27 iunie 1884 - Episcopia Romano-Catolică de Iaşi (IV)

Obişnuim ca în fiecare an să ne sărbătorim ziua naşterii, dar este firesc să ne amintim şi datele importante ale instituţiilor în care activăm. Printre acestea se numără şi ziua de 27 iunie, care ne aminteşte data în care a fost înfiinţată eparhia noastră şi a fost numit primul episcop de Iaşi: 27 iunie 1884. Au trecut 136 de ani de atunci, dar istoria catolicilor din Moldova este mult mai lungă, după cum am avut ocazia să vedem în articolele anterioare publicate pe această pagină oficială a Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.

În a doua parte a secolului al XIX-lea, problema misionarismului şi a clerului indigen devenise acută în Vicariatul Apostolic al Moldovei, deoarece numărul din ce în ce mai mare al catolicilor cerea un număr mai mare de preoţi. Misionarii erau insuficienţi pentru a face faţă numărului crescând de comunităţi ce trebuiau deservite. Italia se confrunta şi ea cu numeroase greutăţi politice, ceea ce făcea ca numărul misionarilor italieni să scadă şi să crească proporţional numărul misionarilor unguri. La acestea se mai adăuga faptul că nu puteau cunoaşte bine limba română, ceea ce le îngreuna activitatea pastorală.

Aceste probleme l-au frământat mult pe episcopul vizitator apostolic Paul Sardi (1843-1848), care a încercat să rezolve deficienţele. La toate acestea se mai adăuga insistenţa Congregaţiei "De Propaganda Fide", care cerea "exploatarea elementelor locale şi formarea unui cler indigen". Cu ajutoarele băneşti primite de la Operele Pontificale din Lyon, în anul 1845, episcopul Sardi reuşeşte să deschidă Micul Seminar pentru seminariştii indigeni, care îşi va încheia activitatea în anul 1848, o dată cu moartea fondatorului.

Demersurile episcopului Sardi au fost preluate şi continuate de episcopul Anton de Stefano (1848-1859), care era prieten apropiat al lui Mihail Kogălniceanu (1817-1892). Prin influenţa episcopului, Programul Partidului Unionist prevedea, la punctul 25, "organizarea clerului catolic cu toate instituţiile necesare", aspect ce a fost transpus în practică în vara anului 1860. În ziua de 14 august a acelui an, ministrul Cultelor, Mihail Kogălniceanu, aducea la cunoştinţa Misiunii Catolice din Moldova dorinţa guvernului ca să se înfiinţeze un seminar catolic în satul Săbăoani. Tratativele ulterioare au convenit ca locul pentru deschiderea seminarului să nu fie satul Săbăoani, ci oraşul Iaşi. În acest scop, Camera Electivă acordă un ajutor pentru organizarea unui început de Seminar Catolic. După numeroase demersuri, la 16 octombrie 1864, apare în Monitorul Oficial Decretul Domnesc semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), pentru "înfiinţarea unui Seminar în România de peste Milcov", iar la 20 octombrie acelaşi an, apare şi Regulamentului Seminarului Catolicu din România de preste Milcov, aprobat prin Decretul Domnesc nr. 1400, semnat de ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, N. Creţulescu. Acest regulament a fost tradus în limba latină şi înaintat Congregaţiei "De Propaganda Fide" la 23 decembrie 1864.

Unirea Principatelor din anul ianuarie 1859 şi toate consecinţele ei au dus la consolidarea relaţiilor diplomatice dintre Regatul Român şi Sfântul Scaun, ceea ce impunea realizarea unor acte ferme. Problema catolicilor era pe lista priorităţilor guvernului lui Mihail Kogălniceanu, care a insistat pentru încheierea unui concordat între aceste state. Episcopii Salandari, de la Iaşi şi Pluym, de la Bucureşti i-au înştiinţat pe superiorii lor de la Roma despre acest proiect. Concordatul trebuia să recunoască şi să garanteze libertatea de cult pentru cele două vicariate apostolice, deschiderea de şcoli catolice, precum şi libertatea de a numi profesorii şi directorii care vor preda în aceste şcoli. Congregaţia "De Propaganda Fide" a acceptat acest proiect şi a scris celor doi episcopi, dându-le sfaturile necesare pentru încheierea unui astfel de concordat. La 17 ianuarie 1865, Mons. Salandari îi informează pe superiorii săi că în tratativele pe care le va duce cu guvernul român va fi foarte atent. Regulamentul şi în special secularizarea bunurilor bisericeşti pe care domnitorul Al.I. Cuza dorea s-o desăvârşească prin concordat erau principalele motive pentru care Sfântul Scaun nu a crezut oportun să continue tratativele pentru încheierea concordatului. Relaţiile diplomatice au fost intensificate după Războiul de Independenţă, din 1877, rezultatele imediate fiind văzute prin înfiinţarea Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti (27 aprilie 1883) şi perspectiva înfiinţării unei episcopii pentru catolicii din Moldova.

Venirea în Misiunea din Moldova a episcopului Nicolae Iosif Camilli avea să schimbe totalmente situaţia. La 10 august 1883, acesta a prezentat Congregaţiei "De Propaganda Fide" proiectul de reformă privind o mai bună pastoraţie în Missio Moldavica. Principalele linii pe care le-a trasat episcopul au fost: trimiterea de noi tineri misionari în Moldova, deschiderea unui seminar, aprobarea unui fond pentru misionarii bătrâni şi bolnavi etc. La 13 decembrie acelaşi an, se trimite din partea congregaţiei un răspuns la această scrisoare, în care se subliniază necesitatea formării în Moldova a unui cler indigen secular, pentru care sugerează deschiderea unui seminar sau colegiu. În afară de acesta era menţionată şi deschiderea unui probandat şi a unui noviciat pentru tinerii ce voiau să opteze pentru Ordinul Franciscan. Prefectul Congregaţiei, cardinalul Giovanni Simeoni, a insistat şi pentru deschiderea unei case pentru călugări şi asupra coabitării acestora. Toate acestea erau orientate spre o mai bună organizare a catolicilor din Moldova, preconizându-se înfiinţarea unei episcopii autonome.

În fine, la 27 iunie 1884, prin scrisoarea "Quae in christiani nominis incrementum", acelaşi papă hotăra încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, care fiinţa din 1818, şi decreta înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Iată, în traducere, textul acestei bule papale: "Papa Leon al XIII-lea, spre ştiinţa generaţiilor viitoare. După ce am cunoscut toate cele necesare pentru propăşirea creştinească şi în favoarea poporului lui Dumnezeu, ne grăbim să le împlinim în virtutea misiunii pe care o avem, în planul de nepătruns al lui Dumnezeu, ca urmaş al Sfântului Petru. Analizând starea Vicariatului Apostolic, viaţa catolicilor din aceste regiuni, am găsit de cuviinţă ca acelaşi Vicariat Apostolic să fie ridicat la rangul de dieceză autonomă. Prin urmare, judecând cu pricepere toate, desfiinţăm Vicariatul Apostolic al Moldovei şi prin puterea acestei scrisori îl declarăm desfiinţat, iar teritoriul acestuia, cu autoritatea noastră apostolică, îl ridicăm şi-l statornicim ca dieceză episcopală, stabilind ca reşedinţă a acestei dieceze oraşul Iaşi, după cum numim şi dieceza. Vrem ca hotarele acestei noi dieceze să fie aceleaşi ca ale Vicariatului Apostolic al Moldovei, rezervându-ne totuşi dreptul, nouă şi Sfântului Scaun, de a dispune altfel cu privire la această nouă dieceză. Aşa vrem, stabilim şi hotărâm ca această scrisoare a noastră să-şi aibă toată puterea sa juridică şi astfel să fie judecată şi definitivă de către oricare dintre judecătorii obişnuiţi sau delegaţi, chiar cei care ascultă pricinile Scaunului Apostolic, ambasadori ai Sfântului Scaun, cardinali ai sfintei Biserici Romane, chiar cu delegaţie specială şi alţii cu orice demnitate s-ar afla, ridicându-li-se lor şi oricăruia altuia dreptul de a judeca şi interpreta altfel, considerându-se nul şi neavenit orice s-ar întâmpla să săvârşească împotrivă, cu ştiinţă sau fără ştiinţă. Nu vrem prin aceasta să ne împotrivim dispoziţiilor apostolice date de papa Benedict al XIV-lea, de fericită amintire, sau altor dispoziţii având menţiuni speciale. Dată la Roma, la Sfântul Petru, întărită cu inelul pescarului, în ziua de 27 iunie 1884, în al 7-lea an al pontificatului nostru. L.S. SS. Card Fl. Chisius".

Episcop a fost numit Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic între 1881-1884, numit episcop de Mosynopolis la 16 septembrie 1881, iar la 27 iunie 1884 episcop titular de Iaşi. Misiunea principală pe care a primit-o episcopul Camilli de la papa Leon al XIII-lea, care "stăruia în nenumărate ocazii ca din ţinuturile misionare să iasă preoţi indigeni, care sunt mai buni cunoscători ai moravurilor poporului din sânul căruia sunt...", a fost aceea de a ridica un cler indigen pentru pastoraţia catolicilor din Dieceza de Iaşi, ceea ce impunea deschiderea unui seminar diecezan. Această urgenţă s-a observat din faptul că, în timpul Vicariatului Apostolic al Moldovei, s-a sesizat lipsa acută de preoţi, din cauza ritmului rapid de creştere a populaţiei catolice. Condiţiile grele în care trăiau misionarii şi cheltuielile mari pentru întreţinerea lor au generat această idee fundamentală din demersurile înfiinţării Episcopiei Catolice de Iaşi. Dieceza avea 244 de localităţi, cu aproximativ 65.000 de catolici, care erau deserviţi de 37 de preoţi misionari. De aceea, s-a insistat foarte mult şi asupra deschiderii unui seminar pentru clericii indigeni, ceea ce s-a concretizat la 29 septembrie 1886. Episcopul Camilli avea convingerea că, prin ajutorul lui Dumnezeu, Dieceza de Iaşi îşi va avea proprii preoţi indigeni, care, cunoscând limba şi obiceiurile locale, vor putea desfăşura o activitate mult mai bogată în tânăra Dieceză de Iaşi. Principalele linii ale episcopatului său au fost: deschiderea unui seminar în vederea formării unui cler indigen, editarea unui catehism pentru catolicii din Moldova, ridicarea de noi biserici, grija pentru viaţa duhovnicească a preoţilor, strânsa legătură cu Scaunul Apostolic, orientarea pietăţii credincioşilor către sfânta Fecioară Maria, prin recitarea sfântului Rozariu, vizita canonică pastorală, reorganizarea diecezei etc.

Concluzionând cele consemnate mai sus, dar şi în cele trei articole publicate zilele trecute, putem spune că Biserica Catolică din Moldova a avut în decursul veacurilor o istorie destul de sinuoasă. Condiţiile precare ale catolicilor, dar şi cele ale misionarilor dominicani, franciscani şi iezuiţi care au activat aici, au făcut să existe mai multe forme de administrare teritorială a minorităţii catolice din această zonă geografică. La acestea se mai adaugă şi contextul politic, care de multe ori a fost nefavorabil catolicilor. Cu toate acestea, au fost numeroşi episcopi şi preoţi care s-au jertfit ca această credinţă catolică să se menţină în rândul unei populaţii autohtone şi să fie transmisă generaţiilor viitoare.

Pr. Alois Moraru

* * *

Păstorii Diecezei de Iaşi

• Ep. Nicolae Iosif Camilli (27 iunie 1884 - 10 mai 1894)

• Pr. Caietan Liverotti (10 mai 1894 - 8 ianuarie 1895) - administrator apostolic

• Ep. Dominic Jaquet (8 ianuarie 1895 - 30 iulie 1903)

• Pr. Iosif Malinowski (30 iulie 1903 - 30 august 1904) - administrator apostolic

• Arhiep. Nicolae Iosif Camilli (30 august 1904 - 30 decembrie 1915)

• Pr. Ulderic Cipolloni (30 ianuarie 1916 - 22 aprilie 1920) - administrator apostolic

• Ep. Alexandru Theodor Cisar (22 aprilie 1920 - 5 iulie 1925)

• Ep. Mihai Robu (5 iulie 1925 - 27 septembrie 1944)

• Ep. Marcu Glaser (18 octombrie 1944 - 30 octombrie 1947) - administrator apostolic

• Ep. Anton Durcovici (30 octombrie 1947 - 26 iunie 1949)

• Ep. Marcu Glaser (26 iunie 1949 - 25 mai 1950) - administrator apostolic

• Pr. Gheorghe Peţ (25 mai 1950 - 15 noiembrie 1950) - ordinarius substitutus

• Pr. Wilhelm Clofanda (15 noiembrie 1950 - 8 martie 1951) - ordinarius substitutus

• Pr. Petru Pleşca (11 martie 1951 - 16 decembrie 1965) - ordinarius substitutus

• Ep. Petru Pleşca (16 decembrie 1965 - 19 martie 1977)

• Pr. Andrei Gherguţ (19 martie 1977 - 21 februarie 1978) - ordinarius substitutus

• Mons. Petru Gherghel (21 februarie 1978 - 14 martie 1990) - administrator apostolic

• Ep. Petru Gherghel (14 martie 1990 - 6 august 2019)

• Ep. Aurel Percă (29 septembrie 1999 - 11 ianuarie 2020) - episcop auxiliar

• Ep. Iosif Păuleţ (de la 6 august 2019)

* * *

27 iunie 1884 - Episcopia Romano-Catolică de Iaşi (III)

27 iunie 1884 - Episcopia Romano-Catolică de Iaşi (II)

27 iunie 1884 - Episcopia Romano-Catolică de Iaşi (I)

lecturi: 806.