Conferinţa de presă a Papei Francisc în timpul zborului de întoarcere din Irak (luni, 8 martie 2021)

Caritate, iubire şi fraternitate sunt calea de parcurs. Asta a spus papa conversând cu jurnaliştii în avionul care de la Bagdad îl aducea la Roma, după călătoria istorică de patru zile în Irak. Papa Francisc a relatat impresiile sale cu privire la întâlnirea cu Al Sistani, înduioşarea în faţa bisericilor distruse din Mosul şi a relatat că a promis patriarhului Bechara Rai să facă o călătorie în Liban. La începutul întâlnirii la cotă înaltă, pontiful l-a salutat pe Monseniorul Dieunonné Datonou, noul coordonator al călătoriilor papale, pe care l-a definit "noul şerif". Apoi s-a adresat astfel jurnaliştilor: "Înainte de toate mulţumesc pentru munca voastră, pentru compania voastră şi pentru oboseala voastră. Astăzi este sărbătoarea femeii, felicitări femeilor! În întâlnirea cu soţia preşedintelui Irakului vorbeam despre motivul pentru care nu există sărbătoarea bărbaţilor. Eu am spus: pentru că noi, bărbaţii, suntem mereu în sărbătoare! Soţia preşedintelui mi-a vorbit despre femei, a spus lucruri frumoase astăzi, acea tărie pe care o au femeile în a duce înainte viaţa, istoria, familia, atâtea lucruri. Şi al treilea: ieri era ziua de naştere a jurnalistei de la Cope: multe felicitări şi trebuie să sărbătorim, apoi vom vedea cum, aici se poate".

Sanctitate, în urmă cu doi ani la Abu Dhabi a fost întâlnirea cu imamul Al Tayyeb de la Al Azhar şi semnarea Declaraţiei despre fraternitate. În urmă cu trei zile, dumneavoastră v-aţi întâlnit cu Al Sistani: se poate gândi la ceva asemănător şi cu versantul şiit al islamului? Şi apoi o a doua întrebare despre Liban: Sfântul Ioan Paul al II-lea spunea că este mai mult un mesaj decât o ţară. Din păcate astăzi ca libanez vă spun că acest mesaj dispare de acum. Este iminentă o vizită a dumneavoastră în Liban?

R. - Documentul de la Abu Dhabi din 4 februarie a fost pregătit cu marele imam în secret, timp de şase luni, rugându-ne, reflectând şi corectând textul. A fost - ca s-o spun un pic arogant, luaţi-o ca o aroganţă - un prim pas a ceea ce dumneavoastră mă întrebaţi. Putem spune că acesta ar fi al doilea şi vor fi alţii. Este important drumul fraternităţii. Documentul de la Abu Dhabi a lăsat în mine neliniştea fraternităţii şi apoi a apărut Fratelli tutti. Ambele documente trebuie studiate pentru că merg în aceeaşi direcţie, pe calea fraternităţii. Ayatollahul Al Sistani are o frază pe care încerc s-o amintesc bine: oamenii sunt ori fraţi prin religie, ori egali prin creaţie. În fraternitate este egalitatea, însă sub egalitate nu putem merge. Cred că este şi un drum cultural. Să ne gândim la noi, creştinii, la Războiul de Treizeci de Ani, la Noaptea Sfântului Bartolomeu, ca să dau un exemplu. Cum se schimbă mentalitatea între noi: deoarece credinţa noastră ne face să descoperim că este asta, revelaţia lui Isus este iubirea şi caritatea şi ne duce la asta: însă câte secole trebuie pentru a le realiza! Acest lucru este important, fraternitatea umană, că fiind oameni suntem cu toţii fraţi, şi trebuie să mergem înainte cu celelalte religii. Conciliul al II-lea din Vatican a făcut un pas mare în asta, precum şi instituţiile după aceea, Consiliul pentru Unitatea Creştinilor şi Consiliul pentru Dialogul Interreligios. Cardinalul Ayuso ne însoţeşte astăzi. Tu eşti uman, eşti fiu al lui Dumnezeu şi eşti fratele meu, punct! Asta ar fi indicaţia cea mai mare, şi de atâtea ori trebuie să se rişte pentru a face acest pas. Dumneavoastră ştiţi că există câteva critici: că papa nu este curajos, este un inconştient care face paşi împotriva doctrinei catolice, că este la un pas de erezie, există riscuri. Însă aceste decizii se iau mereu în rugăciune, în dialog, cerând sfat, în reflecţie. Nu sunt un moft şi sunt şi linia pe care Conciliul a învăţat-o. Vin la a doua întrebare: Libanul este un mesaj, Libanul suferă, Libanul este mai mult decât un echilibru, are slăbiciunea diversităţilor, unele încă nereconciliate, însă are tăria marelui popor reconciliat, ca tăria cedrilor. Patriarhul Rai mi-a cerut cu rugăminte în timpul acestei călătorii să fac o oprire la Beirut, însă mi s-a părut un pic puţin... O firimitură în faţa unei probleme, a unei ţări care suferă ca Libanul. I-am scris o scrisoare, i-am făcut promisiunea că voi face o călătorie. Însă Libanul în acest moment este în criză, dar în criză - nu vreau să ofensez - în criză de viaţă. Libanul este atât de generos în primirea refugiaţilor.

În ce măsură întâlnirea cu Al Sistani era şi un mesaj şi faţă de conducătorii religioşi din Iran?

R. - Eu cred că a fost un mesaj universal. Am simţit datoria să fac acest pelerinaj de credinţă şi de pocăinţă şi să merg pentru a întâlni un mare, un înţelept, un om al lui Dumnezeu: numai ascultându-l se percepe asta. Vorbind despre mesaje, aş spune că este un mesaj pentru toţi, iar el este o persoană care are acea înţelepciune, precum şi prudenţa. Îmi spunea: "Eu de 10 ani nu primesc oameni care vin să mă viziteze cu alte scopuri politice şi culturale... numai religioase". Şi el a fost foarte respectuos, foarte respectuos la întâlnire. Eu m-am simţit onorat. Şi în momentul salutului, el niciodată nu se ridică în picioare... S-a ridicat pentru a mă saluta, de două ori, un om umil şi înţelept, mi-a făcut bine sufletului această întâlnire. Este o lumină, şi aceşti înţelepţi sunt peste tot pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu a fost răspândită în toată lumea. Se întâmplă acelaşi lucru cu sfinţii care nu sunt cei care sunt pe altare. Se întâmplă în fiecare zi, aceia pe care eu îi numesc sfinţii de la uşa vecină, bărbaţi şi femei care trăiesc credinţa lor, oricare ar fi ea, cu coerenţă. cred că ar trebui să-i descoperim pe aceşti oameni, să-i scoatem în evidenţă, pentru că există atâtea exemple... Când există scandaluri şi în Biserică, atâtea, şi asta nu ajută, dar să-i arătăm pe oamenii care caută calea fraternităţii, pe sfinţii de la uşa vecină, şi vom găsi cu siguranţă oameni din familia noastră, vreun bunic, vreo bunică.

Călătoria dumneavoastră a avut o repercusiune enormă în toată lumea, credeţi că ar putea fi "călătoria" pontificatului? S-a spus şi că era cea mai riscantă. V-a fost frică în vreun moment al călătoriei dumneavoastră? Urmează să împliniţi opt ani de pontificat, continuaţi să vă gândiţi că va fi scurt? În sfârşit, marea întrebare: vă veţi întoarce o dată în Argentina?

R. - Încep de la ultima, o întrebare... pe care o înţeleg şi este legată de cartea prietenului meu jurnalist Nelson Castro, medic. El a făcut o carte despre bolile preşedinţilor şi eu i-am spus odată: dacă vii la Roma, trebuie să faci o carte despre boala papilor, pentru că va fi interesant să cunoşti bolile lor, cel puţin ale câtorva din ultimele timpuri. Mi-a luat un interviu şi a ieşit cartea: îmi spun că este bună, eu n-am văzut-o. El mi-a pus o întrebare: "Dacă dumneavoastră vă daţi demisia, vă veţi întoarce în Argentina sau veţi rămâne aici?". Eu i-am spus: nu mă voi întoarce în Argentina, ci voi rămâne aici în dieceza mea. Însă în acea ipoteză, răspunsul trebuie unit cu întrebarea. Când merg în Argentina sau pentru ce nu merg... eu răspund mereu un pic ironic: am fost 76 de ani în Argentina, este suficient, nu-i aşa? Există un lucru care, nu ştiu de ce, nu se spune: a fost programată o călătorie în Argentina în noiembrie 2017. Se începea să se lucreze, se făcea Chile, Argentina şi Uruguay. Era pentru sfârşitul lunii noiembrie... Însă după aceea, în acel timp Chile era în campanie electorală, în acele zile în decembrie a fost ales succesorul lui Michelle Bachelet, iar eu trebuia să merg înainte ca să se schimbe guvernul. Nu puteam să merg. Ne-am gândit să facem aşa: să mergem în ianuarie în Chile şi apoi Argentina şi Uruguay... Însă nu era posibil, pentru că ianuarie este ca iulie-august pentru cele două ţări. Regândind acest lucru, s-a făcut sugestia: de ce să nu se asocieze Peru? Pentru că Peru a fost dezlipit de călătoria în Ecuador, Bolivia, Paraguay. A rămas deoparte. Şi de acolo s-a născut călătoria în ianuarie 2018 în Chile şi Peru. Însă acest lucru eu vreau să-l spun pentru ca să nu se facă fantezii de "patriafobie": când va fi oportunitatea se va putea face, pentru că este Argentina, Uruguay, şi sudul Braziliei. După aceea, cu privire la călătorii. Eu pentru a lua o decizie cu privire la călătorii ascult, ascult sfatul consilierilor şi uneori vine cineva şi spune: ce părere aveţi, trebuie să merg în acel loc? Mie îmi face bine să ascult, asta mă ajută să iau mai departe decizii. Îi ascult pe consilieri şi la sfârşit mă rog, reflectez mult, cu privire la unele călătorii eu reflectez mult. După aceea decizia vine dinăuntru, din burtă, aproape spontan, însă ca rod matur. Este un parcurs lung. Unele sunt mai dificile altele mai uşoare. Decizia cu privire la această călătorie vine dinainte, de la ambasadoare, medic pediatru care a fost reprezentantă a Irakului: pricepută, pricepută, a insistat. După aceea a venit ambasadoarea de la Italia, ea este o femeie de luptă. După aceea a venit noul ambasador în Vatican. Mai întâi a venit preşedintele. Toate aceste lucruri mi-au rămas înăuntru. Însă este un lucru în spatele deciziei pe care eu aş vrea să-l menţionez: una dintre voi mi-a dăruit ultima ediţie spaniolă a cărţii "Ultima tânără" de Nadia Mourad. Eu am citit-o în italiană, este istoria yazidilor. Şi Nadia Mourad relatează lucruri teribile. Eu vă sfătuiesc s-o citiţi, în unele puncte va putea să pară grea, însă pentru mine acesta este motivul de fond al deciziei mele. Acea carte lucra înăuntru. Chiar şi atunci când am ascultat-o pe Nadia care a venit ca să-mi povestească lucruri teribile... Toate aceste lucruri împreună au făcut decizia, gândind toate problematicile, atâtea. Însă la sfârşit a venit decizia şi am luat-o. După aceea, despre al optulea an al pontificatului. Trebuie să facă aşa? (papa încrucişează degetele în semn de deochi, ndr). Nu ştiu dacă se vor realiza sau nu călătoriile, vă mărturisesc numai că în această călătorie am obosit mai mult decât în celelalte. Cei 84 de ani nu vin singuri, este o consecinţă... dar vom vedea. Acum va trebui să merg în Ungaria la Liturghia finală a Congresului Euharistic Internaţional, nu o vizită în ţară, ci numai pentru Liturghie. Însă Budapesta este la două ore de mers cu maşina de Bratislava, de ce să nu se facă o vizită în Slovacia? Aşa vin lucrurile...

Această călătorie a avut o semnificaţie extraordinară pentru persoane care au putut să vă vadă, dar a fost şi o ocazie pentru răspândirea virusului, îndeosebi cu persoanele care erau împreună îngrămădite. Dumneavoastră sunteţi preocupat că se pot îmbolnăvi şi muri pentru că au voit să vă vadă?

R. - Aşa cum am spus anterior, călătoriile se "cos" în timpul în conştiinţa mea, şi acesta este unul din lucrurile care îmi dădea forţă. M-am gândit mult, m-am rugat mult cu privire la asta şi la sfârşit am luat decizia care venea cu adevărat dinăuntru. Şi eu am spus ca Acela care îmi dă să decid aşa, să se ocupe de oameni. Însă după rugăciune şi după conştientizarea riscurilor. După toate.

Am văzut curajul, dinamismul creştinilor irakieni, am văzut şi provocările pe care trebuie să le înfrunte, ameninţarea violenţei islamiste, exodul şi mărturia credinţei în ambientul lor. Acestea sunt provocările creştinilor în toată regiunea. Am vorbit despre Liban, dar şi Siria, Ţara Sfântă. În urmă cu zece ani s-a desfăşurat Sinodul pentru Orientul Mijlociu însă dezvoltarea sa a fost întreruptă de atacul la catedrala din Bagdad. Credeţi că veţi realiza ceva pentru întregul Orient Mijlociu, un sinod regional sau orice altă iniţiativă?

R. - Nu mă gândesc la un Sinod, sunt deschis la atâtea iniţiative, însă un Sinod nu mi-a venit. Dumneavoastră aţi aruncat prima sămânţă, să vedem. Viaţa creştinilor este zbuciumată, însă nu numai cea a creştinilor, am vorbit despre yazidi... Şi asta, nu ştiu de ce, mi-a dat o forţă foarte mare. Există problema migraţiei. Ieri în timp ce mă întorceam în maşină de la Qaraqosh la Erbil, vedeam atâţia oameni, tineri, vârsta este foarte, foarte scăzută. Şi întrebarea pe care mi-a pus-o cineva: care este viitorul pentru aceşti tineri? Unde vor merge? Mulţi vor trebui să părăsească ţara. Înainte de a pleca în călătorie alaltăieri, vineri, au venit să-şi ia rămas bun doisprezece irakieni refugiaţi: unul avea o proteză la gambă pentru că a fugit ajungând sub camioane şi a avut un accident. Migraţia este un drept dublu: drept de a nu migra, drept de a migra. Aceşti oameni nu au niciunul din cele două, pentru că nu pot să nu migreze, nu ştiu cum să facă asta. Şi nu pot să migreze pentru că lumea încă n-a conştientizat că migraţia este un drept uman. Cealaltă dată îmi spunea un sociolog italian vorbind despre iarna demografică din Italia: în patruzeci de ani va trebui "să importăm" străini pentru ca să lucreze şi să plătească taxele pensiilor noastre. Voi, francezii, aţi fost mai vicleni, aţi mers înainte cu zece ani cu legea în sprijinul familiei, nivelul vostru de creştere este foarte mare.

Însă migraţia se trăieşte ca o invazie. Ieri am voit să primesc după Liturghie, pentru că el a cerut asta, pe tatăl lui Alan Kurdi, acest copil, care este un simbol, Alan Kurdi este un simbol: pentru aceasta eu am dăruit sculptura la FAO. Este un simbol care merge dincolo de un copil mort în migraţie, un simbol de civilizaţii care mor, care nu pot supravieţui, un simbol de umanitate. Este nevoie de măsuri urgente pentru ca oamenii să aibă loc de muncă în propriile ţări şi să nu trebuiască să migreze. Şi după aceea măsuri pentru a păstra dreptul de migraţie. Este adevărat că fiecare ţară trebuie să studieze bine capacitatea de a primi pentru că nu este numai capacitatea de a primi şi a-i lăsa pe plajă. Înseamnă a-i primi, a-i însoţi, a-i face să progreseze şi a-i integra. Integrarea migranţilor este cheia. Două anecdote: la Zaventem, în Belgia, teroriştii erau belgieni, născuţi în Belgia, însă emigraţi islamici ghetoizaţi, neintegraţi. Celălalt exemplu, când am mers în Suedia, ministrul care îşi lua rămas bun era foarte tânără şi avea o fizionomie specială, nu tipică a suedezilor. Era fiică a unui migrant şi a unei suedeze, aşa de integrată încât a devenit ministru. Să ne gândim la aceste două lucruri, ne vor face să ne gândim mult: a integra. Cu privire la migraţii, care cred că este drama din regiune. Eu aş vrea să mulţumesc ţărilor generoase care primesc pe migranţi: Libanul care are, cred, două milioane de sirieni; Iordania - din păcate nu vom trece pe deasupra şi regele voia să ne facă un omagiu cu avioanele la trecerea noastră - este foarte generoasă: peste un milion şi jumătate de migranţi. Mulţumesc acestor ţări generoase! Multe mulţumiri!

În trei zile în această ţară cheie din Orientul Mijlociu aţi făcut ceea ce puternicii de pe pământ discută de treizeci de ani. Aţi explicat deja care este geneza interesantă a călătoriilor dumneavoastră, cum se nasc alegerile călătoriilor dumneavoastră, însă acum în această contingenţă, privind la Orientul Mijlociu, puteţi să vă gândiţi la o călătorie în Siria? Care pot fi obiectivele în următorul an ale altor locuri în care este cerută prezenţa dumneavoastră?

R. - În Orientul Mijlociu numai ipoteza, şi chiar promisiunea, este Libanul. Nu m-am gândit la o călătorie în Siria, pentru că nu mi-a venit inspiraţia. Însă sunt foarte aproape de martirizata şi iubita Siria, aşa cum o numesc. Eu îmi amintesc la începutul pontificatului de acea după-amiază de rugăciune în Piaţa "Sfântul Petru", era rozariul, adoraţia Preasfântului Sacrament. Însă câţi musulmani cu covoarele pe pământ se rugau cu noi pentru pacea în Siria, pentru a opri bombardamentele, în acel moment se spune că avea să fie un bombardament feroce. Port Siria în inimă. Însă a gândi o călătorie, nu mi-a venit.

În aceste zile, luni, activitatea dumneavoastră a fost foarte limitată. Ieri aţi avut primul contact direct foarte apropiat cu oamenii la Qaraqosh: ce aţi simţit? După părerea dumneavoastră, acum cu tot regimul sanitar actual, se pot reîncepe audienţele generale cu oamenii, cu credincioşi, aşa cum erau înainte?

R. - Eu mă simt diferit atunci când sunt departe de oameni la audienţe. Aş vrea să reîncep audienţele generale cât mai curând. Sperăm ca să existe condiţiile, în asta eu respect normele autorităţilor. Ei sunt responsabilii şi ei au harul lui Dumnezeu pentru a ne ajuta în asta, sunt responsabilii în a da normele. Ne plac sau nu ne plac, ei sunt responsabilii şi trebuie să facă aşa. Acum am reînceput Angelus în piaţă, cu distanţele se poate face. Există propunerea de mici audienţe generale, însă n-am decis până când nu devine clară dezvoltarea situaţiei. După aceste luni de închisoare, cu adevărat mă simţeam un pic încarcerat, această călătorie a însemnat pentru mine a retrăi. A retrăi pentru că înseamnă a atinge Biserica, a atinge sfântul popor al lui Dumnezeu, a atinge toate popoarele. Un preot se face preot pentru a sluji, în slujba poporului lui Dumnezeu, nu pentru carierism, nu pentru bani. În această dimineaţă la Liturghie era lectura biblică despre vindecarea lui Naaman sirianul şi spunea că acest Naaman voia să ofere daruri după ce a obţinut vindecarea. Însă profetul Elizeu le-a refuzat. Biblia continuă: asistentul profetului Elizeu, când ei au plecat, a rezolvat treburile cu profetul şi alergând l-a urmărit pe Naaman şi i-a cerut daruri pentru el. Şi Dumnezeu a spus: "Lepra pe care o avea Naaman va fi la tine". Mie îmi este teamă că noi, bărbaţi şi femei ai Bisericii, mai ales că noi, preoţii, nu avem această apropiere gratuită de poporul lui Dumnezeu care este ceea ce ne mântuieşte. Şi a face ca servitorul lui Naaman: da, a ajuta, însă după aceea a merge înapoi pentru daruri. De această lepră mi-e teamă. Şi unicul care ne salvează de lepra lăcomiei, a mândriei este sfântul popor al lui Dumnezeu. Cel despre care Dumnezeu a vorbit cu David: "Eu te-am luat de la turmă, nu uita de turmă". Cel despre care Paul a vorbit cu Timotei: "Aminteşte-ţi de mama ta şi de bunica ta care te-au alăptat la credinţă", adică nu pierde apartenenţa la poporul lui Dumnezeu pentru a deveni o castă privilegiată de consacraţi, clerici, orice altceva. Contactul cu poporul ne salvează, ne ajută, noi dăm euharistia, predica, funcţia noastră. Însă ei ne dau apartenenţa. Să nu uităm această apartenenţă la poporul lui Dumnezeu. Ce am întâlnit în Irak, la Qaraqosh? Eu nu-mi imaginam ruinele din Mosul, cu adevărat nu-mi imaginam... Da, am văzut lucrurile, am citit cartea, însă asta atinge, este emoţionant. Ceea ce m-a emoţionat mai mult este mărturia unei mame la Qaraqosh. Au dat mărturia lor un preot care cunoaşte cu adevărat sărăcia, slujirea, pocăinţa, şi o femeie care în primele bombardamente ale Isis şi-a pierdut fiul. Ea a spus un cuvânt: iertare. Am fost emoţionat. O mamă care spune: Eu iert, cer iertare pentru ei. Mi-a venit în amintire călătoria în Columbia, acea întâlnire la Villavicencio unde atâtea persoane, mai ales femei, mame şi soţii, spuneau experienţa asasinării fiilor şi a soţului. Spuneau: "Eu iert, eu iert". Acest cuvânt l-am pierdut, ştim să insultăm foarte bine, ştim să condamnăm foarte bine, eu cel dintâi. Însă a ierta... a-i ierta pe duşmani, aceasta este evanghelie pură. Acest lucru m-a impresionat mai mult la Qaraqosh.

Voiam să ştiu ce aţi simţit din elicopter văzând oraşul Mosul distrus şi după aceea rugându-vă în ruinele unei biserici. Dacă pot, dat fiind că este sărbătoarea femeii, voiam să pun o mică întrebare şi despre femei. Dumneavoastră le-aţi susţinut femeile la Qaraqosh prin cuvinte foarte frumoase, însă ce credeţi despre faptul că o femeie musulmană îndrăgostită nu se poate căsători cu un creştin fără să fie rebutată de familie sau chiar mai rău?

R. - Despre Mosul am spus un pic "en passant" ceea ce am simţit. M-am oprit în faţa bisericii distruse, nu aveam cuvinte. De necrezut, de necrezut... Nu numai biserica aceea, ci şi celelalte biserici, precum şi o moschee distrusă. Se vede că nu era de acord cu oamenii aceştia. De necrezut cruzimea noastră umană. În acest moment, nu vreau să spun cuvântul, se reîncepe: să privim Africa. Şi cu experienţa noastră de la Mosul aceste biserici distruse şi totul, se creează duşmănia, războiul şi reîncepe să acţioneze şi aşa-numitul Stat Islamic. Acesta este un lucru urât, foarte urât. O întrebare care mi-a venit în minte în biserică era aceasta: Cine vinde arme acestor distrugători? Pentru că armele nu le fac ei acasă. Poate că unele bombe le fac... Dar cine vinde armele? Cine este responsabilul? Cel puţin aş cere acestora care vând armele sinceritatea de a spune: Noi vindem armele. Nu o spun. Este urât. Acum femeile. Femeile sunt mai curajoase decât bărbaţii, însă acel lucru a fost mereu aşa. Însă femeia este umilită şi astăzi, mergem la acea extremă: una dintre voi mi-a arătat lista preţurilor femeilor (pregătită de Isis care cumpăra femeile creştine şi yazide, ndr). Eu nu puteam să cred: dacă femeia este aşa, de această vârstă, costă atât... Femeile sunt vândute, femeile sunt reduse la sclavie. Şi în centrul Romei munca împotriva traficului de persoane este o muncă de fiecare zi. La Jubileu am fost să vizitez una din multele case ale Operei don Benzi. Fete salvate, una cu urechea tăiată pentru că n-a adus banii în ziua aceea, alta adusă de la Bratislava în portbagajul maşinii, sclavă, răpită. Asta se întâmplă printre noi, eh! Traficul de persoane. În aceste ţări, mai ale în partea Africii, există mutilarea ca un rit care trebuie făcut. Însă femeile încă sunt sclave şi trebuie să luptăm, să luptăm, pentru demnitatea femeilor. Sunt cele care duc înainte istoria, aceasta nu este o exagerare, femeile duc înainte istoria şi nu este un compliment pentru că astăzi este ziua femeilor. Şi sclavia este aşa, refuzarea faţă de femeie... A crede că într-un loc a fost făcută discuţie dacă repudierea soţiei trebuie să fie dată în scris sau numai oral. Nici dreptul de a avea dreptul de repudiere! Însă asta se întâmplă astăzi, dar pentru a nu ne îndepărta să ne gândim la centrul Romei, la fetele care sunt răpite şi sunt exploatate. Cred că am spus totul despre asta. Vă urez un sfârşit bun de călătorie şi vă cer să vă rugaţi pentru mine că am nevoie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 485.