Papa Francisc: Discurs adresat membrilor Caritas Italiana la a 50-a aniversare de la întemeiere (26 iunie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit cu toţii!

Îi mulţumesc cardinalului Bassetti şi preşedintelui Caritas Italiana, Monseniorul Redaelli, pentru cuvintele pe care mi le-au adresat în numele tuturor. Mulţumesc. Aţi venit din întreaga Italie, reprezentând cele 218 Caritas-uri diecezane şi Caritas Italiana, şi sunt bucuros să împărtăşesc cu voi acest jubileu, cei cincizeci de ani de viaţă ai voştri! Sunteţi parte vie a Bisericii, sunteţi "Caritas a noastră", cum îi plăcea să spună Sfântul Paul al VI-lea, papa care a voit-o şi a stabilit-o. El a încurajat Conferinţa Episcopală Italiană să se înzestreze cu un organism pastoral pentru a promova mărturia carităţii în spiritul Conciliului al II-lea din Vatican, pentru ca să fie comunitatea creştină subiect de caritate. Confirm misiunea voastră: în actuala schimbare de epocă provocările şi dificultăţile sunt multe, sunt tot mai multe feţele săracilor şi situaţiile complexe din teritoriu. Însă - spunea Sfântul Paul al VI-lea - "Caritas-urile noastre se străduiesc dincolo de forţe" (Angelus, 18 ianuarie 1976). Şi acest lucru este adevărat!

Aniversarea celor 50 de ani este o etapă de a-i mulţumi Domnului pentru drumul parcurs şi pentru a reînnoi, cu ajutorul său, elanul şi angajările. În această privinţă aş vrea să vă indic trei căi, trei drumuri pe care să continuaţi parcursul.

Prima este calea celor din urmă. Se porneşte de la ei, de la cei mai fragili şi lipsiţi de apărare. De la ei. Dacă nu se porneşte de la ei, nu se înţelege nimic. Şi îmi permit o destăinuire. Alaltăieri am auzit, despre asta, cuvinte trăite din experienţă, din gura părintelui Franco, prezent aici. El nu vrea ca să se spună "eminenţă", "cardinal Montenegro": părintele Franco. Şi el mi-a explicat asta, calea celor din urmă, pentru că el a trăit asta toată viaţa. În el, mulţumesc atâtor bărbaţi şi femei care fac caritatea pentru că au trăit-o astfel, au înţeles calea celor din urmă. Caritatea este milostivirea care merge în căutarea celor mai slabi, care merge până la graniţele cele mai dificile pentru a elibera persoanele din sclaviile care le oprimă şi pentru a le face protagoniste ale propriei vieţi. În aceste decenii, multe alegeri semnificative au ajutat Caritas-urile şi Bisericile locale să practice aceste milostiviri: de la obiecţia de conştiinţă la susţinerea voluntariatului; de la angajarea cooperării cu sudul planetei la intervenţiile cu ocazia urgenţelor din Italia şi din lume; de la apropierea globală la fenomenul complex al migraţiilor, cu propuneri inovatoare cum sunt coridoarele umanitare, la activarea de instrumente capabile de apropiere de realitate, cum ar fi centre de ascultare, observatoarele sărăciilor şi ale resurselor. Este frumos de a lărgi cărările carităţii, ţinând mereu privirea îndreptată spre cei din urmă din orice timp. Da, a lărgi privirea, dar pornind de la ochii săracului pe care-l am în faţa mea. Acolo se învaţă. Dacă noi nu suntem capabili să privim săracii în ochi, să-i privim în ochi, să-i atingem cu o îmbrăţişare, cu mâna, nu vom face nimic. Trebuie să privim realitatea cu ochii lor, deoarece privind ochii săracilor privim realitatea într-un mod diferit de cel care vine în mentalitatea noastră. Istoria nu se priveşte din perspectiva învingătorilor, care o fac să apară frumoasă şi perfectă, ci din perspectiva săracilor, pentru că este perspectiva lui Isus. Săracii pun degetul în rana contradicţiilor noastre şi neliniştesc conştiinţa noastră în mod salutar, invitându-ne la schimbare. Şi atunci când inima noastră, conştiinţa noastră, privindu-l pe cel sărac, pe săraci, nu se nelinişteşte, opriţi-vă..., va trebui să ne oprim: ceva nu funcţionează.

O a doua cale la care nu se poate renunţa: calea evangheliei. Mă refer la stilul de a avea, care este unul singur, cel din evanghelie. Este stilul iubirii umile, concrete, dar nu vizibilă, care se propune dar nu se impune. Este stilul disponibilităţii şi al slujirii, imitându-l pe Isus care s-a făcut slujitorul nostru. Este stilul descris de Sfântul Paul, când spune că iubirea "toate le acoperă, toate le crede, toate le speră, toate le suportă" (1Cor 13,7). Mă uimeşte cuvântul toate. Toate. Ne este spus nouă, cărora ne place să facem distincţii. Toate. Caritatea este inclusivă, nu se ocupă numai de aspectul material şi nici numai de cel spiritual. Mântuirea lui Isus îl cuprinde pe omul întreg. Avem nevoie de o caritate dedicată dezvoltării integrale pe care aţi experimentat-o în mari calamităţi, chiar şi prin înfrăţiri, este frumoasă experienţa de alianţă în caritate extinsă între Biserici în Italia, în Europa şi în lume. Însă asta - ştiţi bine - nu trebuie să apară numai cu ocazia calamităţilor: avem nevoie ca toate Caritas-urile şi comunităţile creştine să fie mereu în căutare pentru a sluji omul întreg, pentru că "omul este calea Bisericii", conform expresiei sintetice a Sfântului Ioan Paul al II-lea (cf. Scrisoarea enciclică Redemptor hominis, 14).

Calea evangheliei ne arată că Isus este prezent în fiecare sărac. Ne face bine să amintim asta pentru a ne elibera de tentaţia, mereu prezentă, a autoreferenţialităţii ecleziastice şi de a fi o Biserică a duioşiei şi a apropierii, unde săracii sunt fericiţi, unde misiunea este în centru, unde bucuria se naşte din slujire. Să ne amintim că stilul lui Dumnezeu este stilul proximităţii, al compasiunii şi al duioşiei. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Există două hărţi evanghelice care ne ajută să nu ne rătăcim pe drum: Fericirile (Mt 5,3-12) şi Mt 25 (v. 31-46). În Fericiri condiţia săracilor se îmbracă în speranţă şi mângâierea lor devine realitate, în timp ce cuvintele de la judecata din urmă - protocolul după care vom fi judecaţi - ne fac să-l găsim pe Isus prezent în săracii din orice timp. Şi din expresiile puternice de judecată ale Domnului scoatem şi invitaţia la parresia denunţării. Ea nu este niciodată polemică împotrivă cuiva, ci profeţie pentru toţi: înseamnă a proclama demnitatea umană atunci când este călcată în picioare, înseamnă a face ascultat strigătul sufocat al săracilor, înseamnă a da glas celui care nu are glas.

Şi a treia cale este calea creativităţii. Experienţa bogată a acestor cincizeci de ani nu este un bagaj de lucruri de repetat; este baza pe care trebuie construit pentru a declina în mod constant ceea ce Sfântul Ioan Paul al II-lea a numit fantezia carităţii (cf. Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 50). Nu vă lăsaţi descurajaţi în faţa numerelor crescânde de noi săraci şi de noi sărăcii. Există multe şi cresc! Continuaţi să cultivaţi vise de fraternitate şi să fiţi semne de speranţă. Împotriva virusului pesimismului, imunizaţi-vă împărtăşind bucuria de a fi o mare familie. În această atmosferă fraternă Duhul Sfânt, care este creator şi creativ, precum şi poet, va sugera idei noi, adaptate timpurilor pe care le trăim.

Şi acum - după această predică de Postul Mare! - aş vrea să vă spun mulţumesc, mulţumesc: vă mulţumesc vouă, lucrătorilor, preoţilor şi voluntarilor! Mulţumesc şi pentru că în perioada pandemiei reţeaua Caritas a intensificat prezenţa sa şi a alinat singurătatea, suferinţa şi nevoile multora. Sunt zeci de mii de voluntari, între care atâţia tineri, inclusiv cei angajaţi în serviciul civil, care au oferit în acest timp ascultare şi răspunsuri concrete celor care sunt în suferinţă. Tocmai tinerilor aş vrea să li se acorde atenţie. Sunt cele mai fragile victime ale acestei perioade de schimbare, dar şi artizanii potenţiali ai unei schimbări de epocă. Ei sunt protagoniştii viitorului. Nu este niciodată irosit timpul care li se dedică lor, pentru a ţese împreună, cu prietenie, entuziasm, răbdare, relaţii are să depăşească culturile indiferenţei şi aparenţei. Nu sunt suficiente "like"-urile pentru a trăi: este nevoie de fraternitate, este nevoie de bucurie adevărată. Caritas-ul poate să fie o sală de antrenament de viaţă pentru a-i face pe mulţi tineri să descopere sensul dăruirii, pentru a-i face să simtă gustul bun de a se regăsi pe ei înşişi dedicând propriul timp altora. Făcând astfel Caritas-ul însuşi va rămâne tânăr şi creativ, va menţine o privire simplă şi directă, care nu se îndreaptă fără frică spre Înălţime şi spre celălalt, aşa cum fac copiii. Să nu uităm modelul copiilor: spre înălţime şi spre celălalt.

Dragi prieteni, amintiţi-vă, vă rog, de aceste trei căi şi parcurgeţi-le cu bucurie: a pleca de la cei din urmă, a păstra stilul evangheliei, a dezvolta creativitatea. Vă salut cu o frază a apostolului Paul, pe care îl vom sărbători peste câteva zile: "Iubirea lui Cristos ne constrânge" (2Cor 5,14). Iubirea lui Cristos ne constrânge. Vă urez să vă lăsaţi constrânşi de această iubire: simţiţi-vă în fiecare zi aleşi pentru iubire, experimentaţi mângâierea milostivă a Domnului care se aşterne asupra voastră şi duceţi-o celorlalţi. Eu vă însoţesc cu rugăciunea şi vă binecuvântez; şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 236.