Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 3 iunie 2020

Cateheze despre rugăciune: 5. Rugăciunea lui Abraham

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Există un glas care răsună pe neaşteptate în viaţa lui Abraham. Un glas care-l invită să întreprindă un drum care pare absurd: un glas care-l determină să se dezrădăcineze din patria sa, din rădăcinile familiei sale, pentru a merge spre un viitor nou, un viitor diferit. Şi totul pe baza unei promisiuni, în care trebuie numai să se încreadă. Şi a avea încredere într-o promisiune nu este uşor, este nevoie de curaj. Şi Abraham a avut încredere.

Biblia tace cu privire la trecutul primului patriarh. Logica lucrurilor lasă să se presupună că adora alte divinităţi; probabil era un om înţelept, obişnuit să scruteze cerul şi stelele. De fapt, Domnul îi promite că descendenţa sa va fi numeroasă ca stelele care există pe cer.

Şi Abraham porneşte. Ascultă glasul lui Dumnezeu şi are încredere în cuvântul său. Acest lucru este important: are încredere în cuvântul lui Dumnezeu. Şi cu această plecare a sa se naşte un nou mod de a concepe relaţia cu Dumnezeu; pentru acest motiv, patriarhul Abraham este prezent în marile tradiţii spirituale: ebraică, creştină şi islamică drept omul desăvârşit al lui Dumnezeu, capabil să se supună lui, chiar şi atunci când voinţa sa se revelează grea, dacă nu chiar incomprehensibilă.

Aşadar, Abraham este omul Cuvântului. Când Dumnezeu vorbeşte, omul devine receptor al acelui Cuvânt, iar viaţa sa, locul în care el cere să se întrupeze. Aceasta este o mare noutate pe drumul religios al omului: viaţa credinciosului începe să se conceapă ca vocaţie, ca o chemare, ca loc unde se realizează o promisiune; şi el se mişcă în lume nu atât sub povara unei enigme, ci cu forţa acelei promisiuni care se va realiza într-o zi. Şi Abraham a crezut în promisiunea lui Dumnezeu. A crezut şi a mers, fără să ştie unde mergea - aşa spune Scrisoarea către Evrei (cf. 11,8). Însă a avut încredere.

Citind cartea Genezei, descoperim că Abraham a trăit rugăciunea în fidelitate continuă faţă de acel Cuvânt, care periodic se arăta de-a lungul drumului său. În sinteză, putem spune că în viaţa lui Abraham credinţa devine istorie. Credinţa devine istorie. Mai mult, Abraham, cu viaţa sa, cu exemplul său, ne învaţă acest drum, această cale pe care credinţa devine istorie. Dumnezeu nu mai este văzut numai în fenomenele cosmice, ca un Dumnezeu îndepărtat, care poate să provoace teroare. Dumnezeul lui Abraham devine "Dumnezeul meu", Dumnezeul istoriei mele personale, care conduce paşii mei, care nu mă părăseşte; Dumnezeul zilelor mele, însoţitorul aventurilor mele; Dumnezeul Providenţă. Eu mă întreb şi vă întreb: noi avem această experienţă a lui Dumnezeu? "Dumnezeul meu", Dumnezeul care mă însoţeşte, Dumnezeul istoriei mele personale, Dumnezeul care conduce paşii mei, care nu mă părăseşte, Dumnezeul zilelor mele? Avem această experienţă? Să ne gândim puţin!

Această experienţă a lui Abraham este mărturisită şi de unul dintre textele cele mai originale din istoria spiritualităţii: Memorialul lui Blaise Pascal. El începe astfel: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor şi al înţelepţilor. Certitudine, certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos". Acest memorial, scris pe un mic pergament şi găsit după moartea sa, cusut pe interiorul unei haine a filozofului, exprimă nu o reflecţie intelectuală pe care un om înţelept ca el poate să o conceapă despre Dumnezeu, ci simţul viu, experimentat al prezenţei sale. Pascal notează chiar şi momentul precis în care a simţit acea realitate, întâlnind-o în sfârşit: în seara zilei de 23 noiembrie 1654. Nu este Dumnezeul abstract sau Dumnezeul cosmic, nu. Este Dumnezeul unei persoane, al unei chemări, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob, Dumnezeul care este certitudine, care este sentiment, care este bucurie.

"Rugăciunea lui Abraham se exprimă înainte de toate cu acţiuni: om al tăcerii, la fiecare etapă construieşte un altar Domnului" (Catehismul Bisericii Catolice, 2570). Abraham nu zideşte un templu, ci presară drumul cu pietre care amintesc trecerea lui Dumnezeu. Un Dumnezeu surprinzător, ca atunci când îl vizitează în figura celor trei oaspeţi, pe care el şi Sara îi primesc cu grijă şi care le anunţă naşterea fiului Isaac (cf. Gen 18,1-15). Abraham avea o sută de ani, iar soţia sa nouăzeci, mai mult sau mai puţin. Şi au crezut, au avut încredere în Dumnezeu. Şi Sara, soţia sa, a zămislit. La vârsta aceea! Acesta este Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul nostru, care ne însoţeşte.

Astfel, Abraham devine din familia lui Dumnezeu, capabil şi să discute cu el, dar mereu fidel. Vorbeşte cu Dumnezeu şi discută. Până la încercarea supremă, când Dumnezeu îi cere să-l jertfească tocmai pe fiul Isaac, fiul bătrâneţii, singurul moştenitor. Aici Abraham trăieşte credinţa ca o dramă, ca un mers pe bâjbâite în timpul nopţii, sub un cer lipsit de stele de data aceasta. Şi de atâtea ori ni se întâmplă şi nouă, să mergem în întuneric, însă cu credinţă. Dumnezeu însuşi va opri mâna lui Abraham gata deja să lovească, pentru că a văzut disponibilitatea sa cu adevărat totală (cf. Gen 22,1-19).

Fraţi şi surori, să învăţăm de la Abraham, să învăţăm să ne rugăm cu credinţă: să-l ascultăm pe Domnul, să mergem, să dialogăm până la discuţie. Să nu ne fie frică să discutăm cu Dumnezeu! Voi spune şi un lucru care pare o erezie. De atâtea ori am auzit oameni care îmi spun: "Ştiţi, mi s-a întâmplat asta şi m-am supărat pe Dumnezeu" - "Tu ai avut curajul să te superi pe Dumnezeu?" - "Da, m-am supărat" - "Dar aceasta este o formă de rugăciune". Pentru că numai un fiu este capabil să se supere pe tatăl şi apoi să-l reîntâlnească. Să învăţăm de la Abraham să ne rugăm cu credinţă, să dialogăm, să discutăm, dar dispuşi mereu să primim Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l punem în practică. Să învăţăm să vorbim cu Dumnezeu ca un fiu cu tatăl său: să-l ascultăm, să răspundem, să discutăm. Însă transparent, ca un fiu cu tatăl. Aşa ne învaţă Abraham să ne rugăm. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 764.