Intrarea solemnă la Sfântul Mormânt. Patriarhul Pizzaballa: "Voi duce cu mine ceea ce sunt, toate limitele mele şi experienţa de 30 de ani în Ţara Sfântă"

de Daniele Rocchi

Din 1990 în Ţara Sfântă, unde ajunge la o lună după hirotonirea sa sacerdotală prin mâna cardinalului Biffi; custode al Ţării Sfinte, timp de 12 ani, din 2004 până în 2016; din 2016 până în 2020 administrator apostolic al Patriarhiei latine de Ierusalim până la numirea, din partea Papei Francisc, în octombrie, ca patriarh latin de Ierusalim: Mons. Pierbattista Pizzaballa, la 4 şi 5 decembrie va face intrarea sa solemnă, prima ca patriarh, la Sfântul Mormânt. În schimb, la 6 noiembrie a fost luarea în posesie canonică a scaunului patriarhal la Ierusalim, în prezenţa, printre alţii, a Mons. Leopoldo Girelli, nunţiu apostolic în Israel şi delegat apostolic pentru Ierusalim şi Palestina.

Treizeci de ani petrecuţi în slujba comunităţilor creştine locale dar şi pentru a împleti relaţii, a construi legături cu israelieni şi palestinieni, cu evrei şi musulmani...

"Mi-ar veni să spun că nu reuşesc să mă eliberez de Ţara Sfântă", zâmbeşte de la celălalt capăt al telefonului Mons. Pizzaballa, anticipând imediat prima întrebare a interviului: "Ce voi duce cu mine în această misiune nouă? Sunt aici de 30 de ani şi voi duce cu mine toată experienţa, bogăţia şi intensitatea acestui timp. Aici am studiat, m-am format, făcând primii paşi la Studiul Biblic, până astăzi. Voi duce cu mine ceea ce sunt, toate limitele mele şi tot ceea ce am învăţat trăind în Ţara Sfântă".

Cum veţi valoriza această experienţă acum când sunteţi patriarh?

Am luat mult din întâlnirile avute în aceşti ani cu israelieni şi palestinieni, cu evrei şi musulmani, şi în general aş spune cu necatolicii. Însă mai mult decât din întâlniri instituţionale am avut mult din acelea mai personale, cu grupuri, mişcări, pentru că mi-au permis să cunosc umanitatea care curge în această lume care nu este făcută numai din instituţii şi protocoluri sau dintr-un trecut dificil cu care trebuie să se confrunte ci şi din atâtea persoane care vor să intre în joc. Această cunoaştere m-a învăţat multe, înainte de toate să deschid orizonturi, să nu judeca ci mai ales a încerca să înţeleg totul şi pe toţi.

Cu ce dispoziţie sufletească urmează să faceţi intrarea ca patriarh în Sfântul Mormânt?

Intrarea este o reconfirmare a angajării mele, a ascultării mele şi a dorinţei de a sluji această Biserică. Sfântul Mormânt, catedrala, nu este un loc oarecare, ci este locul unde se trăieşte amintirea morţii şi învierii lui Cristos. A intra acolo înseamnă a pătrunde în misterul credinţei noastre care este şi iubire şi dăruire de sine.

Vă aşteaptă o misiune complexă, într-un context de lumini şi de umbre, multe, care se lungesc deja asupra situaţiei deja dificile politice, sociale, economice şi acum, din cauza lui Covid, şi sanitare, din Ţara Sfântă...

Cred că primul lucru care trebuie făcut este să se reia în toată comunitatea diecezană, foarte variată, dialogul cu privire la perspectivele pastorale. Şi în acest sens a reuşi să se spună şi un cuvânt care să-i reprezinte pe toţi în contextul politic pentru că nu putem fi scutiţi de acest lucru. Ca Biserică suntem chemaţi să spunem un cuvânt de sens în cadrul acestei politici fragile şi fluctuante.

Dumneavoastră aţi fost mereu un om al dialogului: ne amintim de asta în 2014, fiind custode al Ţării Sfinte, angajat în întâlnirea de pace din Grădinile Vaticane dintre preşedinţii Abu Mazen şi Shimon Peres promovată de Papa Francisc. Şi după aceea, în acelaşi an alături de pontif în vizita apostolică în Ţara Sfântă, de asemenea protagonist, în februarie, la întâlnirea episcopilor şi patriarhilor de la Bari, organizată de CEI, "Mediterana, frontieră de pace". Această capacitate de mediere va fi una din trăsăturile caracteristice ale misiunii dumneavoastră?

Nu ştiu dacă israelienii şi palestinienii au nevoie de Biserică, însă cu siguranţă, în acest context, va trebui să facem auzit glasul creştinilor şi al tuturor celor care vor să construiască ceva pozitiv pentru viitor.

Ca administrator apostolic dumneavoastră v-aţi ocupat de redresarea financiară a Patriarhiei latine care este la un bun nivel însă încă nu este completat total. Însă acum trebuie să vă confruntaţi şi cu partea pastorală a slujirii într-o realitate eclezială schimbată şi ca prezenţă: să ne gândim la atâţia migranţi creştini prezenţi. Cum vă gândiţi să înfruntaţi această urgenţă pastorală?

Există migranţii atât în Israel cât şi în Iordania deşi elementul arab este încă dominant. Cred că este important în această fază să se demareze dialogul, să se asculte, să se ia pulsul situaţiei în diferite locuri ale diecezei patriarhale. Va trebui să găsim forme ale unei anumite autonomii ale diferitelor regiuni pastorale pentru că ţările care compun Patriarhia latină din Ierusalim, Israel, Palestina, Cipru şi Iordania, sunt foarte diferite între ele. Trebuie să ne gândim să reevaluăm şi ceea ce ne uneşte.

Ce Crăciun va fi acesta pe care urmează să-l trăim?

Cu siguranţă un Crăciun dificil şi inedit mai ales datorită absenţei totale de pelerini provocate de pandemia de Covid-19. Frica faţă de un viitor încă total de descifrat apasă greu asupra populaţiilor din Ţara Sfântă. Astăzi încă nu cunoaştem regulile care vor guverna acest timp al Crăciunului. Ştim că vor exista restricţii şi că sărbătorile vor fi reduse şi datorită crizei economice grave induse de pandemie în special în Teritoriile Palestiniene. Nu am celebrat aşa cum se cuvinte Paştele şi acum a trăi în condiţii asemănătoare şi Crăciunul este o lovitură gravă, o rană, pentru viaţa comunităţilor noastre. Este un lucru care mă preocupă mult deoarece Crăciunul şi Paştele sunt momentele care dau formă şi forţă comunităţii noastre. Va trebui să lucrăm mult asupra sentimentului de identitate şi de apartenenţă...

Liturghiile în streaming nu pot fi suficiente pentru a da un sentiment de apartenenţă...

Credinţa creştină are nevoie de prezenţa fizică. Noi suntem cei ai Întrupării. Liturghiile în streaming sunt bune şi în acest moment este maximul care se poate face, însă este clar că nu creează comunitate. Crăciunul ne vorbeşte despre un Prunc în carne şi oase. Repet: noi suntem cei ai Întrupării.

Crăciunul ne vorbeşte de pace şi de speranţă: este un mesaj care mai are sens în acest timp aşa de greu?

Anul acesta a fost caracterizat de frică şi de nesiguranţă. Şi noi creştinii nu suntem scutiţi pentru că şi noi suntem făcuţi din carne şi oase. Însă trebuie să recăpătăm conştiinţa că nu suntem numai trup ci şi suflet, că există viaţa veşnică. Şi este ceea ce trebuie să vestim mergând dincolo de fricile noastre. În faţa unei case distruse putem asuma două atitudini: ori să spunem că totul este distrus, că nu mai este nimic de făcut şi să plecăm, ori să ne-o imaginăm reconstruită şi să ne apucăm de muncă. Noi vrem să aparţinem acestei ultime categorii.

Pacea: va rămâne un miraj pentru Ţara Sfânt şi pentru Orientul Mijlociu?

Probabil că noi nu vom vedea pacea politică. Nu trebuie să trăim în aşteptarea acestor mari evenimente care vor schimba cursul istoriei. Asta o ştim şi o spunem cu realism. Trebuie să ne reconciliem cu această idee. Asta nu înseamnă că nu se poate lucra pentru pace. Dimpotrivă. Trebuie să facem asta în micile noastre contexte, cu aceia pe care-i iubim, cu aceia pe care-i cunoaştem, de orice religie şi grup etnic. Acest lucru încă este posibil în Ţara Sfântă.

(După agenţia SIR, 30 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 537.