entuziasm şi o intensă slujire pastorală, dedicându-se în mod deosebit lumii suferinţei şi găsind spaţii de timp în pofida activităţilor grele de la birou.

În 1988 a fost numit prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor şi creat cardinal în consistoriul din 28 iunie acelaşi an. După patru ani a fost transferat în fruntea dicasterului pentru institutele de viaţă consacrată şi societăţile de viaţă apostolică.

Papa Ioan Paul al II-lea, care avea mare încredere în el, l-a trimis să-l reprezinte la Congresul Euharistic Naţional din Ecuador în 1988 şi apoi la primul Congres Euharistic Naţional în Santo Domingo în 1991.

În afară de asta, cardinalul Martínez a fost delegat pontifical la ceremonia de închidere a Anului ignaţian la 31 iulie 1991. După aceea, în 1992 papa l-a însărcinat să-l reprezinte la Congresul Internaţional Marian care a avut loc la Huelva, în Spania.

La 5 aprilie 1993, Papa Ioan Paul al II-lea i-a încredinţat şi funcţia de custode al Sfintei Biserici Romane, motiv pentru care, din momentul trecerii din această viaţă a regretatului Ioan Paul al II-lea şi pe durata perioadei de scaun vacant, a desfăşurat cu mare competenţă şi înţelepciune rolul de custode, aşa cum este prevăzut de constituţia apostolică Universi Dominici Gregis.

După împlinirea vârstei de 85/86 de ani, energiile care l-au caracterizat au început să scadă şi nu-i mai permiteau nici măcar să iasă din locuinţa sa; însă în casă urmărea cu luciditate şi participare evenimentele Bisericii. A putut mulţi ani să ducă şi o viaţă de regulă şi bucuroasă, graţie asistenţei grijulii şi valoroase a Surorilor Misionare ale lui Isus Preot Veşnic, care i-au dat o slujire într-adevăr mare şi care dimineaţa asistau la Liturghia sa şi în timpul zilei se şi rugau îndelung împreună cu el.

De fiecare dată când îl vizitam, admiram seninătatea sa, liniştea şi abandonarea încrezătoare în Dumnezeu. La sfârşitul colocviului nostru repeta adesea o rugăciune care îi era familială: "Mă încredinţez ţie, Isuse, pentru că tu poţi totul; mă încredinţez ţie pentru că tu cunoşti totul; mă încredinţez ţie, Isuse, pentru că tu mă iubeşti în pofida a toate". Şi obişnuia să sublinieze acel "în pofida a toate".

De circa trei luni situaţia clinică se înrăutăţea. A fost internat circa zece zile la Policlinica Gemelli şi apoi s-a întors în locuinţa sa din Vatican, unde a avut toată asistenţa şi îngrijirile necesare. Papa Francisc l-a vizitat şi i-a dus încurajarea sa şi binecuvântarea sa în urmă cu o săptămână.

Cardinalul Martínez a acceptat declinul său lent, dar inevitabil cu abandonare deplină în voinţa lui Dumnezeu, sprijinit şi reanimat de marea speranţă creştină. Din când în când exprima cuvinte de recunoştinţă faţă de surorile sale şi faţă de cei care se străduiau cu generozitate să-l asiste.

Mărturia de iubire faţă de Cristos şi înrădăcinatul sensus Ecclesiae pe care cardinalul Martínez ne lasă sunt un patrimoniu de păstrat, precum şi exemplul său al unei mari devoţiuni faţă de Sfânta Fecioară Maria.

În timp ce în această celebrare euharistică implorăm pentru el milostivirea Tatălui ceresc, ne susţine încrederea că Cristos, marele şi veşnicul Preot, i-a deschis poarta locuinţei sale şi l-a primit cu cuvintele, pe care fiecare dintre noi speră să le poată auzi într-o zi: "Bine, slujitor bun şi credincios... ia parte la bucuria Stăpânului tău" (Mt 25,21).

În paradis Dumnezeu să-i dea acea bucurie şi acea pace pe care a câştigat-o cu dăruirea sa bucuroasă şi neobosită în slujba papei şi a Bisericii.

(După L'Osservatore Romano, 13 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 540.