În urmă cu patruzeci de ani atentatul la adresa lui Ioan Paul al II-lea

Acea zi de 13 mai când iubirea şi rugăciunea au învins ura

de Alessandro Gisotti

O dată care aparţine amintirii colective şi care şi astăzi este densă de semnificaţii

O amintire a Papei Francisc

Există date, datorită evenimentului de care sunt legate, care aparţin nu numai cărţilor de istorie, ci se înscriu în mod indelebil şi în paginile istoriei vieţilor noastre. Aşa de puternică este amprenta imprimată de aceste evenimente încât, chiar şi la distanţă de mulţi ani, ne amintim perfect unde eram şi ce făceam în momentul în care ştirea despre cele întâmplate a ajuns la noi. Ziua de 13 mai 1981 este fără îndoială una din aceste date. În acea zi un eveniment considerat imposibil, inimaginabil, intră năvalnic în realitate: atentatul împotriva unui papă în Piaţa "Sfântul Petru". La patruzeci de ani distanţă, încă provoacă fiori revederea acelor secvenţe dramatice, reascultarea sunetelor, zgomotelor din acea după-amiază de primăvară. Este ora 17.19 când Ioan Paul al II-lea, în turul obişnuit printre credincioşii adunaţi pentru audienţa generală de miercuri, ia în braţe o fetiţă, apoi o întinde părinţilor săi. Câteva clipe şi se aude zgomotul surd al unui foc de armă şi apoi un altul. Papa, lovit la abdomen, se prăbuşeşte în jeepul decapotabil în care parcurge piaţa. Sunt momente agitate. Oamenii sunt înmărmuriţi. La început nu înţeleg, nu pot să creadă că s-a întâmplat cu adevărat.

Mulţi dintre pelerini izbucnesc în plâns, mulţi îngenunchează, se reculeg în rugăciune cu Rozariul în mână pe care-l luaseră cu ei pentru ca papa să-l poată binecuvânta. Sunt unii care-şi amintesc că tocmai în acea zi, 13 mai cu 64 de ani înainte, Sfânta Fecioară Maria a apărut păstoraşilor din Fatima. Papa lui Totus tuus, Maria! este încredinţat astfel Fecioarei de către poporul lui Dumnezeu. Tocmai intervenţiei Mamei, va destăinui el după aceea, Wojtyła a atribuit supravieţuirea sa. Dacă o mână a voit să-l ucidă, o altă mână mai puternică a deviat glonţul salvându-i viaţa. Foarte repede, în acea după-amiază din 13 mai, din perimetrul vatican rugăciunea se lărgeşte în cercuri concentrice rapide ajungând să cuprindă întreaga lume, pentru că tocmai aceasta - rugăciunea - va fi mişcarea spontană a milioane de persoane imediat ce au aflat că papa luptă între viaţă şi moarte. În acele ore se roagă şi părintele Jorge Mario Bergoglio, în acea vreme rector al Colegiul Maxim "San José" la San Miguel în provincia Buenos Aires, zdruncinat şi el de cele întâmplate. Şi Papa Francisc ne împărtăşeşte astăzi o amintire a acelei zile de 13 mai: se afla la nunţiatura apostolică din Argentina, înainte de prânz, cu nunţiul Ubaldo Calabresi şi părintele venezuelean Ugalde. Fostul secretar al nunţiaturii, Monseniorul Claudio Maria Celli, a prezentat ştirea teribilă.

Aşadar, rugăciunea credincioşilor devine neîncetată şi nu se opreşte până când Ioan Paul al II-lea va fi în afara oricărui pericol. Într-un fel, se poate spune, îl va însoţi şi îl va păzi până la sfârşitul vieţii pământeşti, mai ales în momentele de suferinţă, de boală, care vor presăra existenţa sa până în ultimele zile trăite într-o altă primăvară, cea din 2005. Este semnificativ ceea ce, deşi în emoţia momentului, reuşeşte să spună cu luciditate reporterul de la Radio Vatican, Benedetto Nardacci, chemat să comenteze întâlnirea tradiţională de miercuri şi constrâns acum să se confrunte cu o situaţie pe care n-ar fi vrut niciodată s-o comenteze. "Pentru prima dată - afirmă Nardacci în direct - se vorbeşte despre terorism şi în Vatican. Se vorbeşte despre terorism într-un oraş din care au plecat mereu mesaje de iubire, mesaje de înţelegere, mesaje de împăciuire".

De fapt, dezlănţuirea urii aduse de acel act criminal este impresionantă, apocaliptică în anumite aspecte. Totuşi, şi mai puternică va fi puterea iubirii, a milostivirii, care va orienta în mod luminos, şi în acelaşi timp "misterios", tot parcursul succesiv al vieţii pământeşti şi al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. Se percepe asta în mod surprinzător după patru zile, când vorbind la Regina Caeli din salonul de la Policlinica Gemelli unde este internat, Karol Wojtyła asigură iertarea sa atentatorului, "fratele care m-a împuşcat". Chiar aşa îl numeşte: frate. Şi această fraternitate comună - indelebilă în pofida a tot ceea ce se poate întâmpla pe pământ, pentru că este înscrisă în cer - va fi protagonistă şi la o altă dată greu de uitat: 27 decembrie 1983. În acea zi, Ioan Paul al II-lea îl vizitează pe Ali Agca în închisoarea Rebibbia. Face asta în mod public. Astfel, afirmă cineva, papa a voit să salveze viaţa celui care voia să-i ia viaţa sa. "Ne-am întâlnit ca oameni şi ca fraţi - afirmă el după întâlnire - pentru că toţi suntem fraţi şi toate evenimentele vieţii noastre trebuie să confirme acea fraternitate care provine din faptul că Dumnezeu este Tatăl nostru". Aceeaşi fraternitate pe care astăzi Papa Francisc ne-o indică drept singură cale posibilă pentru viitorul omenirii.

(După L'Osservatore Romano, 12 mai 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 731.