Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 11 noiembrie 2020

Cateheze despre rugăciune: 14. Rugăciunea perseverentă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre rugăciune. Cineva mi-a spus: "Dumneavoastră vorbiţi prea mult despre rugăciune. Nu este necesar". Da, este necesar. Pentru că dacă noi nu ne rugăm, nu vom avea forţa pentru a merge înainte în viaţă. Rugăciunea este ca oxigenul vieţii. Rugăciunea înseamnă a atrage asupra noastră prezenţa Duhului Sfânt care ne duce mereu înainte. Pentru aceasta, eu vorbesc mult despre rugăciunea.

Isus a dat exemplul unei rugăciuni continue, practicate cu perseverenţă. Dialogul constant cu Tatăl, în tăcere şi în reculegere, este fundamentul întregii sale misiuni. Evangheliile ne prezintă şi îndemnurile sale adresate discipolilor, pentru ca să se roage cu insistenţă, fără încetare. Catehismul aminteşte cele trei parabole conţinute în Evanghelia lui Luca ce subliniază această caracteristică a rugăciunii (cf. CBC, 2613) lui Isus.

Rugăciunea trebuie să fie înainte de toate tenace: ca personajul din parabolă care, trebuind să primească un oaspete venit pe neaşteptate, în toiul nopţii merge să bată la uşa unui prieten şi îi cere pâine. Prietenul răspunde "nu!", pentru că este deja culcat, însă el insistă şi insistă până când îl constrânge să se ridice şi să-i dea pâinea (cf. Lc 11,5-8). O cerere tenace. Însă Dumnezeu este mai răbdător decât noi şi cine bate cu credinţă şi perseverenţă la uşa inimii sale nu rămâne dezamăgit. Dumnezeu răspunde mereu. Mereu. Tatăl nostru ştie bine ce avem nevoie; insistenţa nu foloseşte pentru a-l informa sau pentru a-l convinge, ci foloseşte pentru a alimenta în noi dorinţa şi aşteptarea.

A doua parabolă este cea a văduvei care se adresează judecătorului pentru ca s-o ajute să obţină dreptate. Acest judecător este corupt, este un om fără scrupule, însă la sfârşit, exasperat de insistenţa văduvei, se decide s-o mulţumească (cf. Lc 18,1-8). Şi se gândeşte: "Însă, este mai bine ca să-i rezolv problema şi scap de ea şi să nu vină încontinuu să se plângă în faţa mea". Această parabolă ne face să înţelegem că credinţa nu este elanul de moment, ci o dispoziţie curajoasă de a-l invoca pe Dumnezeu, chiar de "a discuta" cu el, fără a ne resemna în faţa răului şi a nedreptăţii.

A treia parabolă prezintă un fariseu şi un vameş care merg la templu ca să se roage. Primul se adresează lui Dumnezeu lăudându-se cu meritele sale; celălalt se simte nevrednic chiar şi numai să intre în sanctuar. Însă Dumnezeu nu ascultă rugăciunea celui dintâi, adică a celor mândri, în timp ce o ascultă pe cea a celor umili (cf. Lc 18,9-14). Nu există rugăciune adevărată fără spirit de umilinţă. Tocmai umilinţa ne face să cerem în rugăciune.

Învăţătura evangheliei este clară: trebuie să ne rugăm mereu, chiar şi atunci când totul pare zadarnic, când Dumnezeu ne apare surd şi mut şi ne pare că pierdem timp. Chiar dacă cerul se întunecă, creştinul nu încetează să se roage. Rugăciunea sa merge în acelaşi pas cu credinţa. Şi credinţa, în atâtea zile ale vieţii noastre, poate să pară o iluzie, o trudă sterilă. Există momente întunecate în viaţa noastră şi în acele momente credinţa pare o iluzie. Însă a practica rugăciunea înseamnă a accepta şi această trudă. "Părinte, eu merg să mă rog şi nu simt nimic... mă simt aşa, cu inima uscată, cu inima aridă". Însă trebuie să mergem înainte, cu această trudă a momentelor urâte, a momentelor în care nu simţim nimic. Atâţia sfinţi şi sfinte au experimentat noaptea credinţei şi tăcerea lui Dumnezeu - când noi batem şi Dumnezeu nu răspunde - şi aceşti sfinţi au fost perseverenţi.

În aceste nopţi ale credinţei, cel care se roagă nu este singur niciodată. De fapt, Isus nu este numai martor şi învăţător al rugăciunii, este mai mult. El ne primeşte în rugăciunea sa, pentru ca noi să ne putem ruga în el şi prin el. Şi aceasta este lucrare a Duhului Sfânt. Pentru acest motiv evanghelia ne invită să-l rugăm pe Tatăl în numele lui Isus. Sfântul Ioan prezintă aceste cuvinte ale Domnului: "Orice veţi cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul" (14,13). Şi Catehismul explică faptul că "certitudinea că suntem ascultaţi în rugăciunile noastre este întemeiată pe rugăciunea lui Isus" (nr. 2614). Ea dăruieşte aripile pe care rugăciunea omului a dorit întotdeauna să le aibă.

Cum să nu amintim aici cuvintele din psalmul 91, încărcate de încredere, izvorâte dintr-o inimă care speră totul de la Dumnezeu: "El te va acoperi cu aripile lui şi vei găsi un refugiu sub aripile sale; adevărul lui îţi va fi scut şi pavăză. Nu te vei teme nici de spaima nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care se răspândeşte în întuneric, nici de molima care bântuie în plină zi" (v. 4-6). În Cristos se împlineşte această rugăciune minunată, în el îşi are ea adevărul deplin. Fără Isus, rugăciunile noastre ar risca să se reducă la nişte eforturi umane, destinate de cele mai multe ori eşecului. Însă el a luat asupra sa fiecare strigăt, fiecare geamăt, fiecare jubilare, fiecare implorare... fiecare rugăciune umană. Şi să nu-l uităm pe Duhul Sfânt care se roagă în noi; este Cel care ne face să ne rugăm, ne duce la Isus. Este darul pe care Tatăl şi Fiul ni l-au oferit pentru a înainta spre întâlnirea lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt, atunci când noi ne rugăm, Duhul Sfânt este cel care se roagă în inimile noastre.

Cristos este totul pentru noi, şi în viaţa noastră de rugăciune. Spunea asta Sfântul Augustin cu o expresie iluminantă, pe care o găsim şi în Catehism: Isus "se roagă pentru noi ca preotul nostru; se roagă în noi drept capul nostru; este rugat de noi ca Dumnezeul nostru. Aşadar, să recunoaştem în el glasul nostru şi în noi glasul său" (nr. 2616). Şi pentru aceasta creştinul care se roagă nu se teme de nimic, se încredinţează Duhului Sfânt, care ne-a fost dăruit ca dar şi care se roagă în noi, provocând rugăciunea. Acelaşi Duh Sfânt, Învăţător al rugăciunii, să ne înveţe calea rugăciunii.

APEL

Ieri a fost publicat Raportul despre cazul dureros al fostului cardinal Theodore McCarrick. Reînnoiesc apropierea mea de victimele oricărui abuz şi angajarea Bisericii pentru a dezrădăcina acest rău.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1053.