Papa Francisc: Angelus (20 iunie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În liturgia de astăzi se relatează episodul furtunii potolite de Isus (Mc 4,35-41). Barca în care discipolii traversau lacul este asaltată de vânt şi de valuri şi ei se tem că se scufundă. Isus este cu ei în barcă şi totuşi stă în spate pe un căpătâi şi doarme. Discipolii, plini de frică, îi urlă: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?" (v. 38).

Şi noi de atâtea ori, asaltaţi de încercările vieţii, am strigat Domnului: "De ce rămâi în tăcere şi nu faci nimic pentru mine?". Mai ales atunci când ni se pare că ne scufundăm, pentru că iubirea sau proiectul în care ne-am pus mari speranţe dispar; sau atunci când suntem în voia valurilor insistente ale neliniştii; sau atunci când ne simţim scufundaţi de probleme sau pierduţi în mijlocul mării vieţii, fără direcţie şi fără port. Sau, în momentele în care dispare forţa de a merge înainte, pentru că lipseşte locul de muncă sau un diagnostic neaşteptat ne face să ne temem pentru sănătatea noastră sau a unei persoane dragi. Sunt multe momentele în care ne simţim într-o furtună, ne simţim aproape terminaţi.

În aceste situaţii şi în multe altele, şi noi ne simţim sufocaţi de frică şi, asemenea discipolilor, riscăm să pierdem din vedere cel mai important lucru. De fapt, în barcă, deşi doarme, este Isus, şi împărtăşeşte cu ai săi tot ceea ce se întâmplă. Somnul său, dacă pe de o parte ne uimeşte, pe de altă parte ne pune la încercare. Domnul este acolo, prezent; de fapt, aşteaptă - ca să spunem aşa - ca noi să-l implicăm, să-l invocăm, să-l punem în centrul a ceea ce trăim. Somnul său ne provoacă pe noi să ne trezim. Deoarece, pentru a fi discipoli ai lui Isus, nu este suficient a crede că Dumnezeu este, că există, ci trebuie să intrăm în joc cu el, trebuie chiar să ridicăm glasul faţă de el. Ascultaţi asta: trebuie să strigăm la el. Rugăciunea, de atâtea ori, este un strigăt: "Doamne, salvează-mă!". Vedeam, într-un program "A sua immagine" ["După chipul său"], astăzi, Ziua Refugiatului, mulţi care vin în bărci şi în momentul în care se îneacă strigă: "Salvaţi-ne!". Şi în viaţa noastră se întâmplă acelaşi lucru: "Doamne, salvează-ne!", şi rugăciunea devine un strigăt.

Astăzi putem să ne întrebăm: Care sunt vânturile care se abat asupra vieţii mele, care sunt valurile care împiedică navigarea mea şi pun în pericol viaţa mea spirituală, viaţa mea de familie, chiar viaţa mea psihică? Să-i spunem toate acestea lui Isus, să-i povestim totul. El doreşte asta, vrea să ne agăţăm de el pentru a găsi adăpost împotriva valurilor anormale ale vieţii. Evanghelia relatează că discipolii se apropie de Isus, îl trezesc şi îi vorbesc (cf. v. 38). Iată începutul credinţei noastre: a recunoaşte că singuri nu suntem în măsură să supravieţuim, că avem nevoie de Isus ca marinarii de stele pentru a găsi direcţia. Credinţa începe de la a crede că nu ne descurcăm singuri, de la a simţi că avem nevoie de Dumnezeu. Când învingem ispita de a ne închide în noi înşine, când depăşim religiozitatea falsă care nu vrea să-l deranjeze pe Dumnezeu, când strigăm către el, el poate realiza în noi minunăţii. Este forţa blândă şi extraordinară a rugăciunii, care realizează minuni.

Isus, rugat de discipoli, potoleşte vântul şi valurile. Şi le pune o întrebare, o întrebare care ne priveşte şi pe noi: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" (v. 40). Discipolii s-au lăsat cuprinşi de frică, pentru că au rămas fixaţi mai mult asupra valurilor decât să privească la Isus. Şi frica ne face să privim dificultăţile, problemele urâte şi să nu privim la Domnul, care de atâtea ori doarme. Şi pentru noi este aşa: de câte ori rămânem fixaţi asupra problemelor şi nu mergem la Domnul şi nu îi oferim lui problemele noastre! De câte ori îl lăsăm pe Domnul într-un colţ, în partea din spate a bărcii vieţii, pentru a-l trezi numai în momentul necesităţii! Să cerem astăzi harul unei credinţe care nu încetează să-l caute pe Domnul, să bată la uşa Inimii sale. Fecioara Maria, care în viaţa n-a încetat niciodată să se încreadă în Dumnezeu, să retrezească în noi nevoia vitală de a ne încredinţa lui în fiecare zi.

________________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Unesc glasul meu cu acela al episcopilor din Myanmar, care au lansat săptămâna trecută un apel atrăgând atenţia întregii lumi asupra experienţei sfâşietoare a mii de persoane care în ţara aceea sunt evacuate şi mor de foame: "Noi implorăm cu toată gentileţea să se permită coridoare umanitare" şi ca "biserici, pagode, mănăstiri, moschei, temple, precum şi şcoli şi spitale" să fie respectate ca locuri neutre de refugiu. Fie ca Inima lui Cristos să atingă inimile tuturor aducând pace în Myanmar!

Astăzi se celebrează Ziua Mondială a Refugiatului, promovată de Naţiunile Unite, despre tema "Împreună putem face diferenţa". Să deschidem inima noastră faţă de refugiaţi; să ne însuşim tristeţile lor şi bucuriile lor; să învăţăm de la rezilienţa lor curajoasă! Şi astfel, toţi împreună, vom face să crească o comunitate mai umană, o singură mare familie.

Adresez un bun-venit cordial vouă tuturor, care veniţi din Roma, din Italia şi din alte ţări. Văd peruvieni, polonezi... şi alte ţări acolo... Îndeosebi, salut Asociaţia Călăuze şi Scout Catolici Italieni; delegaţia mamelor învăţătoare în şcolile italiene; tinerii de la Centrul "Padre Nostro" din Palermo, întemeiat de fericitul părinte Puglisi; tinerii din Tremignon şi Vaccarino şi credincioşii din Niscemi, Bari, Anzio şi Villa di Briano.

Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 461.