Consideraţie la solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul - Anul A - 2020

Fap 12,1-11; Ps 34; 2Tim 4,6-8.17-18; Mt 16,13-19

"Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri" (Mt 16,17).

Biserica celebrează la 29 iunie a fiecărui an martiriul sfinţilor apostoli Petru şi Paul, aşa cum ne aminteşte Antifona de la intrare: "Sfinţii apostoli Petru şi Paul, prin sângele lor au dat rodnicie Bisericii; ei băut paharul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu"; apoi ne reaminteşte că Biserica este fondată de Isus pe "temelia apostolilor" (Ef 2,20), a cărei piatră unghiulară este el însuşi (cf. Mt 21,24), iar noi suntem pietrele vii care formăm edificiul Bisericii (cf. 1Pt 2,5).

Biserica are ca piatră unghiulară pe Isus Cristos, pe cel ce susţine întreg edificiul, inclusiv temelia şi pietrele vii zidite deasupra. Când Biserica ne vorbeşte despre "temelia apostolilor" (Ef 2, 20), face referinţă la învăţătura apostolilor, la virtuţile lor teologale şi cardinale. Isus Cristos este "piatra unghiulară" pe care se sprijină temelia şi zidurile, adică credinţa, speranţa şi dragostea şi apoi: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea lor. Isus le-a insuflat aceste virtuţi, iar pe toţi cei în căror suflete aceste virtuţi au prins rădăcini, Isus i-a făcut "temelie" a Bisericii sale; iar pe cei de după ei în ale căror suflete au prins rădăcini aceste virtuţi, i-a făcut "pietre vii" ale aceleaşi Biserici. Deci, "Isus însuşi i-a dat pe unii ca apostoli; pe alţii, ca profeţi; pe alţii, ca evanghelişti; pe alţii, ca păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos" (Ef 4,11-13). Iar în apostolii şi creştinii de rând, în "temelie" şi "pietrele vii" din edificiului spiritual al Bisericii, în ale căror caractere strălucesc virtuţile teologale şi cardinale, au fost constituiţi "temple ale lui Dumnezeu" şi "temple ale Duhului Sfânt" (1Cor 3,9; 6,19).

Cele trei virtuţi teologale sunt: credinţa (prin care primim şi ţinem ca adevărate toate adevărurile şi realităţile pe care ni le-a descoperit Dumnezeu şi ni le învaţă sfânta Biserică a lui Isus Cristos), speranţa (prin care aşteptăm cu mare încredere toate câte ni le-a făgăduit Dumnezeu prin Isus Cristos şi anume: viaţa veşnică, învierea din morţi, iertarea păcatelor precum şi alte haruri necesare vieţii noastre spirituale) şi dragostea (prin care îl preţuim pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele nostru, ca pe noi înşine din iubire faţă de Dumnezeu). Iar virtuţile cardinale sunt: prudenţa (capacitatea de a deosebi adevărul de fals şi binele de rău), dreptatea (voinţa constantă şi fermă de a da lui Dumnezeu şi semenilor ceea ce li se cuvine), tăria (asigură, în dificultăţi, fermitatea şi constanţa în căutarea binelui) şi cumpătarea (moderează atragerea spre plăcerilor sensibile şi ne face echilibraţi în folosirea celor materiale).

Toate aceste virtuţi au strălucit în sfinţii apostoli Petru şi Paul. Dar ele trebuie să strălucească şi în toţi creştinii, pietrele vii ale Bisericii lui Isus. Isus alegându-i Isus dintre cei căzuţi, Petru dintre cei lepădaţi de Isus tocmai în momentul când era nevoie de el (cf. Mt 26,69-74), iar Paul dintre prigonitorii fără motiv (cf. Fap 9,4), Isus ne aminteşte de unde ne-a luat şi pe noi, dintre păcătoşi şi duşmanii săi (cf. Rom 5,8.10). Apoi, Isus i-a iertat, i-a purificat, i-a înnobilat cu virtuţile care le lipseau, le-a arătat gloria sa veşnică pe care le-a pregătit-o, lui Petru pe Tabor (cf. Mt 17,1-2) şi lui Paul într-o răpire (cf. 2Cor 12,2-3), şi i-a trimis în lume ca să predice evanghelia, să predice dragostea lui Dumnezeu care atât de mult a iubit lumea, că l-a dat, l-a jertfit pe unicul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (cf. In 3,16). Prin ei Isus ne-a împodobit şi pe noi cu virtuţi, ne-a arătat slava sa prin Botezul nostru şi ne-a trimis şi pe noi să predicăm evanghelia şi să continuăm misiunea lor până când va reveni în slavă, adică, ne-a trimis cum spune pericopa evanghelică de astăzi, să-i dezlegăm de lanţurile păcatului pe cei robiţi şi să-i legăm cu lanţurile dragostei de Cristos şi ale împărăţiei sale veşnic fericite (cf. Mt 16,19). Apoi, după exemplul sfântului Petru, ne-a trimis să lucrăm pentru unitatea Bisericii, iar după exemplul sfântului Paul ne-a trimis să devenim instrumentele Duhului Sfânt care susţin universalitatea Bisericii sale.

Astăzi Biserica ne arată cum să realizăm toate aceste lucruri minunate din exemplul celor doi mari apostoli, sfinţii Petru şi Paul. Aş vrea să mă opresc numai la trei dintre exemplele lor:

1. Virtuţile lor care trebuie să fie şi virtuţile noastre.

- Mai întâi credinţa prin care omul ţine ca adevărate toate adevărurile şi realităţile pe care ni le-a descoperit Dumnezeu şi ni le învaţă sfânta Biserică a lui Isus Cristos. Sfântul Petru a crezut şi şi-a mărturisit credinţa în dumnezeirea lui Isus Cristos, atunci când i-a spus: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu!" (Mt 16,16), iar Sfântul Paul şi-a mărturisit credinţa în Cristos, atunci când a spus că în Cristos "locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii" (cf. Col 2, 9) şi când a afirmat că pentru el, credinţa creştină este taina în care Dumnezeu "s-a arătat în trup, s-a îndreptăţit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, s-a înălţat întru slavă" (1Tim 3,16). Iar adevărul credinţei s-a văzut în viaţa şi activitatea lor. Oare adevărul credinţei se vede în viaţa şi activitatea noastră? Ce credem noi despre Cristos şi mai ales cum îl trăim în faţa semenilor?

Cineva căuta odată să o convingă pe o bătrână despre fericirile cereşti care vin prin credinţă, l-a care bătrâna i-a replicat făcându-l "naiv" şi "îndoctrinat". Sfântul Paul făcuse şi el acest lucru înaintea lui Porcius Festus, procuratorul Iudeii, de la care a primit o replică şi mai dură: "Paule, eşti nebun de atâta învăţătură" (Fap 26,24).

- Apoi speranţa prin care omul aşteptă cu mare ardoare toate câte ni le-a făgăduit Dumnezeu prin Isus Cristos şi anume: viaţa veşnică, învierea din morţi, iertarea păcatelor precum şi alte haruri necesare vieţii noastre spirituale. Sfântul Petru a sperat în fericirea împărăţiei cerurilor pe ale cărei chei le-a primit. El ne-a învăţat că a îndura cu răbdare încercările vieţii este "mult mai scump decât aurul" şi îi ajută pe credincioşi să dobândească "mântuirea sufletelor lor" (1Pt 1,7.9). Iar sfântul Paul şi-a mărturisit speranţa în lectura a doua de astăzi, prin cuvintele: "Domnul mă va salva din orice lucrare rea şi mă va mântui pentru împărăţia lui, cea din ceruri" (2Tim 4,18). Noi cum ne-am însuşit speranţa lor? Isus a asigurat-o pe Marta: "Fratele tău va învia din morţi". Maria spera într-un viitor, dar Isus l-a înviat pe Lazăr chiar în acea zi (cf. In 11,20-24).

- Apoi iubirea prin care, asemenea celor doi apostoli, îl preţuim pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire faţă de Dumnezeu. Sfântul Petru s-a aruncat în genunchi înaintea lui Isus spunându-i să se îndepărteze de la el căci este un păcătos (cf. Lc 5,8). A făcut lungi călătorii ajungând până la Roma. Apoi s-a interesat de soarta lui Ioan, mezinul apostolilor (cf. In 21,20-22), dar şi de toţi credincioşii cărora le-a scris atât de frumos. Altă dată i-a spus că va merge cu Isus până la moarte (cf. Lc 22,33) şi chiar a mers (cf. In 21,18). Sfântul Paul avea să spună că "dragostea lui Dumnezeu ne strânge, căci l-a dat pe Isus pentru noi" (2Cor 5,14). Iar în altă ocazie vorbeşte despre grija lui faţă de toate bisericile (cf. 2Cor 11,28). Sfântul Paul a împins dragostea faţă de Isus şi faţă de mântuirea oamenilor până acolo că şi-a întins capul sub sabia călăului. Noi cum ne-am arătat până acum dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele? Merităm oare un loc lângă ei?

În anul 1826, autorul britanic Thomas Carlyle s-a căsătorit cu la fel de talentata autoare Jane Welsh.

Ea a renunţat la propria carieră, pentru a se consacra succesului lui Thomas. Din cauza unor dureri mari de stomac era un om îndărătnic, întâmpinând-o adeseori rău dispus pe soţia lui. Totuşi, ea îl înconjura cu dragoste, îi gătea mâncăruri speciale pentru dieta sa şi menţinea linişte deplină în casă, pentru ca el să poată lucra nederanjat. Într-o zi i-a scris însă mamei lui o scrisoare: "Jane mă iubeşte cu o dăruire care este pentru mine o enigmă şi pe care eu nu o merit deloc. Ea mă priveşte cu dragoste, iar eu afişez o mimă tristă, dar mereu prind curaj, când privesc în ochii ei strălucitori".

2. Lucrarea apostolică universală a sfinţilor Petru şi Paul, la iudei, la creştini şi la păgâni, trebuie să fie şi lucrarea noastră.

Activitatea misionară a sfinţilor Petru şi Paul, ne spune că predicarea Evangheliei este foarte importantă pentru mântuire dacă vrem să fim mărturisiţi de Isus în faţa Tatălui ceresc şi a îngerilor lui (cf. Mc 8,38). Este chiar o obligaţie care ni s-a impus (cf. Mc 16,15) şi vai nouă dacă nu vestim Evanghelia (cf. 1Cor 9,16-17). Fiecare este chemat să facă apostolat între creştini, între iudei şi între păgâni, fiecare în felul lui şi conform meseriei lui, dar nimeni nu este scutit, căci Biserica este un popor de misionari. Isus însuşi este misionarul iubirii Tatălui şi Duhului Sfânt. Curaj, nu este greu! Dacă atâţia şi atâtea au putut, îl parafrazăm pe sfântul Augustin (354-430), noi de ce nu am putea?

- Amândoi au predicat la iudei, căci Dumnezeu le-a promis mântuirea sa mai întâi iudeilor (cf. Dt 30,2-8), iar Isus i-a trimis pe apostoli mai întâi la evrei: "Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel! Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor»" (Mt 10,6-7). Istoric vorbind evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Ei sunt păzitorii revelaţiei speciale a lui Dumnezeu, Scripturile Vechiului Testament. Mesia şi Mântuitorul, Isus, vine în lume ca şi Iudeu pentru Iudei. Mântuirea vine de la Iudei, şi oricine este mântuit este mântuit prin conectarea la legământul cu Abraham prin credinţă. Iudeii sunt primii evanghelizaţi atunci când Evanghelia pătrunde într-o regiune nouă. Iudeii vor fi primii la judecata finală şi la binecuvântarea finală.

- Amândoi au predicat primei comunităţi creştine pe care au constituit-o la Ierusalim şi după ce au pus-o pe picioare şi i-a orânduit păstori, au plecat mai departe prin împrejurimi şi prin îndepărtări.

- Amândoi au predicat la păgâni, căci şi păgânii sunt copiii lui Dumnezeu. Dragostea Domnului este ca oceanul, îi poţi vedea începutul, dar nu şi sfârşitul: "Eu cunosc faptele lor şi gândurile lor. Dar vine timpul să adun toate neamurile şi limbile: ele vor veni şi vor vedea gloria mea" (cf. Is 66,18-21). "Aşadar, să vă fie cunoscut că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă păgânilor şi ei vor asculta" (Fap 28,28). "Misterul lui Cristos, nu a fost cunoscut fiilor oamenilor din celelalte generaţii aşa cum este revelat acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul: păgânii sunt împreună-moştenitori cu noi, formează un singur trup cu noi şi sunt împreună cu noi părtaşi ai promisiunii în Cristos Isus prin evanghelie" (Ef 3,4-6).

Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, la nişte sălbatici din Africa, dar fără prea mare rezultat. Într-o zi, pe când el predica sălbaticilor cu mai mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi l-a scuipat în faţă. Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată câţiva din ei au cerut să fie botezaţi, iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns: "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească vine neapărat de la Dumnezeu".

Petru a lăsat Ierusalimul şi Ţara Sfântă şi a mers la păgâni, ajungând cu evanghelia până la Roma, inima păgânismului şi idolatriei. Paul i-a lăsat şi el pe iudei, care voiau să-l omoare, şi în călătoriile sale misionare a ajuns din localitate în localitate numai până la Roma, dar până în Spania. Apoi apoteotic şi-au încheiat viaţa şi misiunea de apostoli, trecând prin închisori, chinuri şi martiriu.

3. Slava veşnică a sfinţilor apostoli Petru şi Paul este şi chemarea noastră. De ce trebuie să ne însuşim virtuţile, misiunea şi jertfa sfinţilor apostoli Petru şi Paul.

Pe Cristos, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăltaţi de o bucurie negrăită şi glorificată, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o şi au cercetat-o profeţii care au profeţit despre harul pregătit pentru voi (cf. 1Pt 1,8-10).

Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui (cf. 2Tim 4,7-8).

Un misionar a fost torturat pentru că l-a predicat pe Cristos în Burma păgână. Unghiile i-au fost smulse şi el a fost spânzurat de degete, astfel încât mâinile i-au rămas strâmbe şi pline de cicatrice. Mai târziu când a cerut permisiunea să predice într-un anumit oraş, prinţul păgân al acelui oraş a refuzat spunând: "I-aş lăsa să vorbească pe zece oameni obişnuiţi, dar nu pe tine cu aceste mâini cicatrizate, căci cicatricile îi vor converti pe oamenii mei".

O veche tradiţie povesteşte că, în timpul persecuţiei lui Nero, Petru, la insistenţele comunităţii creştine, plecă din Roma în căutarea unui loc sigur. Pe cale îi apăru Isus. Petru, văzându-l, îl întrebă: "Quo vadis, Domine?" (Încotro mergi, Doamne?) "Merg la Roma, ca să fiu răstignit din nou pentru tine". Auzind aceste cuvinte, Petru s-a întors înapoi în cetate, unde avea să moară ca martir.

Când ne va veni şi nouă ispita laşităţii, să ne aducem aminte că Isus, care a murit pentru noi (cf. Gal 1,4), care este răstignit din nou prin orice păcat (cf. Evr 6,6) şi care ne-a spus: "Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). Dacă ne-am dumeri, dacă ne-am da seama cât de mult ne iubeşte Isus am înmărmuri. Numai în cer vom înţelege pe deplin această iubire, însă pregustarea ei începe deja de aici de pe pământ.

Sfinţilor Petru şi Paul, rugaţi-vă ca toţi cei care vă poartă numele, dar şi toţi creştinii să aibă virtuţile voastre, să facă munca voastră cu preţul oricărei jertfe şi să ajungă în paradis lângă voi! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Foto: "Sfântul Petru şi Sfântul Paul", pictură de El Greco (Wikipedia)

lecturi: 536.