Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 20 mai 2020

Cateheze despre rugăciune: 3. Misterul creaţiei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune, meditând asupra misterului creaţiei. Viaţa, simplul fapt că existăm, deschide inima omului la rugăciune.

Prima pagină a Bibliei se aseamănă cu un mare imn de mulţumire. Relatarea creaţiei este ritmată de refrene, unde este reafirmată încontinuu bunătatea şi frumuseţea fiecărui lucru care există. Dumnezeu, cu al său cuvânt, cheamă la viaţă şi fiecare lucru vine la existenţă. Prin cuvânt, desparte lumina de întuneric, alternează ziua şi noaptea, stabileşte anotimpurile, deschide o paletă de culori cu varietatea plantelor şi animalelor. În această pădure debordantă care înfrânge rapid haosul, ultimul care apare este omul. Şi această apariţie provoacă un exces de tresăltare care amplifică satisfacţia şi bucuria: "Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune" (Gen 1,31). Lucru bun, dar şi frumos: se vede frumuseţea întregii creaţii!

Frumuseţea şi misterul creaţiei generează în inima omului primul impuls care trezeşte rugăciunea (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2566). Aşa recită Psalmul 8, pe care l-am auzit la început: "Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai stabilit, mă întreb: Ce este omul că te gândeşti la el, sau fiul omului că-l iei în seamă?" (v. 4-5). Cel care se roagă contemplă misterul existenţei din jurul său, vede cerul înstelat care-l depăşeşte - şi pe care astrofizica ni-l arată astăzi în toată imensitatea sa - şi se întreabă ce plan de iubire trebuie să existe în spatele unei lucrări aşa de măreţe!... Şi, în această vastitate nemărginită, ce este omul? "Aproape un nimic", spune un alt psalm (cf. Ps 89,48): o fiinţă care se naşte, o fiinţă care moare, o creatură foarte fragilă. Şi totuşi, în tot universul, fiinţa umană este singura creatură conştientă de atâta revărsare de frumuseţe. O mică fiinţă care se naşte, moare, astăzi este şi mâine nu este, este singura conştientă de această frumuseţe. Noi suntem conştienţi de această frumuseţe!

Rugăciunea omului este strâns legată cu sentimentul uimirii. Măreţia omului este infinitezimală dacă este raportată la dimensiunile universului. Cele mai mari cuceriri par foarte puţin lucru... Însă omul nu este nimic. În rugăciune se afirmă prepotent un sentiment de milostivire. Nimic nu există la întâmplare: secretul universului se află într-o privire binevoitoare pe care cineva în întâlneşte în ochii noştri. Psalmul afirmă că suntem făcuţi cu puţin mai mici decât îngerii, suntem încununaţi cu glorie şi cu cinste (cf. Ps 8,6). Relaţia cu Dumnezeu este măreţia omului: întronarea sa. Prin natură suntem aproape nimic, mici însă prin vocaţie, prin chemare suntem fiii marelui rege!

Este o experienţă pe care mulţi dintre noi au trăit-o. Dacă evenimentul vieţii, cu toate amărăciunile sale, riscă uneori să sufoce în noi darul rugăciunii, este suficientă contemplarea unui cer înstelat, a unui apus, a unei flori..., pentru a reaprinde scânteia mulţumirii. Această experienţă este probabil la baza primei pagini a Bibliei.

Când este redactată marea relatare biblică a creaţiei, poporul lui Israel nu trecea prin zile fericite. O putere duşmană ocupase ţara; mulţi au fost deportaţi şi acum erau sclavi în Mesopotamia. Nu mai exista patrie, nici templu, nici viaţă socială şi religioasă, nimic.

Şi totuşi, tocmai pornind de la marea relatare a creaţiei, cineva începe să regăsească motive de mulţumire, să-l laude pe Dumnezeu pentru existenţă. rugăciunea este prima forţă a speranţei. Tu te rogi şi speranţa creşte, merge înainte. Eu aş spune că rugăciunea deschide uşa spre speranţă. Speranţa există, dar cu rugăciunea mea deschid uşa. Pentru că oamenii rugăciunii păstrează adevărurile fundamentale; sunt cei care repetă, mai întâi lor înşişi şi apoi tuturor celorlalţi, că această viaţă, în pofida tuturor trudelor sale şi a încercărilor sale, în pofida zilelor sale dificile, este plină de un har pentru care să fim uimiţi. Şi ca atare trebui apărată şi ocrotită mereu.

Bărbaţii şi femeile care se roagă ştiu că speranţa este mai puternică decât descurajarea. Cred că iubirea este mai puternică decât moartea şi că în mod sigur într-o zi va triumfa, chiar dacă în timpuri şi moduri pe care noi nu le cunoaştem. Bărbaţii şi femeile rugăciunii au reflectate pe faţă raze de lumină: pentru că, şi în zilele mai întunecate, soarele nu încetează să-i lumineze. Rugăciunea te luminează: îţi luminează sufletul, îţi luminează inima şi îţi luminează faţa. Şi în timpurile mai întunecate, şi în timpurile de durere mai mare.

Toţi suntem purtători de bucurie. V-aţi gândit la asta? Că tu eşti un purtător de bucurie? Sau tu preferi să aduci veşti urâte, lucruri care întristează? Toţi suntem capabili să ducem bucurie. Această viaţă este darul pe care ni l-a oferit Dumnezeu: şi este prea scurtă pentru a o consuma în tristeţe, în amărăciune. Să-l lăudăm pe Dumnezeu, bucuroşi pur şi simplu că existăm. Să privim universul, să privim frumuseţile şi să privim şi crucile noastre şi să spunem: "Păi, tu exişti, tu ne-ai făcut aşa, pentru tine". Este necesar să simţim acea nelinişte a inimii care ne face să-i mulţumim lui Dumnezeu şi să-l lăudăm. Suntem fiii marelui Rege, ai Creatorului, capabili să citim semnătura sa în toată creaţia; acea creaţie pe care noi astăzi n-o păzim, dar în acea creaţie este semnătura lui Dumnezeu care a făcut-o din iubire. Domnul să ne facă să înţelegem tot mai profund acest lucru şi să ne facă să spunem "mulţumesc": şi acel "mulţumesc" este o rugăciune frumoasă.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 755.