Consideraţie la duminica a 4-a din Advent - Anul B - 2020

2Sam 7,1-5.8b-12.14a.16; Ps 89; Rom 16,25-27; Lc 1,26-38

"Domnul îţi face cunoscut că Domnul îţi va face o casă" (2Sam 7,11).

Una dintre grijile lui Dumnezeu pentru poporul ales, dar şi pentru întreaga omenire a fost ca el să pregătească o casă lângă el pentru fiecare om. Isus Cristos, venit om între noi, oamenii, a confirmat acest lucru, spunând: "În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. De n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc?» Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu" (In 14,2-3). La înălţarea lui la cer locuinţele acestea existau, probabil răvăşite de îngerii răi la plecarea lor din paradis, trebuiau doar reamenajate şi personificate, lucru pentru care s-a înălţat la cer: "Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu" (In 5,17).

Bine, oamenii au o casă cu Dumnezeu, dar Dumnezeu unde are o casă? Aceasta este o taină care ne-a fost descoperită nouă de Isus şi de Duhul Sfânt: "Preferinţa mea sunt fiii oamenilor" (Prov 8,31). Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (Ap 3,20). De aceea, Isus a mers la cruce pentru a ne spăla în sângele său pentru a deveni o mireasă vrednică de el: "Pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,26-27)! Şi tot de aceea Duhul care găteşte Mireasa, strigă împreună către Isus: "Vino" (Ap 22,17).

Noi avem o locuinţă la tronul lui Dumnezeu, în inima lui Dumnezeu, iar Dumnezeu are o locuinţă în inima noastră. Evanghelia de astăzi ne spune că prin îngerul său, i-a descoperit aceasta preotului Zaharia în timpul serviciului său religios de la templu, dar Zaharia nu a crezut. Dumnezeu i-a descoperit acest adevăr şi Fecioarei Maria din Nazaretul Galileei şi aceasta a crezut că Mesia va locui nouă luni în sânul ei, devenind "theotokos", născătoare de Dumnezeu, cum vrea să facă de altfel cu orice om, adică să-l facă fecioară curată, fără pată şi fără zbârcitură şi apoi născătoare de Dumnezeu, fecioară pururea, fecioară înălţată cu trupul şi sufletul la cer şi fecioară încoronată veşnic cu Isus. Aşa cum Isus a fost oglindirea perfectă a Tatălui (cf. Ap 1,5), tot altfel Maria este oglinda perfectă a Bisericii (cf. LG 68).

Aşa cum Crăciunul a împlinit vechile profeţii referitoare la prima venire a lui Isus când Cristos a venit şi "a locuit între noi", tot astfel Crăciunul a devenit la rândul său o profeţie referitoare la cea de-a doua venire a lui Isus, când noi vom locui în el şi el va locui în noi la propriu. El va deveni casa noastră şi noi vom deveni casa lui. Acest adevăr ni-l învaţă şi prima lectură de astăzi, unde se face o referire la un urmaş al lui David, care-i va zidi Domnului o casă în inimile oamenilor. "Mi-am însuşit această calitate de călător, ca să împărtăşesc prin har soarta poporului meu. Iar timpul odihnei mele n-a sosit încă. Dar ceea ce tu nu poţi face va fi împlinit de unul dintre descendenţii tăi". Dar versetul 2Sam 7,14, citat în Evrei 1,5, arată că acest împărat, Fiu al lui David, sub aspect profetic nu este Solomon, ci Isus, Fiul lui Dumnezeu. Numai despre el se poate afirma că împărăţia îi va fi stabilită pentru totdeauna. Binecuvântările personale, sau colective îşi au toate sursa în această Persoană fără seamăn.

În psalmul responsorial de astăzi găsim doi fraţi: pe Etan ezrahitul, avea de frate pe Heman, autorul psalmului precedent 88 - amândoi printre înţelepţii pe care numai Solomon îi întrecea în înţelepciune (cf. 1Rg 4,31). Deşi proveneau amândoi din aceeaşi familie a lui Zerah, fiul lui Iuda, înclinaţiile lor spirituale erau total diferite. În timp ce Heman nu vorbea decât de gropi ("groapa cea mai adâncă"), de locuri întunecoase, de furie şi de mânie, cuvintele care revin fără încetare în psalmul lui Etan sunt: "bunătate" şi "credincioşie". Aceste caracteristici divine sunt reamintite şi celebrate tocmai pentru a da un răspuns în faţa neliniştii care umpluse psalmul anterior. Este ca şi cum Etan ar fi scris această "învăţătură" pentru a reanima credinţa fratelui său, sau cum îngerul ar fi voit să întărească credinţa preotului Zaharia, sau credinţa tuturor necredincioşilor din lume. Doi fraţi au astfel privilegiul de a se încuraja unul pe altul la a avea sau la a-şi întări încrederea (cf. Prov 27,17; 1Sam 23,16). Dumnezeu este bun, Dumnezeu este credincios - aşa îl cunoaştem şi noi şi de un astfel de Dumnezeu se leagă credinţa noastră, chiar dacă evenimentele par uneori să contrazică această bunătate şi această credincioşie (cf. 1Cor 1,9; 10,13). Privind la împrejurări, suntem adesea cuprinşi de nelinişte, însă, dacă ne gândim la Domnul şi la dragostea lui plină de credincioşie, nu ne vom pierde niciodată curajul.

Motivul nostru de bucurie este că noi avem în Maria o întăritoare în credinţă, ca Herman în Etam, ca Paul în credincioşii din Roma, ca Solomon în David. Maria a primit vizita unui sol ceresc ce-i vesteşte ceva cu totul deosebit. Este descoperirea dorinţei lui Dumnezeu de a-i folosi persoana, darurile şi credinţa ei pentru realizarea marelui plan al mântuirii. Un plan imposibil de acceptat fără o credinţă puternică în Dumnezeu. Probabil că puţini am meditat la răspunsul pe care îl dă Maria, arătând cât de importantă este pentru ea ascultarea de Dumnezeu, ignorând posibilele prejudicii de imagine din partea societăţii, a conducătorilor religioşi şi a tuturor celorlalţi care o cunoşteau. Maria trăia în sătucul de munte în care toţi oamenii se cunoşteau între ei şi tot ce avea să i se întâmple nu rămânea fără repercusiuni, deoarece majoritatea celor ce au aflat vestea nu puteau să accepte intervenţia divină şi supranaturală asupra acestei femei. În pofida tuturor acestor realităţi, Maria spune: "Iată, roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!"

Nu de puţine ori ne confruntăm cu situaţia de a alege între a face voia lui Dumnezeu sau a face voia noastră sau a celor din apropierea noastră. Poate este nevoie să recunoaştem cât de des am sacrificat ascultarea de voinţa divină în detrimentul părerilor oamenilor sau a confortului personal. Acesta este punctul esenţial în care drumul nostru cu Dumnezeu în viaţă trebuie să cunoască o schimbare în sensul de a înceta să punem pe un loc secundar chemarea lui Dumnezeu, lăsându-ne influenţaţi de părerile şi opinia oamenilor. Ucenicia, împlinirea voinţei divine, solicită din partea noastră ascultare şi spirit de sacrificiu. Dacă vom fi dispuşi să ne însuşim această lecţie de umilinţă şi ascultare deplină pentru a permite Providenţei divine să-şi desăvârşească planul cu viaţa noastră, atunci ne vom înscrie numele în galeria celor tari în credinţă, în galeria celor car întăresc pe alţii şi în galeria celor care se mântuiesc. Această schimbare trebuie s-o aducă în viaţa noastră atitudinea umilă a Mariei din textul evanghelic de azi. În bunătatea lui Dumnezeu suntem aşteptaţi să renunţăm la mândrie, la spiritul lumesc, la egoism, permiţându-i Duhului Sfânt al lui Dumnezeu să ne ia în stăpânire şi să-şi desăvârşească voinţa cu fiecare dintre noi.

Motivele noastre de bucurie continuă cu cele pe care Paul le găsea în credincioşii din Roma care se sprijineau unul pe altul în credinţă, dar fără a uita de pericolele la care erau expuşi aceştia. Înainte de a-şi încheia epistola, el îi pune în gardă cu privire la învăţătorii falşi, recunoscuţi prin aceea că ei caută să placă lor înşişi, slujind propriilor ambiţii şi pofte (cf. Rom 16,18; Fil 3.19). Soluţia nu este să discuţi cu "unii ca aceştia", nici să studiezi erorile lor, ci să te depărtezi de ei, fiind simpli când este vorba de rău (cf. Prov 19,27). Fără îndoială că aceste manifestări ale răului nu ne lasă indiferenţi. De asemenea, pentru a ne încuraja, Duhul ne afirmă că în curând Dumnezeul păcii îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre. Printre primii creştini se aflau şi multe rude ale lui Paul, roade, cu siguranţă, ale rugăciunilor lui. Fie ca aceasta să stimuleze mijlocirea noastră pentru ai noştri care încă nu s-au întors la Dumnezeu! Ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la credinţa noastră este ascultarea, iar cele pe care credinţa noastră le poate aştepta de la el, prin "Domnul nostru Isus Cristos", sunt: puterea, înţelepciunea şi harul. Împreună cu apostolul, să-i dăm glorie, exprimând recunoştinţa noastră şi pe deasupra trăind pentru plăcerea lui Dumnezeu.

Deci, Dumnezeu ne introduce şi pe noi într-un plan, unde cere colaborarea conştientă şi liberă ca cea a Mariei, a apostolilor şi a tuturor credincioşilor. Evanghelia arată că Dumnezeu îşi face locuinţă între oameni şi face din aceştia templul lui Dumnezeu: pietrele care zidesc templul sunt oameni ai "da-ului" necondiţionat spus lui Dumnezeu. Maria este piatra vie în casa lui Dumnezeu printre oameni, apoi Iosif care a fost disponibil planului lui Dumnezeu. Prin "da-ul" persoanelor umile, sărace, atente faţă de voinţa lui Dumnezeu, Isus, Fiul lui David, intră în istoria lumii. Aceasta este casa lui, templul şi pietrele sale vii.

Marie, tu cea dintâi l-ai primit pe Isus şi l-ai primit în mod perfect: l-ai primit iubindu-l, dăruindu-i toată viaţa ta. Şi el a putut să fie mare, Mântuitor pentru fiecare om. Şi eu aş vrea să-l primesc aşa, la acest Crăciun împreună cu fraţii şi surorile mele; ajută-mă, mamă! Amin!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Duminica a IV-a din Advent (Anul B)

lecturi: 560.