Om apostolic şi model de sfinţenie

La 1 august Biserica îl aminteşte pe Alfons Maria de' Liguori, episcop şi învăţător al Bisericii

De Mario Colavita

Ceea ce impresionează la Sfântul Alfons este capacitatea de a încuraja şi a înflăcăra la viaţa sfântă, la perfecţiunea creştină, deşi mentalitatea din secolul al XVIII-lea pusese un bloc, ca o barieră pentru perfecţiune lumii laicale.

Propunerea la viaţa sfântă pentru Alfons este pentru toţi: laici şi călugări. Pentru episcopul de Sfânta Agata sfinţenia este o reevaluare a demnitatea omului, o obligaţie pentru fiecare botezat.

Viaţa laicală din timpurile Sfântului Alfons era considerată mediocră, reglementată numai de cele zece porunci, de poruncile Bisericii şi de obligaţiile propriei stări, în timp ce viaţa călugărească trebuia să fie generoasă cu ţinta sfinţeniei, reglementată mai mult de sfaturile evanghelice de sărăcie, castitate, ascultare. Pentru Alfons era clar că viaţa morală-spirituală nu putea să fie disjunsă de viaţa practică. De aceea, el recuperează o unitate fundamentală a vieţii creştine, bazată pe iubirea lui Isus Cristos faţă de om. El elaborează un concept de viaţă morală şi pastorală pentru toţi, punând ca principiu chemarea universală la sfinţenie, nerezervată numai câtorva, ci propusă fiecărui creştin.

O afirmaţie de fond este că sfinţenia este la îndemâna tuturor. Va scrie în Pădurea de materii predicabile (1760): "Dumnezeu vrea să-i mântuiască pe toţi, însă nu pe aceleaşi căi. Aşa cum în cer există diferite grade de glorie, tot aşa pe pământ a stabilit diferite stări de viaţă, ca atâtea căi diferite pentru a merge în cer".

Această idee şi propunere creştină va ajunge în convingerea, codificată în best seller-ul spiritualităţii din secolul al XVIII-lea, Practica de a-l iubi pe Isus Cristos (1768), al cărui titlu spune ceea ce a făcut Alfons pentru a propune sfinţenia ca drum pentru toţi concretizat în iubirea faţă de Isus Cristos.

Viziunea sa este una realizabilă nu o teorie din nori. De aici incipit-ul: "Toată sfinţenia şi perfecţiunea unui suflet constă în a-l iubi pe Isus Cristos Dumnezeul nostru, supremul nostru bine şi Mântuitorul nostru"; pentru a conclude după aceea: "Dumnezeu îi vrea pe toţi sfinţi, şi pe fiecare în starea sa, călugărul ca un călugăr, secularul ca un secular, preotul ca un preot, cel căsătorit ca unul căsătorit, negustorul ca un negustor, soldatul ca un soldat, şi aşa mai departe din orice altă stare".

Alfons este unul din acei sfinţi care ne însoţeşte şi ne încurajează, conform expresiei Papei Francisc în Gaudete et exsultate. Ne încurajează la viaţa concretă, la iubirea practică faţă de Isus Cristos şi faţă de Biserică, ne însoţeşte cu exemplul său şi cu hărnicia şi practicitatea sa. La cincizeci de ani de la proclamarea sa ca învăţător al Bisericii (1871), Benedict al XV-lea în iulie 1921 avea să scrie despre sfânt: "[Sfântul Alfons] este util nu numai pentru cei care studiază sau predau, ci şi pentru credincioşii din orice categorie, demonstrând şi netezind calea care conduce la virtuţile solide şi la perfecţiunea creştină".

În 1796 a fost tipărit de Remondini din Veneţia Dicţionarul istoric al oamenilor iluştri [Dizionario storico degli uomini illustri]; la cuvântul Liguori se citeşte: "A fost un om apostolic, un model de sfinţenie şi doctrină pentru episcopi şi este unul din cei mai puternici susţinători ai moralei sănătoase şi practice [...]. A scris mai multe cărţi pentru învăţaţi şi pentru neştiutori, pentru şcolari, pentru călugări, pentru cei din claustrare, pentru seminarii şi pentru episcopi, pentru necredincioşi şi chiar pentru conducători".

Numit episcop de Sfânta Agata, din ascultare faţă de Clement al XIII-lea în 1762, mai întâi a prezentat renunţarea sa, apoi văzând că papa nu voia să ştie despre asta a acceptat spunând: "Aceasta este voinţa lui Dumnezeu [...] Gloria Patri! Dumnezeu mă vrea episcop, şi eu vreau să fiu episcop".

Pentru echipamentul episcopal l-au dus la Napoli; Alfons nu era entuziasmat de cei care îi spuneau că episcopul trebuia să aibă o trăsură cu birjar, răspundea cu bunăvoinţă: "Dacă din ascultare am acceptat episcopatul trebuie să-i imit pe episcopii sfinţi, şi nu-mi vorbiţi mie de trăsuri şi birjari. Că trebuie să-mi fac bagajul pentru Napoli".

La Roma pentru consacrarea episcopală Alfons a avut bucuria de a vorbi de mai multe ori cu Clement al XIII-lea, printre altele papa i-a cerut sfaturi cu privire la situaţia regatului Napoli. Ştim că acea conversaţie a căzut asupra problemei împărtăşaniei frecvente şi a atacului făcut de Cipriano Aristasio alias preotul Gennaro Andolfi. Sfântul Alfons a luat această problemă aşa de în serios încât n-a pierdut timp pentru a pregăti un răspuns apologetic în care l-a contrazis pe Andolfi. Pentru a se documenta în mai 1762 a mers în Biblioteca Apostolică Vaticană şi rămâne până astăzi unicul învăţător al Bisericii care a pus piciorul acolo.

Înainte de consacrarea episcopală Alfons a trebuit să înfrunte un examen de "doctorat" cu o comisie de cardinali prezidată de pontif în palatul Quirinale. La întrebarea dacă era bine să aspire la episcopat el se prefăcea că nu aude. La sfârşitul examenului era obicei să se facă o mulţumire episcopului de Roma. Alfons, candid a spus puţine cuvinte: "Preafericite Părinte, de vreme ce aţi binevoit să mă faceţi episcop, rugaţi-l pe Dumnezeu ca să nu-mi pierd sufletul".

Înainte de a pleca din Roma pentru activitatea pastorală în Dieceza de Sfânta Agata a Goţilor, Clement al XIII l-a chemat iarăşi ca să-i vorbească; nu puţini din curie au răspândit zvonul că îl va face cardinal. Biograful Tannoia a lăsat scris: "Ultima dată, care a fost pentru a-şi lua rămas bun de la papa (şi voise asta de la şase la şapte ori) a fost copleşit de fineţe mai mare. Sfântul Părinte nu ştia cum să se despartă de Alfons, iar Alfons l-a implorat pe papa să-l amintească în faţa lui Dumnezeu cu nevoile diecezei sale [...]. Papa însuşi nu înceta să laude virtuţile lui [...]. Mons. Mastrilli, arhiepiscop de Betleem, care a asistat la consacrarea episcopală, a atestat că papa, vorbind despre el cu unii cardinali, a spus: La moartea Monseniorului Mastrilli vom avea un alt sfânt în Biserica lui Isus Cristos".

De fapt, el a fost un păstor exemplar, plin de zel, deschis, disponibil, un adevărat evanghelizator, episcop cu mirosul oilor. Din lectura dosarelor pentru procesul de beatificare reiese că acţiunea sa pastorală a fost în favoarea perfecţiunii vieţii sfinte. A întemeiat mănăstiri şi locuri de reculegere pentru persoanele aflate în pericol (spiritual). Procura parohi culţi şi sfinţi pentru îngrijirea sufletelor, se informa în mod amănunţit cu privire la obiceiurile enoriaşilor săi. În vizitele făcute în dieceză mergea călare pe un măgar; predica mereu, îi instruia pe copii, îi vizita pe bolnavi. Cele două pietre preţioase care au strălucit mai mult pe mitra sa pastorală au fost zelul mântuirii sufletelor şi iubirea profundă faţă de săraci.

Despre această atenţie faţă de săraci avem o depoziţie sub jurământ a părintelui Matteo Migliore, paroh de "San Nicola Magno", făcută la procesul de beatificare: "[Slujitorul lui Dumnezeu] avea iubire faţă de săraci, dându-le pomeni frecvente şi ajutând la alte nevoi speciale, cum ar fi înzestrarea fetelor nemăritate care se căsătoreau cu saltele, cu cearşafuri şi dând chiar drepturile curiei unor săraci cu promisiuni de sărăcie făcute de parohi".

Acţiunea napolitanului, sfântul simpatic - cum îl numea Benedetto Croce - devine motiv de bucurie şi recunoştinţă reafirmând ceea ce Papa Francisc se străduieşte să ne spună cu viaţa sa: anume că sfinţenia nu este ceva abstract, ea ori se întrupează în contextul actual, cu riscurile sale, provocările sale şi oportunităţile sale, ori devine un slogan dulceag care n-are nimic de-a face cu viaţa creştină.

(După L'Osservatore Romano, 1 august 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1282.