Papa Francisc: Mesaj video adresat Congresului Internaţional "Femeie excepţională. Cincizeci de ani de la doctoratul Sfintei Tereza a lui Isus" (15 aprilie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori,

Salut participanţii de la congresul universitar cu care se comemorează a cincizecea aniversare a proclamării Sfintei Tereza a lui Isus ca Învăţătoare a Bisericii.

Expresia "femeie excepţională", care dă titlul întâlnirii voastre, a fost folosită de Sfântul Paul al VI-lea[1]. Suntem în faţa unei persoane care s-a remarcat în multe dimensiuni. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că relevanţa ei recunoscută în aceste dimensiuni nu este altceva decât consecinţa a ceea ce era important pentru ea: întâlnirea ei cu Domnul, "determinarea ei determinată", după cum spune ea, de a persevera în unirea cu el prin rugăciune[2], intenţia ei fermă de a îndeplini misiunea încredinţată de Domnul, căruia i se oferă cu simplitate spunând, cu acest limbaj simplu şi chiar cineva ar spune, chiar de ţăran: "Eu sunt al tău, pentru tine m-am născut, / ce mă trimiţi să fac?"[3]. Tereza a lui Isus este excepţională, în primul rând, pentru că este sfântă. Docilitatea ei faţă de Duh o uneşte cu Cristos şi rămâne "în întregime aprinsă în iubirea lui Dumnezeu"[4]. Prin cuvinte frumoase îşi exprimă experienţa spunând: "M-am dat deja pe mine lui, / şi în aşa fel m-am schimbat, / încât Iubitul meu este singurul pentru mine, / şi eu sunt pentru Iubitul meu"[5]. Isus învăţase că "din preaplinul inimii vorbeşte gura" (Lc 6,45). Curajul, creativitatea şi excelenţa Sfintei Tereza ca reformatoare sunt rodul prezenţei interioare a Domnului.

Spunem că "nu trăim o epocă de schimbări, ci o schimbare de epocă"[6]. Şi în acest sens, zilele noastre au multe asemănări cu acelea din secolul al XVI-lea în care a trăit sfânta. Ca şi atunci, şi acum noi, creştinii, suntem chemaţi să facem în aşa fel încât, prin intermediul nostru, forţa Duhului Sfânt să continue să reînnoiască faţa pământului (cf. Ps 104,30) având certitudinea că până la urmă sfinţii sunt cei care permit ca lumea să înainteze apropiindu-se de ţinta sa definitivă.

Este bine de amintit chemarea universală la sfinţenie despre care a vorbit Conciliul al II-lea din Vatican (cf. Lumen gentium, nr. 39-42): "Toţi cei care cred în Cristos, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: prin această sfinţenie se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească. Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât... să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui" - aşa spune numărul 40 din Lumen gentium. Sfinţenia nu este numai pentru câţiva "experţi ai divinului", ci este vocaţia tuturor celor care cred. Unirea cu Cristos, pe care misticii ca Sfânta Tereza o experimentează în mod special prin har pur, o primim prin Botez. Sfinţii ne stimulează şi ne motivează, dar nu există pentru ca să încercăm să copiem literalmente, sfinţenia nu se copiază, "deoarece asta ar putea chiar să ne îndepărteze de calea unică şi specifică pe care Domnul o păstrează pentru noi. Ceea ce contează este ca fiecare credincios să discearnă propriul drum"[7], fiecare dintre noi are drumul său de sfinţenie, de întâlnire cu Domnul.

De fapt, însăşi Sfânta Tereza avertizează călugăriţele sale că rugăciunea nu este pentru a experimenta lucruri extraordinare, ci pentru a ne uni cu Cristos. Şi semnul că această unire este reală sunt faptele de caritate. "Acesta este scopul rugăciunii, fiicele mele - spune în Castelul interior -; la asta foloseşte căsătoria spirituală, ca să producă mereu noi opere"[8]. Şi mai înainte, în aceeaşi carte, a avertizat: "Când văd suflete concentrate să-şi dea seama de rugăciunea pe care o au, şi aşa de concentrate când sunt în ea încât dau de gândit că fug de la cea mai mică mişcare şi de la distragerea gândirii de frică să nu piardă acel pic de gust şi de devoţiune pe care-l simt, mă conving că încă nu cunosc cum se ajunge la unire. Ele cred că totul constă în a face aşa. Nu, sora mea! Domnul vrea fapte. Vrea, de exemplu, ca să nu te îngrijeşti să nu pierzi acea devoţiune pentru a mângâia o bolnavă faţă de care vezi că poţi să fii de ajutor... Iată în ce constă adevărata unire cu voinţa lui Dumnezeu"[9]. În Castelul interior spune şi asta. În definitiv "ceea ce măsoară desăvârşirea persoanelor este gradul lor de caritate, nu cantitatea de date şi cunoştinţe pe care le pot acumula"[10], şi alte lucruri asemănătoare.

Sfânta Tereza ne învaţă că drumul care a făcut-o o femeie excepţională şi o persoană de referinţă de-a lungul secolelor, drumul rugăciunii, este deschis tuturor celor care cu umilinţă se deschid acţiunii Duhului în viaţa lor şi că semnul că înaintăm pe acel drum este să fim tot mai umili, mai atenţi la nevoile fraţilor noştri, fii mai buni ai poporului sfânt al lui Dumnezeu. Acest drum nu se deschide pentru cei care se consideră puri şi desăvârşiţi, catarii din toate secolele, ci pentru cei care, conştienţi de păcatele lor, descoperă frumuseţea milostivirii lui Dumnezeu, care îi primeşte pe toţi, îi răscumpără pe toţi şi îi invită pe toţi la prietenia sa. Este interesant cum conştiinţa de a fi păcătoşi este ceea ce deschide uşa spre drumul de sfinţenie. Sfânta Tereza, care se considera foarte "rea şi mizerabilă", aşa se defineşte, recunoaşte că bunătatea lui Dumnezeu "este mai mare decât tot răul pe care-l putem face... El uită că i-am fost nerecunoscători... Să-şi aducă aminte de cuvintele sale şi să se gândească aşa cum a făcut cu mine - spune ea: am obosit eu mai întâi să-l ofensez decât el să mă ierte". Noi ne obosim mai întâi să-l ofensăm pe Dumnezeu, să mergem pe drumuri stranii, decât Dumnezeu să ne ierte. El nu încetează niciodată să ierte. Noi încetăm să cerem iertare şi acolo este pericolul. "El nu încetează niciodată să dăruiască, nici milostivirile sale nu se pot epuiza: să nu încetăm noi să le primim!"[11], deschizând inima cu umilinţă. Unul din textele sale preferate din Scriptură era primul verset din Psalmul 89 din care a făcut, într-un anumit sens, motoul vieţii sale: "Milostivirea Domnului în veci o voi cânta". Acea "milostivire" a lui Dumnezeu.

Rugăciunea a făcut din Sfânta Tereza o femeie excepţională, o femeie creativă şi inovatoare. Pornind de la rugăciune a descoperit idealul de fraternitate pe care a voit să-l facă realitate în conventurile întemeiate de ea: "Surorile trebuie să se iubească toate la fel, să fie prietene ale tuturor şi să se ajute reciproc"[12]. Şi atunci când eu văd "certurile" în vreun convent, înăuntrul unui convent sau "certurile" dintre conventuri, "eu sunt de aici", "eu sunt de acolo", "eu interpretez aşa", "accept asta despre Biserică, asta n-o accept"... sărmanele călugăriţe au uitat de fondatoare, de ceea ce le-a învăţat. În rugăciune ea s-a simţit tratată ca mireasă şi prietenă de către Cristos înviat. Prin rugăciune s-a deschis la speranţă. Şi cu acest gând vreau să închei acest salut. Trăim, ca Tereza învăţător al Bisericii, "timpuri dificile", timpuri care nu sunt deloc uşoare, care au nevoie de prieteni fideli ai lui Dumnezeu, prieteni puternici[13]. Marea ispită este de a ceda în faţa dezamăgirii, a resemnării, a bănuielii funeste şi neîntemeiate că totul va merge rău. Acest pesimism nerodnic, acest pesimism de persoane incapabile să dea viaţă. Unele persoane, înfricoşate de aceste gânduri, tind să se închidă, să se refugieze în lucruri mici. Îmi amintesc de exemplul unui convent, unde toate călugăriţele s-au refugiat în lucruri mici. Conventul se numea al sfintei... nu voi spune al cui, şi era într-un oraş, dar îl numeau "conventul lucruşor, lucruşor, lucruşor" pentru că toate închise în lucruri mici, ca refugiu, în proiecte egoiste care nu zidesc comunitatea, mai degrabă o distrug. În schimb, rugăciunea ne deschide, ne permite să gustăm că Dumnezeu este mare, că se află dincolo de orizont, că Dumnezeu este bun, că ne iubeşte şi că istoria nu i-a scăpat din mână. Se poate întâmpla să mergem printr-o vale întunecată (cf. Ps 23,4), nu vă fie frică dacă Domnul este cu voi. Însă el nu încetează să meargă alături de noi şi să ne conducă la adevărata destinaţie la care toţi tânjim: viaţa veşnică. Putem avea curajul de a face lucruri mari, deoarece ştim că suntem favorizaţi de Dumnezeu[14]. Şi, împreună cu el, suntem capabili să înfruntăm orice provocare, pentru că în realitate numai compania sa este ceea ce doreşte inima noastră şi ceea ce ne dă plinătatea şi bucuria de care am fost creaţi. Sfânta a rezumat acest lucru într-o cunoscută rugăciune pe care vă stimulez s-o recitaţi frecvent:

Nimic să nu te tulbure,
Nimic să nu te înspăimânte.
Totul trece,
Numai Dumnezeu nu se schimbă.
Răbdarea
Obţine totul.
Cine îl are pe Dumnezeu
nu duce lipsă de nimic:
Numai Dumnezeu este suficient!

Isus să vă binecuvânteze, Fecioara şi Sfântul Iosif să vă însoţească. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Omilia de la proclamarea Sfintei Tereza a lui Isus ca Învăţătoare a Bisericii (27 septembrie 1970).

[2] Cf. Sfânta Tereza a lui Isus, Drumul Perfecţiunii (Codul de la Valladolid), cap. 21, nr. 2.

[3] Poesías [Poezii], 5 (numerotarea este citată conform ediţiei de la Editorial de Espiritualidad, Madrid 1994⁴).

[4] Cf. Sfânta Tereza a lui Isus, Cartea vieţii, 29,13.

[5] Poesías [Poezii], 2.

[6] Cf. Discurs adresat Curiei Romane pentru urările de Crăciun, 21 decembrie 2019.

[7] Cf. Gaudete et exsultate, nr. 11.

[8] Sfânta Tereza a lui Isus, Castelul interior, VII, 4, 6.

[9] Sfânta Tereza a lui Isus, Castelul interior, V, 3, 11.

[10] Gaudete et exsultate, nr. 37.

[11] Sfânta Tereza a lui Isus, Cartea vieţii, cap. 19, nr. 15.

[12] Sfânta Tereza a lui Isus, Drumul Perfecţiunii, cap. 4, nr. 7.

[13] Sfânta Tereza a lui Isus, Cartea vieţii, cap. 15, nr. 5.

[14] Cf. Sfânta Tereza a lui Isus, Cartea vieţii, cap. 10, nr. 6: "Este imposibil după natura noastră, după mine, să aibă curaj pentru lucrurile mari cel care nu înţelege că este favorizat de Dumnezeu".

lecturi: 557.