Roma: "Nimeni nu se mântuieşte singur. Pace şi fraternitate". Întâlnirea internaţională de rugăciune pentru pace promovată de Comunitatea "Sfântul Egidiu". Omilia şi discursul Sfântului Părinte

Bazilica "Santa Maria in Aracoeli" - Piazza del Campidoglio

Omilia Sfântului Părinte în timpul rugăciunii creştinilor

Este un dar să ne rugăm împreună. Mulţumesc şi vă salut cu afect pe voi toţi, îndeosebi pe Sanctitatea Sa patriarhul ecumenic, fratele meu Bartolomeu, şi pe dragul episcop Heinrich, preşedinte al Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Din păcate, preasfinţitul arhiepiscop de Canterbury, Justin, nu a putut să vină din cauza pandemiei.

Textul din Pătimirea Domnului pe care l-am ascultat se situează imediat înainte de moartea lui Isus şi vorbeşte despre ispita care se abate asupra lui, epuizat pe cruce. În timp ce trăieşte momentul cel mai înalt al durerii şi al iubirii, mulţi, fără milă, năpustesc asupra lui un refren: "Salvează-te pe tine însuţi!" (Mc 15,30). Este o ispită crucială, care îi atacă pe toţi, şi pe noi, creştinii: este ispita de a ne gândi să ne salvăm numai pe noi înşine sau propriul grup, de a avea în cap numai propriile probleme şi propriile interese, în timp ce tot restul nu contează. Este un instinct foarte uman, însă rău, şi este ultima provocare adusă Dumnezeului răstignit.

Salvează-te pe tine însuţi. Spun asta mai întâi "cei care treceau" (v. 29). Erau oameni obişnuiţi, care l-au auzit pe Isus vorbind şi l-au văzut făcând minuni. Acum îi spun: "Salvează-te pe tine însuţi, coboară de pe cruce". Nu aveau milă, ci voinţă de miracole, să-l vadă coborând de pe cruce. Poate că şi noi am prefera uneori un dumnezeu spectaculos şi nu compătimitor, un dumnezeu puternic în ochii lumii, care se impune cu forţa şi îl pune pe fugă pe cel care ne vrea rău. Însă acesta nu este Dumnezeu, este eul nostru. De câte ori vrem un dumnezeu după măsura noastră, în loc să devenim noi după măsura lui Dumnezeu; un dumnezeu ca noi, în loc să devenim noi asemenea lui! Însă în felul acesta în locul adorării lui Dumnezeu preferăm cultul eului. Este un cult care creşte şi se alimentează cu indiferenţa faţă de celălalt. De fapt, pentru acei trecători Isus era de interes numai pentru a satisface voinţele lor. Însă, redus la un rebut pe cruce, nu mai era de interes. Era în faţa ochilor lor, însă departe de inima lor. Indiferenţa îi ţinea departe de adevărata faţă a lui Dumnezeu.

Salvează-te pe tine însuţi. În următorul moment vin arhiereii şi cărturarii. Erau cei care l-au condamnat pe Isus pentru că reprezenta un pericol pentru ei. Însă toţi suntem specialişti în a pune pe cruce pe ceilalţi numai să ne salvăm pe noi înşine. În schimb, Isus se lasă pironit pentru a ne învăţa să nu descărcăm răul asupra celorlalţi. Acei conducători religioşi îl acuză tocmai din cauza celorlalţi: "Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva!" (v. 31). Îl cunoşteau pe Isus, îşi aminteau de vindecările şi eliberările pe care le-a făcut şi fac o legătură maliţioasă: insinuează că a salva, a ajuta pe alţii nu aduce niciun bine; el, care s-a dedicat aşa de mult pentru alţii, se pierde pe sine însuşi! Acuza este batjocoritoare şi se îmbracă în termeni religioşi, folosind de două ori verbul a salva. Însă "evanghelia" lui salvează-te pe tine însuţi nu este evanghelia mântuirii. Este evanghelia apocrifă cea mai falsă, care pune crucile asupra celorlalţi. În schimb, evanghelia adevărată ia asupra sa crucile celorlalţi.

Salvează-te pe tine însuţi. În sfârşit, şi cei răstigniţi cu Isus se unesc cu climatul de provocare împotriva lui. Cât de uşor este de criticat, de a vorbi împotrivă, de a vedea răul în ceilalţi şi nu în noi înşine, ajungând la descărcarea vinelor asupra celor mai slabi şi marginalizaţi! Însă, de ce acei răstigniţi se confruntă cu Isus? Pentru că nu-i ia jos de pe cruce. Îi spun: "Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi!" (Lc 23,39). Îl caută pe Isus numai pentru a rezolva problemele lor. Însă Dumnezeu nu vine atât pentru a ne elibera de probleme, care vin mereu, ci pentru a ne salva de adevărata problemă, care este lipsa de iubire. Acesta este motivul profund al relelor noastre personale, sociale, internaţionale, ambientale. A ne gândi numai la noi înşine este tatăl tuturor relelor. Însă unul dintre răufăcători îl observă pe Isus şi vede în el iubirea blândă. Şi obţine paradisul făcând un singur lucru: mutând atenţia de la el la Isus, de la el la cel care era lângă el (cf. v. 42).

Iubiţi fraţi şi surori, pe Calvar a avut loc marele duel între Dumnezeu venit ca să ne mântuiască şi omul care vrea să se mântuiască pe sine însuşi; între credinţa în Dumnezeu şi cultul eului; între omul care acuză şi Dumnezeu care scuză. Şi a venit victoria lui Dumnezeu, milostivirea sa a coborât asupra lumii. De pe cruce a izvorât iertarea, s-a renăscut fraternitatea: "Crucea ne face fraţi" (Benedict al XVI-lea, Cuvinte la sfârşitul Via Crucis, 21 martie 2008). Braţele lui Isus, deschise pe cruce, marchează o cotitură, pentru că Dumnezeu nu arată cu degetul spre cineva, ci îmbrăţişează pe fiecare. Pentru că numai iubirea stinge ura, numai iubirea învinge până la capăt nedreptatea. Numai iubirea face loc celuilalt. Numai iubirea este calea pentru comuniunea deplină între noi.

Să privim la Dumnezeul răstignit şi să-i cerem Dumnezeului răstignit harul de a fi mai uniţi, mai fraterni. Şi atunci când suntem tentaţi să urmăm logicile lumii, să ne amintim de cuvintele lui Isus: "Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva" (Mc 8,35). Ceea ce în ochii omului este o pierdere, pentru noi este mântuirea. Să învăţăm de la Domnul, care ne-a mântuit golindu-se pe sine însuşi (cf. Fil 2.7), devenind altul: din Dumnezeu om, din spirit carne, din rege servitor. Ne invită şi pe noi să "devenim alţii", să mergem spre alţii. Cu cât vom fi mai alipiţi de Domnul Isus, cu atât vom fi mai deschişi şi "universali", pentru că ne vom simţi responsabili pentru ceilalţi. Şi celălalt va fi calea pentru a ne salva pe noi înşine: fiecare celălalt, fiecare fiinţă umană, oricare ar fi istoria sa şi crezul său. Începând de la săraci, de la cei mai asemănători cu Cristos. Marele arhiepiscop de Constantinopol, Sfântul Ioan Gură de Aur, a scris că "dacă n-ar exista săracii, în mare parte ar fi demolată mântuirea noastră" (Despre Scrisoarea a II-a către Corinteni, XVII, 2). Domnul să ne ajute să mergem împreună pe calea fraternităţii, pentru a fi martori credibili ai Dumnezeului celui viu.

________________

Discursul Sfântului Părinte Francisc

Iubiţi fraţi şi surori,

Este motiv de bucurie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu să pot întâlni aici în Campidoglio, în inima Romei, iluştri lideri religioşi, stimate autorităţi şi numeroşi prieteni ai păcii. Ne-am rugat, unii aproape de alţii, pentru pace. Îl salut pe domnul preşedinte al Republicii Italiene, domnul Sergio Mattarella. Şi sunt bucuros să mă întâlnesc cu fratele meu, Sanctitatea Sa patriarhul ecumenic Bartolomeu. Apreciez mult că, în pofida dificultăţilor de călătorie, el şi alte personalităţi au voit să participe la această întâlnire de rugăciune. În spiritul Întâlnirii de la Assisi, convocată de Sfântul Ioan Paul al II-lea în anul 1986, Comunitatea "Sfântul Egidiu" celebrează anual, din oraş în oraş, acest eveniment de rugăciune şi dialog pentru pacea între credincioşii din diferite religii.

În acea viziune de pace exista o sămânţă profetică ce, pas după pas, mulţumire fie lui Dumnezeu, s-a maturizat, cu întâlniri inedite, acţiuni de împăciuire, noi gânduri de fraternitate. De fapt, întorcându-ne în urmă, în timp ce din păcate întâlnim în anii trecuţi fapte dureroase, precum conflicte, terorism sau radicalism, uneori în numele religiei, trebuie să recunoaştem în schimb paşii rodnici în dialogul dintre religii. Este un semn de speranţă care ne incită să lucrăm împreună ca fraţi: ca fraţi. Astfel am ajuns la importantul Document despre Fraternitate pentru pacea mondială şi convieţuirea comună, pe care l-am semnat cu marele imam de Al-Azhar, Ahmed al-Tayyeb, în 2019.

De fapt, "porunca păcii este înscrisă în adâncul tradiţiilor religioase" (Enciclica Fratelli tutti [FT], 284). Credincioşii au înţeles că diversitatea de religie nu justifică indiferenţa sau duşmănia. Mai mult, pornind de la credinţa religioasă putem deveni artizani de pace şi nu spectatori inerţi ai răului războiului şi al urii. Religiile sunt în slujba păcii şi a fraternităţii. Pentru aceasta, şi această întâlnire îi determină pe liderii religioşi şi pe toţi credincioşii să se roage cu insistenţă pentru pace, să nu se resemneze niciodată cu războiul, să acţioneze cu forţa blândă a credinţei pentru a pune capăt conflictelor.

Este nevoie de pace! Mai multă pace! "Nu putem rămâne indiferenţi. Astăzi lumea are o arzătoare sete de pace. În multe ţări se suferă datorită războaielor, adesea uitate, însă mereu motiv de suferinţă şi sărăcie" (Discurs la Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, Assisi, 20 septembrie 2016). Lumea, politica, opinia publică riscă să capete obişnuinţă cu răul războiului, ca însoţitoare naturală a istoriei popoarelor. "Să nu ne oprim asupra discuţiilor teoretice, să luăm contact cu rănile, să atingem carnea celui care suferă daunele. [...] Să acordăm atenţie refugiaţilor, celor care au îndurat radiaţii atomice şi atacurile chimice, femeilor care şi-au pierdut copiii, copiilor mutilaţi sau privaţi de copilăria lor" (FT, 261). Astăzi, durerile războiului sunt agravate şi de pandemia Coronavirusului şi de imposibilitatea de a avea acces la îngrijirile necesare, în multe ţări.

Între timp, conflictele continuă, şi cu ele durerea şi moartea. A pune capăt războiului este o datorie neamânabilă a tuturor responsabililor politici în faţa lui Dumnezeu. Pacea este prioritate fiecărei politici. Dumnezeu va cere cont, celui care nu a căutat pacea sau a alimentat tensiunile şi conflictele, din toate zilele, lunile, anii de război care au trecut şi care au lovit popoarele!

Cuvântul Domnului Isus se impune prin înţelepciunea sa profundă: "Pune-ţi sabia la locul ei - spune el -, căci toţi cei care pun mâna pe sabie de sabie vor pieri" (Mt 26,52). Cei care scot sabia, eventual crezând că rezolvă în grabă situaţii dificile, vor experimenta asupra lor, asupra celor dragi ai lor, asupra ţărilor lor, moartea care vine de la sabie. "Destul!" (Lc 22,38), spune Isus atunci când discipolii îi arată două săbii, înainte de Pătimire. "Destul!": este un răspuns fără echivoc faţă de orice violenţă. Acel "destul!" al lui Isus depăşeşte secolele şi ajunge puternic până la noi astăzi: destul cu săbiile, armele, violenţa, războiul!

Sfântul Paul al VI-lea, la Naţiunile Unite în 1965, a transmis acest apel spunând: "Să nu mai fie niciodată războiul!". Aceasta este implorarea noastră a tuturor, a bărbaţilor şi a femeilor de bunăvoinţă. Este visul tuturor căutătorilor şi artizanilor păcii, foarte conştienţi că "fiecare război face lumea mai rea decât a găsit-o" (FT, 261).

Cum se poate ieşi din conflicte blocate şi cangrenate? Cu se pot desface nodurile încâlcite ale atâtor lupte armate? Cum se pot preveni conflictele? Cum se pot împăciui stăpânii războiului sau cei care se încred în forţa armelor? Niciun popor, niciun grup social nu va putea obţine singur pacea, binele, siguranţa şi fericirea. Niciunul. Lecţia pandemiei recente, dacă vrem să fim oneşti, este "conştiinţa că suntem o comunitate mondială care navighează în aceeaşi barcă, unde răul unuia este în dauna tuturor. Ne-am amintit că nimeni nu se salvează singur, că ne putem salva numai împreună" (FT, 32).

Fraternitatea, care izvorăşte din conştiinţa că suntem o unică omenire, trebuie să pătrundă în viaţa popoarelor, în comunităţi, printre guvernanţi, în întâlnirile internaţionale. Astfel se va forma conştiinţa că numai împreună ne salvăm, întâlnindu-le, negociind, încetând să luptăm, reconciliindu-ne, moderând limbajul politicii şi al propagandei, dezvoltând parcursuri concrete pentru pace (cf. FT, 231).

Suntem împreună în această seară, ca persoane din diferite tradiţii religioase, pentru a comunica un mesaj de pace. Acest lucru manifestă clar că religiile nu vor războiul, dimpotrivă îi dezmint pe cei care sacralizează violenţa, cer tuturor să se roage pentru reconciliere şi să acţioneze pentru ca fraternitatea să deschidă noi cărări de speranţă. De fapt, cu ajutorul lui Dumnezeu, este posibil de construit o lume de pace, şi astfel, fraţi şi surori, să ne salvăm împreună. Mulţumesc.

________________

Apel de pace

Veniţi la Roma în "spiritul de la Assisi", uniţi spiritual cu credincioşii din toată lumea şi cu femeile şi bărbaţii de bunăvoinţă, ne-am rugat unii alături de alţii pentru a implora asupra acestui pământ al nostru darul păcii. Am amintit rănile omenirii, avem în inimă rugăciunea tăcută a atâtor suferinzi, prea des fără nume şi fără glas. Pentru aceasta ne angajăm să trăim şi să propunem solemn responsabililor statelor şi cetăţenilor din lume acest Apel de Pace.

În această piaţă Campidoglio, puţin după marele conflict războinic pe care istoria îl aminteşte, naţiunile care s-au luptat au încheiat un pact, întemeiat pe un vis de unitate, care după aceea s-a realizat: Europa unită. Astăzi, în acest timp de dezorientare, loviţi de consecinţele pandemiei de Covid-19, care ameninţă pacea mărind inegalităţile şi fricile, spunem cu putere: nimeni nu se poate salva singur, niciun popor, nimeni!

Războaiele şi pacea, pandemiile şi îngrijirea sănătăţii, foamea şi accesul la hrană, încălzirea globală şi sustenabilitatea dezvoltării, mutările de populaţii, eliminarea riscului nuclear şi reducerea inegalităţilor nu se referă numai la fiecare naţiune. Înţelegem asta mai bine astăzi, într-o lume plină de conexiuni, dar care adesea pierde sentimentul fraternităţii. Suntem surori şi fraţi, toţi! Să-l rugăm pe Cel Preaînalt ca, după acest timp de încercare, să nu mai fie "ceilalţi", ci un mare "noi" bogat în diversitate. Este timpul de a visa din nou cu îndrăzneală că pacea este posibilă, că pacea este necesară, că o lume fără războaie nu este o utopie. Pentru aceasta vrem să spunem încă o dată: "Să nu mai fie niciodată războiul!".

Din păcate, războiul a ajuns din nou să pară pentru mulţi o cale posibilă pentru soluţionarea controverselor internaţionale. Nu este aşa. Înainte ca să fie prea târziu, vrem să amintim tuturor că războiul lasă mereu lumea mai rea de cum a găsit-o. Războiul este un eşec al politicii şi al omenirii.

Facem apel la guvernanţi, pentru ca să refuze limbajul dezbinării, sprijinite adesea de sentimente de frică şi de neîncredere, şi să nu se întreprindă căi fără întoarcere. Să privim împreună la victime. Există atâtea, prea multe conflicte încă deschise.

Responsabililor statelor le spunem: să lucrăm împreună la o nouă arhitectură a păcii. Să ne unim forţele pentru viaţă, sănătate, educaţie, pace. A venit momentul de a utiliza resursele folosite pentru a produce arme tot mai distructive, făcătoare de moarte, pentru a alege viaţa, a îngriji omenirea şi casa noastră comună. Să nu pierdem timp! Să începem de la obiective posibile: să ne unim deja astăzi eforturile pentru a stopa răspândirea virusului până când vom avea un vaccin care să fie capabil şi accesibil pentru toţi. Această pandemie ne aminteşte că suntem surori şi fraţi de sânge.

Tuturor credincioşilor, femeilor şi bărbaţilor de bunăvoinţă, le spunem: să devenim cu creativitate artizani ai păcii, să construim prietenie socială, să ne însuşim cultura dialogului. Dialogul leal, perseverent şi curajos este antidotul pentru neîncredere, pentru dezbinări şi pentru violenţă. Dialogul soluţionează în rădăcină motivaţiile războaielor, care distrug proiectul de fraternitate înscris în vocaţia familiei umane.

Nimeni nu se poate simţi chemat în afară. Toţi suntem coresponsabili. Toţi avem nevoie să iertăm şi să fim iertaţi. Nedreptăţile lumii şi ale istoriei se vindecă nu cu ura şi răzbunarea, ci cu dialogul şi iertarea.

Fie ca Dumnezeu să inspire aceste idealuri în noi toţi şi acest drum pe care-l parcurgem împreună, plăsmuind inimile fiecăruia şi făcându-ne mesageri ai păcii.

Roma, Campidoglio, 20 octombrie 2020

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 925.