Papa Grigore al XVI-lea în procesiunea de Corpus Domini Foto: Wikimedia

Reflecţie la Trupul şi Sângele Domnului - Anul B - Mc 14,12-16.22-26

Comuniune verticală şi orizontală

Sărbătoarea Trupul şi Sângele Domnului, cunoscută şi cu numele de Joia Verde, îşi are rădăcinile în Sfânta Scriptură şi în tradiţia Bisericii Catolice. În anul liturgic B medităm asupra unui text din Mc 14,12-16.22-26, care relatează locul şi modul în care Isus a instituit Sfânta Euharistie, ca împlinire a alianţei veterotestamentare din Ex 24 şi a profeţiilor despre Slujitorul suferind din Is 53.

Textul nostru din Evanghelia după sfântul Marcu este compus din două părţi distincte, dar unite între ele, deoarece au ca temă Cina Domnului sau Cina de Taină.

Prima parte se găseşte în Mc 14,12-16 şi are ca obiect pregătirea camerei de la etaj pentru celebrarea Paştelui din partea lui Isus şi a discipolilor săi:

În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paştele, discipolii săi i-au spus lui Isus: "Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paştele?" Atunci a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: "Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeţi după el şi, acolo unde va intra, spuneţi stăpânului casei că învăţătorul zice: «Unde este camera mea, în care să mănânc Paştele cu discipolii mei?»! El vă va arăta o sală mare la etaj, gata pregătită. Pregătiţi acolo pentru noi!" Discipolii au ieşit şi au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese şi au pregătit Paştele.

Indicaţia temporară din Mc 14,12: "În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paştele" face referinţă la ziua 14 Nisan, ajunul Paştelui care se celebrează mereu în ziua de 15 Nisan. În anul acela, 14 Nisan a fost Joi, când evreii începeau să mănânce pâine azimă, nedospită, în amintirea ieşirii din Egipt, după cum este relatat în Ex 12,39: "Au copt din aluatul pe care îl scoseseră din Egipt turte azime, căci nu dospise, fiindcă fuseseră alungaţi din Egipt şi nu au putut să aştepte, nici să-şi facă provizii".

În acea zi discipolii s-au angajat în pregătirea sărbătorii Paştelui, întrebându-l pe Isus unde ar voi să mănânce Paştele. Isus alege doi dintre discipoli şi le dă indicaţii precise, verificate de ei întocmai, discipoli care, după Lc 22,8, erau Petru şi Ioan. Cunoaşterea supranaturală a lui Isus cu privire la cele ce aveau să se întâmple cu El dă mărturie despre calităţile sale divine prin care cunoaşte anticipat evenimentele şi determină ca acestea să se desfăşoare într-un anumit mod. În acelaşi timp, relatează despre conştiinţa, libertatea şi acceptarea necondiţionată a evenimentelor mântuirii, prin împlinirea alianţei veterotestamentare (Ex 24), după modelul Slujitorului suferind (Is 53).

Cei doi discipoli merg din Betania (Mc 14,3) la Ierusalim (Mc 14,13) şi îl întâlnesc pe omul cu urciorul cu apă pe care îl urmează până în casa în care intră, întocmai după cum le spusese Isus (Mc 14,13-14). Ne întrebăm: cine era omul care le-a ieşit în întâmpinare celor doi discipoli şi unde i-a condus acesta? O anumită tradiţie, bazată pe Fap 12,12, face referinţă la casa Mariei, mama lui Ioan Marcu, loc în care se adunau discipolii pentru rugăciune şi unde l-au primit pe Duhul Sfânt (Fap 2,1-2). Legătura dintre omul care le-a ieşit în întâmpinare şi Ioan Marcu se mai bazează pe termenul keramion = "ulcior", în ebraică mareqah, în asonanţă cu numele lui Marcu¹. Dacă această ipoteză nu este urmată de unii exegeţi², ea poate fi acceptată pe baza textului din Fap 2,1-2; 12,12.

Însă mai importantă decât identificarea omului care le-a ieşit în întâmpinare celor doi discipoli, este camera de la etaj, al cărui simbol se referă la o stare sufletească: situarea la un etaj superior, detaşaţi de grijile pământeşti, orientaţi către cele cereşti, aşa cum este şi semnificaţia Sfintei Euharistii.

Când discipolii urmează cu credinţă indicaţiile Maestrului, totul se realizează întocmai cu prezicerile lui Isus. Discipolii colaborează şi pregătesc Paştele, după tradiţia ebraică, mai puţin mielul de jertfă, înlocuit de Isus cu dăruirea de sine însuşi, ducând la îndeplinire alianţa pascală.

A doua parte a textului nostru se găseşte în Mc 14,22-26, text ce relatează cuvintele şi gesturile lui Isus, când instituie Sfânta Euharistie:

Şi, în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a spus: "Luaţi, acesta este trupul meu!" Apoi, luând potirul şi mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi. Şi le-a spus: "Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi. Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!" Şi, cântând imnuri, au ieşit spre Muntele Măslinilor.

Tradiţia ebraică a celebrării Paştelui prevedea mai întâi un aperitiv, în care se mâncau ierburi amare şi o zeamă de fructe în care întindeau, amintindu-şi de zilele amare în care construiau cărămizi pentru cetăţile depozit ale egiptenilor. În această zeamă a întins şi Iuda (Mc 14,20). După aperitivul respectiv urma mâncarea principală, de la care nu lipsea mielul jertfit, împreună cu patru cupe/potire cu vin.

La ultima Cină, Isus şi discipolii nu au mâncat din mielul jertfit, căci acesta urma să fie jertfit când Isus avea să moară pe cruce, simbol al împlinirii alianţei veterotestamentare. În felul acesta pune bazele celebrării euharistice fără vărsare de sânge.

Isus înlocuieşte jertfa animalelor cu jertfa de sine însuşi, iar sângele său împlineşte alianţa începută în Vechiul Testament, când Moise a stropit poporul cu sângele animalului sacrificat (Ex 24,8). Sângele lui Isus este vărsat pentru mulţi (Mc 14,24), dând împlinire profeţiei despre Slujitorul suferind care a luat asupra sa păcatele multora (Is 53,12). Mulţi nu înseamnă toţi, deşi nimeni nu este exclus. Depinde de libertatea fiecăruia să accepte noua alianţă a Sfintei Euharistii, după cum citim în Evr 8,6-13: "Acum însă el a primit o slujire cu atât mai deosebită, cu cât mai înaltă este alianţa al cărei mijlocitor este el, deoarece aceasta este întemeiată pe promisiuni mai bune. Deci, dacă cea dintâi ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat loc pentru a doua [...]. Întrucât spune "o nouă" alianţă, prima a devenit învechită. Iar ceea ce este învechit şi îmbătrânit este gata să dispară".

Profeţia lui Isus că nu va mai bea din rodul viţei până în ziua când îl va bea nou în împărăţia lui Dumnezeu (Mc 14,25) are valoare escatologică, iar accentul este pus pe noutatea rodului viţei în împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce presupune o realitate diferită de cea actuală, de aceea nouă³. Noutatea respectivă este deja pregustată prin faptul că Isus le-a oferit acelaşi potir din care au băut toţi, spre deosebire de tradiţia ebraică în care fiecare avea cupa sa⁴. Noutatea indică şi unitate.

Trecerea de la modelul cinei ebraice la celebrarea euharistică a avut nevoie de timp, după cum putem observa în comunitatea din Corint, unde fiecare obişnuia să bea încă din propria cupă, până la ebrietate. De aceea Paul îi corectează, afirmând: "Aşadar, când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să mâncaţi Cina Domnului, căci fiecare se grăbeşte să-şi ia propria cină ca s-o mănânce şi unul rămâne flămând, pe când altul se îmbată" (1Cor 11,20-21). După ce îi îndeamnă să săvârşească astfel de gesturi acasă, le spune că Cina Domnului are valoare de comuniune ce creează unitate, după cum i-a revelat însuşi Domnul: "Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis" (1Cor 11,23). Paul afirmă că a primit această revelaţie direct de la Domnul, aşa cum afirmă şi în Gal 1,11-12: "Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că evanghelia predicată de mine nu este după om: nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci [am primit-o] prin revelaţia lui Isus Cristos".

Importanţa unor astfel de afirmaţii constă în faptul că instituirea euharistică îi aparţine lui Isus, nu a fost inventată de vreo tradiţie umană, instituire ce a avut loc în noaptea în care Isus era vândut (1Cor 11,23), când s-a înlocuit jertfa de animal cu jertfa lui Isus însuşi. Dacă Paul este primul care a pus în scris relatarea instituirii euharistice, evenimentul a fost preluat şi adaptat de evanghelişti, în funcţie de evoluţia propriilor comunităţi, fără a schimba ceva din substanţa Cinei Euharistice, ce constă în cuvintele pronunţate de Isus şi devenite mai apoi cuvintele consacrării euharistice. Aceste cuvinte pot fi sintetizate astfel: "acesta este trupul meu", "acesta este sângele meu", ambele afirmaţii inserate în tradiţia alianţei şi devenite baza celebrărilor ulterioare: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (1Cor 11,24; Lc 22,19); "Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea! Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni" (1Cor 11,26).

Toate aceste texte concordă când vorbesc despre potir, adică despre sânge, pentru a fi în consonanţă cu tradiţia veterotestamentară a Exodului, când Moise a stropit poporul cu sângele mielului jertfit (Ex 24,8-9). În acest fel, pâinea intră în tradiţia manei din deşert (Ex 16,4-5), despre care Isus va spune în In 6,32-33 că Tatăl din ceruri le dă pâinea cea adevărată, indicând spre El însuşi ca cel ce devine pâinea euharistică.

Textele liturgice, aşa cum le avem astăzi, sunt o combinaţie a textelor biblice expuse mai sus, aşa încât să cuprindă toate aspectele amintite:

LUAŢI ŞI MÂNCAŢI DIN ACEASTA TOŢI!
ACESTA ESTE TRUPUL MEU, CARE SE JERFEŞTE PENTRU VOI.
LUAŢI ŞI BEŢI DIN ACESTA TOŢI!
ACESTA ESTE POTIRUL SÂNGELUI MEU, AL NOULUI ŞI VEŞNICULUI LEGĂMÂNT,
CARE PENTRU VOI ŞI PENTRU MULŢI SE VARSĂ SPRE IERTAREA PĂCATELOR.
FACEŢI ACESTA ÎN AMINTIREA MEA!

Instituirea Sfintei Euharistii este văzută ca o desăvârşire a alianţei veterotestamentare. Termenul diathēkē = "alianţă" se găseşte în textele despre instituirea Cinei Euharistice (Mc 14,24; Mt 26,28; Lc 22,20) şi în Cântecul lui Zaharia: "Astfel îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri şi îşi aduce aminte de legământul său cel sfânt" (Lc 1,72).

La Ultima Cină Isus face aluzie în mod clar la moartea sa iminentă: precum pâinea, tot aşa şi trupul său va fi frânt; precum vinul, tot aşa şi sângele său va fi vărsat. Aşadar, cuvintele Ultimei Cine în textele evanghelice recheamă pe de o parte sacrificiul Servitorului suferind care îşi dă viaţa pentru mulţime (valoarea vicară se găseşte în special în Is 53,11)⁵, pe de altă parte recheamă alianţa de pe Sinai, când "Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: «Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte»" (Ex 24,8).

Elementul constant în textele tradiţiei euharistice asupra potirului prezintă o legătură strânsă între "alianţă" şi "sângele" lui Isus. Termenii care vorbesc despre această legătură sunt puţin diferiţi în textele euharistice, chiar dacă nu schimbă substanţa alianţei. Prin urmare, merită să îi prezentăm aşa cum apar în fiecare text în parte:

a) "Acest pahar este alianţa cea nouă în sângele meu. Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea!" (1Cor 11,25b);

b) "Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi" (Mc 14,24);

c) "căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Mt 26,28);

d) "Acest pahar este alianţa cea nouă în sângele meu, care se varsă pentru voi" (Lc 22,20b).

Particularitatea demnă de notat apare în Paul şi Luca, cu privire la alianţa cea nouă, ca împlinire a alianţei prevestite de Ier 31,31: "Iată, vin zile, spune Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda o alianţă nouă".

Dacă, pe de o parte suntem inseraţi în alianţa încheiată de Dumnezeu cu omul, încă de la început, pe de altă parte suntem acei privilegiaţi care am văzut în Isus realizarea noii alianţe promise de Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem altceva decât să ne numărăm printre acei mulţi care se hrănesc din hrana spirituală a Trupului şi Sângelui lui Isus.

De-a lungul timpului, a existat pericolul concentrării asupra cuvintelor instituirii euharistice, uitând de aspectul comuniunii transcendentale şi orizontale, ce are loc în timpul celebrării euharistice. De multe ori comuniunea respectivă se termină acolo, ceea ce presupune că, în realitate, nu a existat. Catehismul Bisericii Catolice insistă asupra aspectului comunional al Euharistiei, după cum putem citi la numărul 1391:

Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Într-adevăr, Domnul spune: "Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el" (In 6,56). Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: "Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl, şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului, ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii, ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: "Cristos a înviat!" Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos⁶.

Pe baza textelor biblice amintite, precum şi în urma unor experienţe mistice în decursul istoriei, a fost întemeiată solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului ce se celebrează în ziua de joi, după Preasfânta Treime, sărbătoare pe care o descriu în versuri după cum urmează:

Trupul şi Sângele Domnului
 
Îndepărtată în timp este-a sărbătorii sorginte,
În ce priveşte forma, nu-mi trecea prin minte:
Că vine din deşert, unde evreii peregrinau,
Domnul îi însoţea, iar ei în corturi locuiau.
 
În Levitic 23, dar mai ales Deuteronom 31,
Citind cele 74 de versete unul câte unul,
Descoperim cum sărbătoarea este descrisă,
Numită a corturilor, de Moise aşa prescrisă.
 
În Canaan s-au stabilit, având recolte bogate,
Evreii sărbătoreau îndelung, şapte zile ca la carte.
Corturi trainice construind, de deşert îşi aminteau,
Ziua recoltei prăznuind, pe YHWH îl preamăreau.
 
Sărbătoarea este toamna, Hag ha Sucot ei o numesc,
În traducerea noastră, a corturilor, dacă nu greşesc.
Începând cu ziua a cincisprezecea, din a lui Tisri lună,
Este septembrie sau octombrie şi ţine o săptămână.
 
În Ioan 1 cu 14, Cuvântul întrupat printre noi a locuit,
Dacă vrem să schimbăm sensul, spunem că a cortuit.
E prezenţa cea divină, ce s-a manifestat în persoana
Lui Isus cel preaiubit, Fiul Celui ce ne-a dat mana.
 
Mana s-a schimbat, în Trupul şi Sângele lui Isus,
Creştinii au crezut, cu tărie, că este venită de sus.
Unii doar la Liturghie cred în a ei prezenţă reală,
Alţii o adoră şi după, urmând enciclica papală.
 
Este "Misterium fidei" a lui Paul al VI-lea Papă,
Bazându-se pe iubirea de dăruire, numită şi agapă.
E acţiunea kenotică a lui Isus, ce a coborât din cer,
Rămânând apoi în Euharistie, crezută a fi mister.
 
Misterul nu se epuizează în timpul Liturghiei sfinte,
Acest adevăr îl avem, unii creştini, în inimă şi-n minte.
De aceea adorăm cu toţii prezenţa dumnezeiască,
În sacramentul altarului, cu o devoţiune cerească.
 
Această credinţă-i străveche, de la călugării care,
Împărţeau Euharistia în trei: o parte pentru adorare,
Una pentru abate, cealaltă călugărilor era dată,
În timpul zilei, de fiecare, Euharistia era adorată.
 
Călugări şi călugăriţe au format o tradiţie vie,
Adorând prezenţa reală a lui Isus în Euharistie.
Fericita Iuliana de Mont Cornillon, din Belgia,
Adorând Euharistia, a avut prima dată vedenia:
 
Era în anul 1208, când luna strălucind a văzut,
O linie o întuneca, iar ea nu ştia ce-i de făcut.
Linia aceea întunecoasă părea că o deformează,
Ea, în adoraţie, se roagă îndelung, apoi meditează.
 
De la Domnul a-înţeles ce înseamnă acea vedenie:
Lipsea o solemnitate, mai importantă ca o vecernie.
Sfânta Euharistie, în această zi, să fie de toţi adorată,
Astfel, creştinii să înţeleagă ce importanţă ea poartă.
 
Aflând Ioan de Lausanne, duhovnicul Fericitei Iuliana,
A consultat mai mulţi teologi: ce e de făcut cu "Mana"?
Unul era Hugo de Sancto Caro, un dominican renumit,
Celălalt era Iacob de Pantaleon, arhidiacon mult iubit.
 
Iacob de Pantaleon a devenit patriarh de Ierusalim,
Apoi în calitate de papă a spus catolicilor: vestim
Festum Eucharistiae, căci aceasta-i cerută de Isus,
Prin slujitoarea Iuliana, care a tins mereu spre sus.
 
Hotărârea-i confirmată şi de minunea de la Bolsena,
Când un preot chinuit de dubii, a observat patena,
Trupul lui Isus sângera, iar corporalul a fost pătat,
O minune foarte rară: preotul de păcat este iertat.
 
Vestea s-a răspândit, corporalul la papă a fost dus,
Dubiile au dispărut: sărbătoarea este voită de Isus!
Corporalul cu minunea la Orvieto a fost transportat,
Într-o catedrală minunată este chiar şi acum adorat.
 
"Transiturus de hoc mundo" este Bulla Papei Urban,
Prin care a stabilit pentru catolici, ca în fiecare an
Sărbătoarea Corpus Domini să se celebreze solemn,
Trupul şi Sângele Domnului este pentru aceasta demn.
 
Procesiunea n-a fost stabilită, dar îndată s-a răspândit,
Corpus Domini era în Franţa şi Germania de toţi iubit,
De aceea s-a format tradiţia, ca pe sacramentul sfânt,
Să-l ducă cu alai, în procesiune, în ostensoare şi în cânt.
 
Imediat după aceea, în Italia, precum şi-n alte ţări creştine,
Credincioşii catolici au aflat de această frumoasă minune.
Sărbători solemne au organizat, lumea cu credinţă participa,
De frumuseţea acestei sărbători, orice om catolic se minuna.
 
Amintindu-şi de exod, când fraţii evrei în credinţă peregrinau
Şi în Cortul Alianţei, prin Moise, cu Dumnezeu vorbeau,
Creştinii catolici corturi pentru sărbătoare au construit,
Femei pioase, cu crengi verzi şi covoare, le-au împodobit.
 
Acum înţelegem sensul: de ce spunem Joia Verde?
Pentru că sărbătoarea este joi şi corturile cine le vede
Percepe frumuseţea culorii, semn al vieţii ce ascunde,
Trupul şi Sângele din sacrament, în noi toţi pătrunde.
 
Acest gând, plin de credinţă, la adoraţie ne-ndeamnă,
Noi răspundem personal, gândindu-ne la ce înseamnă:
Să fim în faţa lui Isus, din cer coborât, pentru noi jertfit,
Inima ne este plină de uimire: cât de mult el ne-a iubit!

O sărbătoare binecuvântată a Trupului şi Sângelui Domnului!

Pace şi bine!

Pr. Mihai Afrenţoae, OFMConv.

Note:

¹ H. Raschke, Die Werkstatt des Markusevanghelisten, Jena 1924, 85.
² Această ipoteză nu este urmată, fiind considerată sofisticată: J. Gnilka, Marco, Assisi 1978, 763.
³ P. Lebeau, Le vin neuveau du Royaume, Paris-Bruges 1966, 127-134.
⁴ S. Légasse, Marco, Roma 2000, 738.
⁵ H. SCHÜRMANN, Der Abendsmahlsbericht Lukas 22,7-38 als Gottesdienstordnung, Gemeindeordnung, Lebensordnung, Paderborn 1963, 119; J. Ernst, Il Vangelo secondo Luca, II, Brescia 2000³, 827.
⁶ Despre aspectul comuniunii euharistice se mai pot vedea numerele 1396-1401 din Catehismul Bisericii Catolice.

*

Înregistrarea video poate fi vizionată dând clic aici.

* * *

Predici la Radio Iaşi - Trupul şi Sângele Domnului (Anul B)

lecturi: 968.