Evanghelia şi semnele timpurilor

Calea milostivirii

De Sergio Centofanti

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la canonizarea sfintei Faustina Kowalska, apostolă a Milostivirii Divine, şi 40 de ani ai enciclicei Dives in misericordia. Papa Wojtyła a parcurs în mod profetic calea milostivirii, "urmând cum scrie în acel text - învăţătura Conciliului Vatican II" şi stimulat, "în aceste timpuri critice şi dificile", de exigenţa de a descoperi în "Cristos încă o dată faţa Tatălui, care este milostiv şi Dumnezeul oricărei mângâieri (...). Pentru aceasta merită să ne îndreptăm privirea acum spre acel mister: sugerează asta experienţe multiple ale Bisericii şi ale omului contemporan; cer asta şi invocaţiile atâtor inimi umane, suferinţele şi speranţele lor, neliniştile şi aşteptările lor".

Sfântul Ioan Paul al II-lea lansează în acea enciclică "un apel vibrant" pentru ca Biserica să vestească tot mai mult milostivirea lui Dumnezeu "de care omul şi lumea contemporană are atâta nevoie. Şi au nevoie de ea chiar dacă adesea nu ştiu asta". Şi pentru că "mentalitatea contemporană, probabil mai mult decât aceea a omului din trecut - subliniază el - pare să se opună Dumnezeului milostivirii şi tinde de asemenea să marginalizeze din viaţă şi să abată din inima umană însăşi ideea milostivirii. Cuvântul şi conceptul de milostivire par să deranjeze omul".

Papa Francisc, pe urma Conciliului Vatican II şi a predecesorilor săi, afirmă cu putere că acesta este timpul milostivirii (scrisoarea apostolică Misericordia et misera, 2016). O veste proclamată cu pasiune care umple de bucurie inimile multor persoane, dar care nu încetează să trezească în unii, chiar şi în interiorul Bisericii, îndoieli şi perplexităţi dacă nu chiar ostilitate deschisă. Ne aflăm în aceeaşi situaţie descrisă de evanghelii în urmă cu 2000 de ani: milostivirea devine cuvântul "cumsecade" şi gol pentru cel care nu simte că are nevoie de ea, un cuvânt duşman al atâtor "justiţii" ale noastre care ştiu numai să acuze şi să condamne în mod sumar: în schimb dreptatea lui Dumnezeu mântuieşte.

Pentru Benedict al XVI-lea "milostivirea este în realitate nucleul central al mesajului evanghelic, este însuşi numele lui Dumnezeu, faţa cu care el s-a revelat în vechiul Legământ şi pe deplin în Isus Cristos, întrupare a iubirii creatoare şi răscumpărătoare" (Regina caeli, 30 martie 2008). Evangheliştii ne spun că primii care l-au contrastat pe Isus erau cărturarii şi fariseii, care nu suportau ca Domnul să se comporte în mod milostiv cu păcătoşii, chiar şi cei mai cunoscuţi şi urâţi, şi să fie deosebit de dur cu ei, care se considerau drepţi, adevăraţi împlinitori şi apărători ai Legii transmise de părinţi, care vorbea şi ea despre "Dumnezeul milostiv şi îndurător" (Ex 34,6). Însă ei ştiau să vadă numai un Dumnezeu judecător şi pedepsitor al păcătoşilor, ceilalţi, şi îl acuzau pe Isus că încalcă Legea, că blestemă şi chiar că este un posedat de diavol. Este comprehensibilă supărarea lor: credeau că sunt drepţi şi se simţeau criticaţi cu asprime. Credeau că-l apără pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi corecta cu cuvinte dure.

Cuvintele cele mai dure sunt cele şapte blesteme adresate de Isus cărturarilor şi fariseilor. Să citim o parte din textul lui Matei: "Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor: nici voi nu intraţi şi nici pe cei care ar voi să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi străbateţi marea şi uscatul ca să faceţi măcar un prozelit şi, când l-aţi găsit, îl sortiţi iadului, de două ori mai mult ca voi (...). Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa. Acestea trebuia să le faceţi, iar pe acelea să nu le neglijaţi. Călăuze oarbe! Voi strecuraţi ţânţarul, dar înghiţiţi cămila. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi curăţaţi exteriorul paharului şi al farfuriei, dar în interior sunt pline de jaf şi necumpătare (...). Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Vă asemănaţi cu mormintele văruite care apar pe dinafară frumoase, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea. Tot aşa şi voi, pe dinafară păreţi drepţi înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteţi plini de ipocrizie şi nelegiuire (...). Şerpilor, pui de vipere! Cum veţi scăpa de condamnarea la iad?" (Mt 23,13-33).

Când cărturarii şi fariseii îl întreabă de ce discipolii săi încalcă tradiţia celor din vechime, Isus răspunde: "El le-a răspuns: "Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu din cauza tradiţiei voastre? (...) Astfel, aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiţia voastră. Ipocriţilor! Bine a profeţit despre voi Isaia când spune: Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor" (Mt 15,3-9).

Sunt descumpănitoare şi cuvintele pe care Isus prevesteşte că le va adresa într-o zi unora care se consideră credincioşi: "Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor spune în ziua aceea: «Doamne! Doamne! Nu am profeţit în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele tău?» Atunci le voi declara: «Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!»" (Mt 7,21-23).

În acel timp se ajunsese la acumularea atâtor norme religioase, foarte detaliate, care puteau da siguranţă, dar care au făcut să se piardă esenţialul. Isus, criticat de farisei pentru că mânca împreună cu vameşii şi păcătoşii, spune: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: Îndurare vreau şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mt 9,12-13).

Fariseii erau obişnuiţi să pună întrebări-capcană lui Isus pentru ca să răspundă un da sau un nu sec pentru a-l pune cu spatele la zid. Alteori pur şi simplu îl puneau la încercare. Unuia dintre ei care îl întreabă care este cea mai mare poruncă din lege Isus revelează cu claritate că esenţa creştinismului este iubirea: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii" (Mt 22,37-40).

Ştim că vom fi judecaţi despre iubire şi deja cunoaştem întrebările pentru examenul de la judecata finală. Sunt faptele de milostenie: "Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său de mărire. Şi se vor aduna înaintea lui toate naţiunile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine»" (Mt 25,31-36).

Ispita noastră perenă este aceea de a-l închide pe Isus în schemele noastre, însă el merge dincolo de ele, aşa cum ne aminteşte parabola samariteanului milostiv (Lc 25,10-37): un om considerat eretic care face un gest de caritate, spre deosebire de preotul şi de levitul care văd un om lăsat pe jumătate mort de tâlhari, dar nu intervin. În schimb, samariteanului i se face milă, se opreşte şi se îngrijeşte de omul acela. Judecata lui Dumnezeu este diferită de judecăţile noastre. Cuvintele de stimă mai mare rostite de Isus sunt pentru două persoane aparent îndepărtate care se apropie de el nu pentru ele însele, ci pentru vindecarea unei fiice şi a unui servitor. Unei canaaneene îi spune: "Femeie, mare este credinţa ta!" (Mt 15,28). Şi unui centurion îi spune: "Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel o astfel de credinţă" (Mt 8,10). Iubirea depăşeşte orice barieră sau etichetă.

Nimănui nu-i place să fie numit fariseu. Însă în fiecare dintre noi există un "învăţător al legii" care-l judecă pe aproapele şi se simte mai bun decât vameşul care este la rând, aşa cum relatează celebra parabolă (Lc 18,9-14): avem nevoie să fim corectaţi, uneori chiar în mod puternic pentru a fi zdruncinaţi în împietrirea noastră. Nouă tuturor Isus ne spune: "Dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5,20). Dreptatea lui Isus este acea milostivire care ajunge să-l iubească pe duşman. Dreptatea lui Isus este mântuire.

Domnul ne invită în evanghelie să citim semnele timpurilor pentru a şti să recunoaştem când vine (cf. Lc 12,54-59). Cu ultimul conciliu, Biserica a continuat drumul său în înţelegerea adevărului milostivirii lui Dumnezeu. Papa Francisc continuă să parcurgă acest drum, aşa cum este indicat de sfântul Ioan Paul al II-lea: "În afara milostivirii lui Dumnezeu nu există niciun alt izvor de speranţă pentru fiinţele umane" (Omilia în sanctuarul Milostivirii Divine din Cracovia-Łagiewniki, 17 august 2002).

(După L'Osservatore Romano, 11 iulie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 722.