Controverse privind strămutarea "sfântului" Francisc Anton Tasso de la Iaşi la Răchiteni (II)

După cum s-a publicat deja, vineri, 13 martie 2020, rămăşiţe pământeşti ale "sfântului" preot misionar Francisc Anton Tasso de Savona, originar din Italia şi mort în faimă de sfinţenie la Răchiteni, la 5 martie 1765, au fost preluate de la Iaşi şi transferate la Răchiteni, unde vor fi reînhumate, printr-o celebrare pontificală, în ziua de duminică, 3 mai 2020. Este a cincea strămutare a osemintelor sale pământeşti (7 martie 1765, 5 iunie 1782, 30 iunie 1813, 21 noiembrie 2017 şi 13 martie 2020), rămăşiţe care se mai păstrează şi astăzi, la 255 de ani de la moartea lui.

Această strămutare stârneşte multe întrebări şi comentarii privind normele şi practicile existente în Biserică în ceea ce priveşte respectul faţă de cadavrele celor decedaţi. În informaţiile prezentate până acum am oferit şi motivaţia pentru care s-a dorit transferul osemintelor "venerabilului părinte Tasso" în catedrala din Iaşi, care a fost reînhumat tot în faţa altarului, pentru a fi venerate de credincioşi. Zilele trecute am putut desluşi bucuria pe care o simt deja unii răchiteneni, care au avut posibilitatea de a citi mai multe despre parohul strămoşilor lor, din perioada 1763-1765: "Foarte emoţionant! Am credinţa că sfântul şi-a dorit lucrul ăsta cu ardoare. Să ne ajute bunul Dumnezeu să-l păstrăm cum se cuvine!" Enoriaşii sunt convinşi că readucerea rămăşiţelor pământeşti alte părintelui Tasso la Răchiteni va insufla credinţa în comuniunea sfinţilor şi va revărsa peste comunitate belşug de haruri sufleteşti şi trupeşti.

După ce în prima parte a articolului cu acelaşi titlu am prezentat câteva referinţe biblice şi norme bisericeşti în această direcţie, care să-i liniştească pe aceia care pun la îndoială liceitatea strămutării moaştelor, în paragrafele care urmează am selectat din paginile istoriei catolicilor din Moldova trei situaţii similare: călugărul Ieremia Valahul, episcopul Mihai Robu şi preotul Petru Pal. Nu ne propunem să prezentăm viaţa acestora, ci doar câteva repere biografice şi motivaţia pentru care rămăşiţele lor pământeşti au fost strămutate dintr-un loc în altul.

Cel mai grăitor exemplu este acela al fericitului Ieremia Valahul, care a avut parte de mai multe strămutări (Napoli - anul 1625, Roma - anul 1947, Napoli - anul 1961, Oneşti - anul 2008) şi de un pelerinaj lung de aproximativ 3.000 de kilometri. Este de precizat coincidenţa zilei trecerii la cele veşnice: 5 martie, dar la o diferenţă de 140 de ani. Motivaţia ultimei strămutări a fost bine sintetizată de episcopul Petru Gherghel în scrisoarea pastorală "Întoarcerea pelerinului iubirii": "Providenţa a făcut ca un fiu al poporului nostru credincios din Valahia Minor să caute drumul sfinţeniei şi să ajungă pe pământul Italiei, unde să se sfinţească intrând în mănăstirea părinţilor capucini din Napoli. (...) În perioada rămânerii fraţilor capucini la Oneşti, ei au creat cadrul unei opere de spiritualitate franciscană capucină, au ridicat un seminar şi un convent în imediata vecinătate a sanctuarului, dorit şi gândit de noi împreună cu fraţii capucini, pentru a putea să-l primească mai târziu pe fericitul Ieremia, care urma să se întoarcă acasă şi să rămână în mijlocul poporului de unde a plecat în anul 1574, reunind astfel prin iubirea sa Orientul cu Occidentul, Italia cu România. (...) Momentul întoarcerii este, aşadar, un dor al fericitului Ieremia, dar şi al nostru, al tuturor ce trăim în România, în Dieceza de Iaşi, şi vrem să fie marcat de o suită de evenimente comemorative, celebrări şi iniţiative spirituale. Un frate cu aureola sfinţeniei se întoarce acasă la ai săi arătându-le că nu i-a uitat. Chiar dacă au trecut atâţia ani şi a fost departe cu trupul, el a rămas mereu unit în spirit şi rugăciune. Îi mulţumim confratelui nostru şi le mulţumim fraţilor capucini pentru că l-au primit în mănăstire, l-au ajutat să se sfinţească şi mai ales pentru că au acceptat şi au decis ca să-l redea fraţilor lui din România...".

Fiind considerat un călugăr sfânt, imediat după moartea sa a început procesul de canonizare, care a fost abandonat şi reluat după mulţi ani. Între timp, s-a neglijat şi locul unde a fost înmormântat trupul său neînsufleţit. Abia la 16 iunie 1947, profesorul Manoilescu redescoperă mormântul, fiind ajutat de prof. Giulio Cremona, obţinând şi autorizaţiile necesare pentru a putea efectua cercetări. Găsesc un sarcofag de marmură unde, într-un sicriu de lemn, zăceau rămăşiţele pământeşti ale lui Ieremia. Lângă sicriu a fost descoperită şi o placă de marmură pe care erau scrise cuvintele: "Hic iacet Fr. Ieremia a Valacchia. Q. Obyt di V Marty MDCXXV" (Aici odihneşte fratele Ieremia Valahul, care a murit la 5 martie 1625).

Transferul osemintelor călugărului român de la Napoli la Roma are ca punct de plecare o scrisoare a ministrului general al Capucinilor, pr. Clemente da Milwaukee, prin care acesta îi explica provincialului din Napoli motivele transferului moaştelor abia descoperite de către Grigore Manoilescu, scrisoare publicată în "Archivio storico" nr. 11/1947-48, pp. 20-21. Documentul este scris la Roma, în ziua de 21 octombrie 1947: "Prin prezenta declarăm că nu am fi consimţit nicicând la acest transfer dacă nu ar fi trebuit să venim în întâmpinarea arzătoarei dorinţe a naţiunii române, de mai multe ori exprimată, de a avea acele puţine oseminte în mijlocul ei. Aceasta a fost cererea pe care au prezentat-o antecesorilor noştri diverşii nunţi apostolici în România, cum ar fi Monseniorii - mai apoi cardinali - Dolci si Marmaggi, ca şi de ultimul nunţiu, întors de acolo anul trecut, Mons. Cassulo. Aceeaşi dorinţă ne-a fost adresată şi nouă, în noiembrie trecut, de către mitropolitul de Făgăraş şi Alba-Iulia, în numele său şi al colegilor săi întru episcopat. Diverselor cereri a trebuit însă să se răspundă că, din păcate, trista soartă a conventului unde-şi aflaseră odihna de veci osemintele acestuia a făcut imposibilă până şi cunoaşterea locului mormântului său. Însă acum, când aceste oseminte au ieşit pe neaşteptate la iveală datorită ostenelilor unui cărturar român, puteam noi spune nu acelor repetate cereri ale catolicilor români, care văd în venerabilul Ieremia unicul slujitor al lui Dumnezeu căruia i-a fost introdusă cauza de beatificare, după ce nefasta schismă orientală a separat de Roma acea înfloritoare Biserică? Pe de altă parte, deoarece condiţiile politico-religioase nu permit transferul moaştelor în România, unde ar fi primite ca un preţios tezaur, acestea vor rămâne la Roma până când se vor ivi timpuri mai bune; între timp, vor putea fi venerate cel puţin de către colonia română existentă aici...".

Din cauza condiţiilor vitrege de după război, totul părea din nou destinat uitării, căci altele erau priorităţile, până în momentul în care suferinţele poporului român ajunseseră la limită. Totuşi, după câţiva ani, la 13 decembrie 1961, osemintele fratelui Ieremia au fost readuse la Napoli, după ce fuseseră transferate la Roma, în biserica "Sfântul Laurenţiu din Brindisi".

Perioada 1980-1990 n-a însemnat doar deceniul în care s-au redeschis diversele "canale" de tristă amintire, în care se dărâmau biserici şi sate, ci şi anul 1983, an în care un papă venit de după "cortina de fier" îl ridică la cinstea altarelor pe acest fiu al poporului român, dând astfel o nouă speranţă unui neam copleşit de suferinţe. Bucuria beatificării a fost prezentată şi în primul paragraf al acestui subiect, de aceea nu insistăm.

Împlinirea a 25 de ani de la beatificarea fericitului Ieremia urma să fie încununată prin aducerea în România şi depunerea definitivă a moaştelor sale în sanctuarul dedicat lui la Oneşti. Urmând aproximativ traseul din anul 1574, când Ieremia a plecat în Italia, racla cu rămăşiţele pământeşti a plecat de la biserica "Neprihănita Zămislire" din oraşul Napoli unde se află mormântul său, a trecut pe la Pozzuoli (8 mai: conventul unde a început slujirea ca infirmier) şi biserica "Sfântul Efrem cel Vechi" din Napoli (9 mai: locul unde a intrat în mănăstire), a traversat Marea Adriatică sosind de la Bari (10 mai) în oraşul Dubrovnik, vechea cetate Ragusa de pe coasta Dalmaţiei (11 mai). S-a oprit în Timişoara (13 mai), Bucureşti (15 mai) şi apoi s-a îndreptat spre Moldova (Focşani şi Valea Mică: 17 mai, Bacău: 18 mai, Roman: 19 mai, Barticeşti: 21 mai). În zilele următoare (20-31 mai) racla a trecut prin Iaşi (20 mai), Tomeşti (21 mai), Piatra Neamţ (21 mai), Suceava (22 mai), Sasca, Baia, Cacica (23 mai), Cluj (24 mai), Alba-Iulia (26 mai), Sibiu (27 mai), Braşov (28 mai), Oituz (30 mai). În ziua de 31 mai, rămăşiţele pământeşti au fost aşezate în cripta din sanctuarul "Fericitul Ieremia" din Oneşti.

După sute de ani, rămăşiţele sale pământeşti au pornit, aşadar, din oraşul italian Napoli în ziua de 8 mai, pentru a ajunge în România la 13 mai. După ce au fost prin mai multe localităţi din ţară, moaştele (introduse într-o statuie din fibră de sticlă de 170 kg, care îl reprezintă pe Ieremia, având ochii de cristal) vor rămâne în cripta sanctuarului din Oneşti. Aducerea rămăşiţelor pământeşti ale fericitului Ieremia în România a constituit un eveniment important marcat prin celebrări şi rugăciuni în perioada 13-31 mai. Sărbătoarea s-a făcut simţită în întreaga Dieceză de Iaşi, fiind organizate manifestări menite să marcheze acest moment istoric.

Pentru capucinii din România şi din Italia şi pentru întreaga Biserică locală de Iaşi sâmbătă, 31 mai 2008, a fost o mare şi sfântă zi, deoarece la Oneşti, la ora 9.30 au fost primite sfintele moaşte ale fericitului Ieremia, la intrare în oraş, apoi au fost purtate în procesiune până la sanctuar, unde la ora 11.00 s-a celebrat sfânta Liturghie pontificală în frunte cu păstorul Diecezei de Iaşi, care a fost înconjurat de alţi trei episcopi: ÎPS Ioan Robu, PS Anton Coşa, PS Florentin Crihălmeanu şi de pr. Felice Cangelosi, vicar general al Fraţilor Capucini, pr. Leonardo Izzo, ministrul provincial din Napoli şi pr. Ion Ciuraru, ministru provincial al Fraţilor Conventuali, participând şi un mare număr de preoţi, persoane consacrate, autorităţi civile şi credincioşi. După sfânta Liturghie celebrată afară, sfintele moaşte au fost purtate de fraţii capucini în criptă, unde au fost expuse spre venerare credincioşilor, pentru totdeauna.

Un al doilea exemplu pe care dorim să-l prezentăm este cel al Preasfinţitului Mihai Robu, episcop de Iaşi între 1925 şi 1944. Decedat la Finiş, lângă Beiuş, la 27 septembrie 1944, a fost înmormântat în cimitirul greco-catolic din Beiuş, şi apoi reînhumat, la 3 martie 1964, de Preasfinţitul Petru Pleşca în catedrala din Iaşi, în partea de nord, în stânga crucierei. Epitaful plasat în peretele de deasupra mormântului rezumă viaţa şi activitatea primului episcop indigen al Diecezei de Iaşi. Textul este în limba latină, dar îl prezentăm în traducerea în limba română: "Aici zace înmormântat, / Aşteaptă Învierea / Preavenerabilul şi Preaslăvitul domn / MIHAI ROBU / episcop de Iaşi. / Acesta s-a născut la Săbăoani, în ziua de 10 aprilie 1884, şi a fost primul localnic din clerul diecezan înălţat la episcopat în ziua de 7 mai 1925. în acelaşi an, în ziua de 20 septembrie, a fost consacrat şi s-a evidenţiat prin pietate, umilinţă, prin bunătate sufletească, printr-o mare perseverenţă şi printr-o grijă deosebită faţă de suflete. S-a făcut pentru toţi toate şi s-a dăruit turmei sale. / A păstorit într-un spirit cu adevărat părintesc şi, printr-un efort neobosit, a reînnoit şi a înălţat Seminarul Diecezan, a mărit numărul clericilor din Dieceză, a înfiinţat noi parohii, a susţinut şi a întărit credinţa şi moravurile; este numit un adevărat părinte al tuturor şi a unit inimile credincioşilor. în cel de-al doilea crud şi sângeros Război Mondial, după ce Seminarul a fost distrus, în timp ce căuta o reşedinţă de refugiu într-un loc din Transilvania, la Beiuş, a fost lovit pe neaşteptate de o boală gravă şi a murit în ziua de 27 septembrie a anului 1944, fiind înmormântat în cimitirul aceleaşi localităţi pentru un timp, până în ziua de 3 martie 1964. / Excelenţa Sa, Episcopul Petru Pleşca, Ordinarius al Diecezei de Iaşi, a adus osemintele în această Catedrală şi s-a îngrijit să fie aşezate cu cinste ca să lumineze tuturor, prin zelul pastoral şi sfinţenia vieţii şi să fie pentru urmaşi un exemplu şi un mijlocitor la Dumnezeu. / Să se odihnească în pace!".

Ca păstor al Diecezei de Iaşi, episcopul Mihai Robu s-a impus ca o figură impozabilă, blajină, care nu se sfia să îndeplinească serviciile preoţeşti obişnuite în catedrală sau în capela Surorilor "Notre Dame de Sion". Printre activităţile cu care s-a remarcat se pot enumera: ridicarea a numeroase biserici, numeroase vizite canonice însoţite de administrarea sfântului Mir, susţinerea presei catolice, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial a apărat în diferite ocazii pe cei prigoniţi, dar nu în ultimul rând grija pe care o arăta pentru Seminar. Eforturile sale s-au oglindit în generaţiile de preoţi care s-au format în perioada episcopatului său, culminând cu cea mai mare promoţie de preoţi din istoria Seminarului din Iaşi: promoţia 1939 - 33 de preoţi. La 19 martie 1944, a celebrat ultima sfântă Liturghie în Seminar, deoarece, din cauza operaţiunilor militare din Moldova, Seminarul a fost distrus, iar episcopul a fost silit să se refugieze, alături de seminarişti, la Beiuş. Represiunile armatelor germane şi ungare, de la mijlocul lunii septembrie 1944, l-au determinat pe episcopul Robu să se retragă în munţi, unde a contractat o dublă pneumonie, în urma căreia a murit la 27 septembrie 1944. A fost înmormântat vineri, 29 septembrie 1944, în cimitirul din Beiuş, dar după 20 de ani, în martie 1964, osemintele sale pământeşti au fost aduse la Iaşi, unde au fost reînhumate în catedrala pe care a slujit-o cu atâta dragoste. Din păcate, Arhiva Episcopiei de Iaşi nu păstrează detalii şi fotografii de la acel eveniment.

Ultimul exemplu de transfer a rămăşiţelor pământeşti pe care îl oferim în acest studiu este cel al preotului Petru Pal, la care am fost implicat personal. Printre manifestările programate în cadrul Centenarului bisericii din Pildeşti s-a numărat şi strămutarea rămăşiţelor pământeşti ale primului preot al satului, care este şi primul preot al Seminarului catolic din Iaşi. În centrul celebrărilor însemnate care s-au organizat în Parohia Pildeşti, în anul 1994, s-a aflat comemorarea centenarului bisericii, care trebuia să aibă loc în anul 1993, dar se suprapunea cu celebrarea diecezană a Zilei Tineretului. "Chemarea pildeştenilor la sărbătoare" a fost fixată pentru zilele de 5 şi 6 aprilie 1994. Până la această dată, rămăşiţele pământeşti ale preotului Petru Pal au zăcut timp de 50 de ani într-un mormânt din Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Ele au fost exhumate de un grup de seminarişti originari din Pildeşti, coordonaţi de pr. Pavel Chelaru, care era formator la Seminarul catolic din Iaşi. În seara zilei de 5 aprilie 1994, a avut loc depunerea în biserică a sicriului conţinând osemintele pr. dr. Petru Pal, urmând ca acestea să fie înhumate în cimitirul satului a doua zi, după o Liturghie celebrată de preoţii originari din Pildeşti, cu participarea rudelor părintelui reînhumat şi a enoriaşilor din sat. Apoi, a avut loc sfânta Liturghie solemnă, prezidată de episcopul Petru Gherghel, şi un interesant program cultural-artistic.

În cadrul tuturor acestor momente s-au făcut referinţe la personalitatea pr. Petru Pal, născut în ziua de 13 iulie 1872, din părinţii Mihai şi Marga, o familie de ţărani gospodari cu mulţi copii: cinci băieţi şi patru fete. Atras de "gustul cărţii" a intrat în şcoala primară din sat, unde "s-a remarcat ca fiind silitor, cu o inteligenţă deosebită, uimind învăţătorii şi preoţii". După ce a absolvit şcoala generală din satul natal, simţind chemarea lui Dumnezeu de a se face preot, intră în Seminarul Catolic din Iaşi, în vara anului 1887, alături de încă patru elevi. La 29 septembrie 1895, a fost hirotonit preot, fiind "primul preot al Seminarului diecezan din Iaşi". Având o înclinaţie deosebită pentru studiu şi o minte ageră, a fost trimis să-şi continue studiile de specializare la Roma, unde obţine titlul de doctor în teologie, în anul 1900. După ce se întoarce la Iaşi activează mai mulţi ani ca profesor la Institutul "Cipariu" şi la Liceul Comercial. Fiind pasionat pentru limba germană, pentru un studiu mai eficace din partea elevilor, editează un curs intitulat Cheia limbii germane. În acelaşi timp alcătuieşte mai multe schematisme ale Diecezei de Iaşi. În 1907, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, a activat şi în Parohia Săbăoani. Ca o notă particulară a dăruirii sale, amintim că după demisia episcopului Dominic Jaquet (31 martie 1903), părintele dr. Petru Pal a fost propus ca episcop de Iaşi, dar Sfântul Scaun a socotit inoportună această numire. În timpul Primului Război Mondial a fost transferat la Parohia Valea Seacă, unde apreciază foarte mult apele termale de la Sărata şi amenajează o staţiune balneară, care i-a purtat mult timp numele, actualmente având titulatura de "Centrul de Spiritualitate şi Tratament Balnear «Fericitul Ieremia Valahul» Sărata-Băi". Dispunând "de un oarecare capital financiar, construieşte acolo o staţiune balneară de băi sărate unde şi-au găsit alinarea şi chiar vindecarea bolilor foarte mulţi bolnavi, fiind îndrăgit şi apreciat de foarte mulţi credincioşi. Părintele Petru Pal a ţinut ca mesajul creştin să nu se răspândească numai pe cale verbală, de aceea a colaborat foarte mult la revista Diecezei de Iaşi Lumina creştinului, publicând numeroase articole şi conducând-o chiar timp de un an. În anul 1927, a făcut parte din comitetul de fondare a Tipografiei "Presa Bună" împreună cu mons. Anton Gabor şi pr. Dumitru Romila.

În anul 1941, după ce a participat la primiţia părintelui Petru Dâncă, starea sănătăţii i s-a înrăutăţit şi a fost nevoit să revină în Iaşi pentru îngrijirea sănătăţii. A locuit în clădirea seminarului şi a fost iubit de preoţii şi seminariştii de aici, fapt pentru care i se spunea "bădia". Biblioteca personală a lăsat-o acestei instituţii. Îndurând cu răbdare suferinţele, a murit în ziua de 31 ianuarie 1943, pe la ora 6,00, în vârstă de 71 de ani. Ştirea morţii sale a fost anunţată tuturor preoţilor din Dieceza de Iaşi de către episcopul Mihai Robu care menţiona: "Cu inima îndurerată vă aducem la cunoştinţă că ieri dimineaţă (circulara a fost scrisă în ziua de 1 februarie 1943, n.n.), pe la orele şase, a încetat din viaţă, întărit de sfintele sacramente şi întovărăşit de rugăciunile muribunzilor, Cucernicia sa preotul dr. Petru Pal, administrator temporar al Parohiei Valea Seacă, născut în anul 1872, hirotonit preot la 29 septembrie 1895 - cel dintâi preot secular ieşit din Seminarul diecezan din Iaşi... A murit în Seminarul din Iaşi, unde era găzduit de mai multă vreme din cauză de boală. Exequiile se vor face în catedrala din Iaşi...". După celebrarea euharistică, corpul neînsufleţit al părintelui Petru Pal a fost transportat la Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi şi înmormântat.

Revistele Glasul din Pildeşti şi Lumina creştinului, Almanahul Presa Bună şi publicaţia Buletin istoric au alocat spaţii ample prezentării vieţii, activităţii şi strămutării osemintelor pământeşti ale preotului Petru Pal. Motivaţia acestei strămutări o găsim bine sintetizată în articolul "Pildeştenii îşi cheamă fiii la sărbătoare", semnat de pr. Pavel Chelaru: "Trebuie să mărturisesc că, încă din Seminar, Ionică mi-a dat ideea care ne-a urmărit continuu: locul părintelui Petru Pal este în cimitirul satului de baştină! Bine, dar cum să procedăm? Nu găseam ocazia. (...) Iată, în sfârşit, momentul cât se poate de nimerit ca această comemorare să fie întregită şi de mult visatul plan de mutare a osemintelor părintelui Petru Pal în satul natal, gest cu valoare de simbol. Într-adevăr, satul îşi cheamă fiii la sărbătoare. Biserica cu turnul ei zvelt ce ne străjuieşte de 100 de ani şi clopotele ei ce împrăştie norii distrugători vor chema la 6 aprilie la sărbătoare. Sunt invitaţi la sărbătoare toţi pildeştenii din toate colţurile ţării şi ale lumii. Sunt chemaţi cei morţi, în persoana părintelui Petru Pal... (...). Programul se va desfăşura astfel: marţi seara, 5 aprilie: depunerea în biserică a sicriului conţinând osemintele pr. Petru Pal; miercuri, 6 aprilie: ora 8.00: Sfânta Liturghie şi ceremonia de reînhumare a pr. Petru Pal în cimitirul satului...".

Câteva impresii după reînhumarea pr. Petru Pal au fost publicate de domnul prof. univ. Ioan Husti, în articolul "Centenarul bisericii din Pildeşti": "Imaginea satului Pildeşti, receptată cu mintea şi inima miilor de participanţi la sărbătoarea centenarului bisericii locale, a îmbrăcat înfăţişarea impunătoare a unui copac uriaş, cu ramuri de vârstă diferită. Programul festiv al centenarului a cuprins un impresionant buchet de manifestări religioase şi cultural-artistice, împletite armonios pe urzeala trainică a trăirilor tuturor fiilor satului în spirit catolic şi naţional. De la ceremonia reînhumării primului preot originar din Pildeşti, a eruditului cărturar Dr. Petru Pal şi până la cuvântul de încheiere rostit de Preasfinţitul Petru Gherghel, cele 1087 de familii ale satului, alături de numeroşi oaspeţi invitaţi sau veniţi din proprie iniţiativă, au fost cu toţii părtaşi şi admiratori ai unei impresionante concordii creştineşti, de natură să le întărească sănătatea sufletească şi încrederea în puterea tămăduitoare a harului divin. (...) După slujbele religioase din ziua centenarului, cu readuceri aminte şi trăiri creştineşti în spirit catolic autentic, a urmat un bogat program cultural-artistic, cuprinzând atât momente de înălţare sufletească, de manifestare nestingherită a dragostei lor faţă de ţară, neam şi limba românească, cât şi momente de destindere prin cântece şi jocuri populare moldoveneşti. Au fost prezentate cu acest prilej: (...) "Amintiri despre părintele erudit Dr. Petru Pal", prezentate de domnul Anton Pal, strănepotul părintelui evocat...".

Acestea sunt doar trei din numeroasele exemple pe care le putem oferi din istoria Episcopiei Catolice de Iaşi şi a comunităţilor catolice din Moldova. Au fost şi unele proiecte care nu au putut fi finalizate, dintre acestea amintind doar dorinţa expresă de a aduce în catedrala din Iaşi a rămăşiţelor pământeşti ale fericitului episcop martir Anton Durcovici. În amintirea acestora, la 17 mai 2008, la 120 de ani de la naştere şi la 60 de ani de la consacrarea episcopală, a fost pusă în catedrala veche din Iaşi, în partea de sud, în dreapta crucierei, o urnă cu pământ adus din cimitirele din Sighetu Marmaţiei, unde episcopul Durcovici a murit în închisoarea de maximă securitate, la 10 decembrie 1951, fiind înmormântat în secret într-un cimitir din acest oraş.

Fie care strămutarea, pentru a cincea oară, a rămăşiţelor pământeşti ale preotului misionar Francisc Anton Tasso să reînvigoreze aducerea aminte a acestui preot care "a murit în pietate şi sfinţenie" pentru propăşirea credinţei şi binele catolicilor din Răchiteni şi nu numai!

Pr. Alois Moraru

* * *

Controverse privind strămutarea "sfântului" Francisc Anton Tasso de la Iaşi la Răchiteni (I)

lecturi: 1032.