Consideraţie la prima duminică din Postul Mare - Anul A - 2020

Gen 2,7-9;3,1-7; Ps 51; Rom 5,12-19 (5,12.17-19); Mt 4,1-11

Unde s-a înmulţit păcatul, acolo prin Cristos s-a revărsat cu prisosinţă harul (cf. Rom 5,15).

Suntem în prima duminică a Postului Mare când, după poruncă (cf. Lc 9,23), Biserica împreună cu fiii ei porneşte purtând crucea zilnică alături de Isus care şi-a luat crucea mântuirii oamenilor, căci aşa cum ne spune sfântul Augustin (354-430), "Cel care ne-a creat fără de noi, nu ne mântuieşte fără de noi". Iar unul din multele aspecte ale purtării crucii împreună cu Isus, este şi acela de a ne supune împreună cu el lui Dumnezeu, pentru a ne împotrivi diavolului (cf. Iac 4,7) şi pentru a-i strica lucrările (cf. 1In 3,8).

Când Isus a apărut în mijlocul poporului ales, preocuparea majoră a acestuia era cum să scape de jugul romanilor invadatori (cf. In 11,48). Isus înţelege această preocupare legitimă a poporului ales, dar îi atrage atenţia asupra unei alte robii din care trebuie să se elibereze mai întâi, cea care este cauza tuturor robiilor fizice şi spirituale, "robia diavolului" şi "robia păcatului" (cf. In 8,34.44), robie din care dacă se eliberează, scapă automat şi din toate celelalte robii, fizice şi spirituale (cf. Lc 10,18).

Căci chiar de la începutul oricărui lucru bun, început de Dumnezeu sau de oameni, satana caută să se amestece şi să-l strice, iar dacă nu poate total, măcar parţial să o facă. Lecturile biblice de astăzi ne dau câteva exemple în acest sens: Dumnezeu nu a voit să se bucure singur de fericirea sa veşnică, de aceea i-a creat pe îngeri şi locul unde să le împărtăşească fericirea sa. Satana, care a fost la început cel mai strălucitor dintre îngeri, a voit mai mult decât atât, a voit să fie egal cu Dumnezeu şi să împartă această fericire numai cui i se va închina şi lui (cf. Is 14,12-14). De aceea, după ce a atras de partea sa "o treime din stelele cerului, din îngeri" (cf. Ap 12,4), s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi pentru că nu a putut învinge a transformat în haos primul loc de fericire a lui Dumnezeu cu îngerii săi. Îngerii buni împreună cu arhanghelul Mihael, cu puterea lui Dumnezeu, au luptat împotriva lui Lucifer şi a îngerilor săi, deveniţi diavoli, i-a biruit aruncându-i în iad (cf. Ap 12,7-9; Mt 25,41).

Atunci planul lui Dumnezeu de a împărtăşi fericirea sa cu cât mai mulţi a continuat prin creaţia omului şi a unui alt loc de fericire, plan dezvăluit şi nouă astăzi de prima lectură (cf. Gen 2,7-9; 3,1-7). Ceea ce se petrece în primele două capitole de Geneză, este, de fapt, o relatare a lucrării lui Dumnezeu care pregăteşte casa pentru omul pe care îl va crea. Unii comentatori biblici sunt de părere că haosul despre care vorbeşte începutul Bibliei (cf. Gen 1,2), haos pe care Persoanele divine îl ordonează pentru a crea un loc de fericire pentru omul pe care îl vor crea ca să le împărtăşească fericirea lor veşnică, este ceea ce a mai rămas din devastarea primului loc de fericire creat de Dumnezeu pentru îngerii săi, în urma rebeliunii luciferice, căci diavolul şi îngerii lui la plecare au devastat acest prim loc de fericire. Deci, începutul primului capitol din Geneză ne lasă să înţelegem că a fost o catastrofă înainte de crearea lui Adam. Vom afla mai multe despre aceasta când vom merge în paradis.

După ce Dumnezeu a creat din haosul lăsat de satana un loc plăcut cu faună şi floră minunată, omul este următorul pas ale creaţiei. În mod fizic, omul a fost luat din ţărâna pământului. Este foarte interesant că trupurile noastre conţin cam şaisprezece elemente chimice, aceleaşi elemente chimice care se găsesc în compoziţia pământului. Partea fizică a omului este luată deci din ţărâna pământului şi modelată după chipul şi asemănarea lui (cf. Gen 1,26). Însă omul are şi o parte spirituală, sufletul lui care este din Dumnezeu şi pentru relaţionarea cu Dumnezeu, care "i-a suflat omului în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu" (cf. Gen 2,7). Aceasta este ceea ce îl face pe om unic în univers şi îl deosebeşte de toate celelalte creaturi care există (cf. Gen 2,18).

Următoarea informaţie utilă pe care o primim este cu privire la Eden, este prezenţa a doi pomi speciali în centrul grădinii: "pomul vieţii" şi "pomul cunoştinţei binelui şi răului" (cf. Gen 2,9). Sfinţii părinţi spun că primul pom, pomul vieţii, pentru că era absolut necesar pentru om, a fost sădit de însuşi Dumnezeu. Cel de-al doilea, otrăvit, dar plăcut simţurilor şi amăgitor, care nu numai că nu era deloc necesar pentru viaţa omului, ba din contra era chiar oprit de Dumnezeu (cf. Gen 2,17), era sădit de satana, dar permis de Dumnezeu ca o alternativă a omului de a alege între un grădinar şi altul.

Cum era de aşteptat satana s-a amestecat şi în această nouă lucrare a lui Dumnezeu cu omul pentru a o strica. Geneza 3,1-7 lămureşte multe dintre întrebările omului: de ce interdicţie, de ce trudă, de ce suferinţă, de ce moarte, de ce iad, de ce nevoia unui mântuitor? Pentru că s-a comis păcatul, răul!

În prima parte a capitolului 3 avem relatată ispita, capcana, pe care diavolul i-o întinde omului. Omul a fost creat ca o fiinţă cu suflet din Dumnezeu şi cu libertatea lui Dumnezeu, libertatea de a asculta, de a sluji şi de a se supune guvernării divine. Creat liber, omul devenit responsabil de alegerile sale.

Oare de ce s-a apropiat şarpele de femeie şi nu de bărbat? Pentru că Dumnezeu l-a creat mai întâi pe Adam, pe el l-a informat cu privire la situaţia pomilor din grădină, din care putea să mănânce şi din care nu. Eva, fiind creată mai pe urmă, a fost informată indirect, de Adam, poate nu atât de convingător. Iar Satana ştia foarte bine aceasta.

Prin dialogul cu Eva (cf. Gen 3,1-5), diavolul pune la îndoială dragostea şi divinitatea lui Dumnezeu. El afirmă ceva de genul: Dacă Dumnezeu este într-adevăr bun, de ce v-a pus această restricţie? Atunci când le spune oamenilor că nu vor muri, şarpele afirmă că Dumnezeu nu este neprihănit, iar atunci când le promite oamenilor că ei înşişi vor fi ca Dumnezeu, diavolul pune sub semnul întrebării chiar sfinţenia lui Dumnezeu. Prin subtilitate, Satan a vrut să-l contrazică pe Dumnezeu şi să înlocuiască cuvântul lui Dumnezeu cu cuvântul său. Căci aşa cum aflăm din lectura a doua de astăzi, credinţa conduce la ascultare, iar necredinţa şi îndoiala duc întotdeauna la neascultare (cf. Rom 5,19).

Geneza 3,6 ne arată neascultarea femeii şi a bărbatului de Cuvântul lui Dumnezeu. Să observăm că modul în care li se adresează şarpele este viclean. Este o adresare făcută simţurilor. "Pomul era bun de mâncat". Apoi face apel chiar şi la factorul psihologic: "pomul era plăcut de privit". Apoi merge mai departe şi se adresează laturii spirituale: "Pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea".

Strategia satanei a funcţionat bine, căci femeia a luat din rodul pomului oprit netrebuincios şi otrăvit, şi a mâncat şi i-a dat şi bărbatului care era cu ea şi a mâncat şi el. Într-o clipă edificiul fericirii lui Dumnezeu cu omul s-a stricat. Amândoi s-au trezit goi trupeşte şi sufleteşte. Au cusut laolaltă frunze de smochin pentru a-şi acoperi păcatul şi goliciunea, dar în zadar (cf. Gen 3,6-7). Exact ca vulturul destinat înălţimilor şi frumuseţilor lui Dumnezeu, de care am amintit în Miercurea Cenuşii, pentru o clipă de plăcere în care a luat şarpele otrăvitor la sân, a pierdut totul, fericire şi viaţă, în cazul omului, pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, pentru flora şi pentru fauna pământului şi pentru întreg universul creat, care a devenit acum ca un frumos bibelou, dar spart.

De atunci universul: ca un bibelou spart care, în loc să încânte, răneşte; ca o floare frumoasă care, în loc de parfum, ascunde spini; ca un ochi de apă care, în loc să adape, care ascunde o groapă. Tot de atunci: toate au devenit ostile între ele şi unele altora: oamenii au devenit lupi unii pentru alţii şi pentru creaţie; animalele luptă între ele şi cu omul; plantele luptă între ele ca neghina cu grâul şi cu omul; chiar aştri cereşti se ciocnesc întrei ei şi cad peste oameni, animale şi plante. Încât omul şi întreaga creaţie strigă împreună către Dumnezeu, cu psalmistul: "Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit! Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit şi ce-i rău înaintea ta am săvârşit. Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu! Nu mă alunga de la faţa ta şi duhul tău sfânt nu-l lua de la mine! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor! Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti lauda ta" (cf. Ps 51,1-17).

Tot acest scenariu sinistru descris mai sus se desfăşoară încă sub ochii noştri neputincioşi şi ar fi căpătat proporţii negândite, dacă n-ar fi fost mila Tatălui ceresc care să limiteze acest conflict cosmic promită şi care să promită să trimită omului şi universului afectat de păcat (cf. Gen 3,15), prin puterea Duhului Sfânt, un mântuitor, în persoana Fiului său preaiubit: "Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe unicul său Fiu, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, dar săi aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Şi iată concluzia omului lui Dumnezeu, sfântul Paul: "Într-adevăr, dacă moartea prin greşeala unuia singur a domnit din cauza unuia singur, cu atât mai mult cei ce primesc cu prisosinţă harul şi darul justificării vor domni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos" (Rom 5,17).

Pericopa evanghelică de astăzi îl surprinde pe Isus, trimis de Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt, începând lucrarea de restaurare a omului şi a universului rănit de moarte, al cărui rău nu stă numai în conflictul dintre oameni de care se temeau evreii că vin romanii şi-i distrug, sau numai în conflictul dintre om şi creaţie cum se tem ecologişti, ci stă în biruinţa diavolului şi a lucrărilor lui care se numesc păcat (cf. 1In 3,8; Rom 5,12), în smulgerea zapisului prin care a devenit stăpân peste noi şi lucrurile încredinţate nouă de Dumnezeu (cf. Col 2,14-15; Gen 1,26-28).

Şi aici ca în orice lucrare bună, diavolul să va amesteca ca să strice. Studiind cu atenţie manevrele diavolului de abatere a lui Isus Cristos (dar şi a omului chemat de Dumnezeu la mântuire prin el) de la planul Tatălui de salvare a omenirii şi a universului creat, vom vedea că ele ating aceleaşi domenii pe care Satan le-a propus şi omului din paradis spre cădere, manevre şi domenii sintetizate de Ioan, care a auzit glasul inimii lui Isus, în "pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, care nu sunt de la Tatăl, ci din lume" (1In 2,16). Deci, aşa cum diavolul a luptat ca să-l abată pe Isus de la planul şi de la cuvântul lui Dumnezeu, tot astfel va încerca să ne abată şi pe noi. Căci odată cu venirea lui Isus şi noi oamenii doritori de mântuirea lui, am început o viaţă nouă şi o lucrare nouă şi nu ne mai ghidăm de refrenul lumii: "Ce vom mânca, ce vom bea şi cu ce ne vom îmbrăca" (Mt 6,31), ci mâncarea noastră ca a şi lui Isus a devenit "împlinirea voinţei Tatălui" (cf. In 4,34).

În prima ispită diavolul se adresează Domnului Isus spunându-i să facă pietrele pâini. Domnul Isus venea după patruzeci de zile de post. Diavolul ştia unde să atace, însă că nu ştia prea bine cu cine are de a face. Eva a uitat de porunca lui Dumnezeu care oprea de la moarte şi, uitând de moarte, s-a uitat la pomul din mijlocul grădinii şi, văzând că este bun de mâncat, a luat din el cu soţul ei şi au atras după ei a doua mare catastrofă. Isus însă a avut o altă mâncare mai presus de cea a trupului, voinţa Tatălui (cf. In 4,34) şi o altă foame "după cuvântul lui Dumnezeu" (cf. Am 8,11). Şi astfel întărit a biruit.

Isus ştia că "omul nu trăieşte numai cu pâine, dar şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu" (Dt 8,3; Mt 4,4), însă omul amăgit de diavol şi de pofta firii lui, şi-a redus filozofia vieţii numai la pâine şi numai la cele pământeşti trecătoare, "Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui!" (Iov 2,4), învăţă satana şi de aceea omul pentru pielea lui: calcă poruncile, trădează, fură, îşi vinde trupul şi sufletul, uitând că tocmai acestea l-au dus la pierzare şi acum îl ţine în starea de pierzare, departe de "ospăţul cel veşnic" (cf. Is 25,6) unde Cristos însuşi îl va servi la masă (cf. Lc 12,37) şi departe de "împărăţia cerurilor" plină de "comori nesecate" (cf. Lc 12,31-33).

După aceea îi arată Domnului împărăţiile acestei lumi şi i le oferă.. Aceste este un apel făcut minţii aşa cum a prezentat diavolul Evei, pomul ca fiind plăcut de privit. Acest test este legat de ceea ce Ioan numeşte "pofta ochilor". În grădina Edenului, Eva a privit fructul pomului din mijlocul grădinii şi a văzut că era plăcut ochiului. Satan l-a luat pe Cristos şi l-a dus sus, pe un munte, şi i-a arătat împărăţiile trecătoare ale acestei lumi. Dar Cristos se îndrepta spre scaunul său ceresc de domnie, scaun care cuprinde pentru vecie toate scaunele de domnie din cer şi de pe pământ, mergând după voinţa Tatălui ceresc, pe calea crucii. Satan îi spune lui Isus şi omului chemat la mântuire prin mila lui Dumnezeu: "Hai să sărim peste cruce", căci numai crucea singură duce spre tronul tronurilor. Paul ne spune că "propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării" (1Cor 1,18). Ce nebunie era să alegi calea suferinţei, spun cei înşelaţi, când satan oferea o cale cu mult mai uşoară! Dar ei uită că este satanic să încerci să câştigi o împărăţie aici pe pământ şi să uiţi de cea veşnică pe care o oferă Isus Cristos! Se poate dobândi o împărăţie pe pământ fără Isus, dar nu se poate dobândi împărăţia veşnică fără Isus, căci "nimeni nu poate sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi Mamonei" (Mt 6,24; Lc 16,13), iar împărăţiile lumii fără Isus "se clatină şi cad" (Ps 27,2). De aceea sfântul Paul le spune tuturor oamenilor din toate generaţiile: "N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit" (1Cor 2,2). Ceea ce le oferă diavolul oamenilor pentru a le fura împărăţia cerurilor, poate fi comparat cu "râma" pe care pescarul o oferă peştelui pentru a-l prinde în undiţa lui şi a-l pune apoi pe grătar. Sfântul Laurenţiu a preferat grătarul amăgitorilor aici, pentru a nu pierde împărăţia lui Dumnezeu. Iar sfântul Augustin spunea: "Doamne, arde-mă aici, dar cruţă-mă în viaţa veşnică!"

În cele din urmă îi spune Domnului Isus: "Aruncă-te de pe templu!" Este apelul făcut omului religios. În final, Domnul a fost testat în sfera spiritualului. Eva a vrut să aibă fructul pomului din mijlocul grădinii Edenului pentru că acesta dădea înţelepciune celui care-l mânca şi va deveni ca Dumnezeu. Ioan numeşte acest test "lăudăroşenia vieţii". "Arată-le, demonstrează-le că eşti Fiul lui Dumnezeu şi oamenii vor crede în tine!" Într-o fabulă a grecului antic, Esop (620-564 î.C.), vulpea îi spuse corbului ce avea o bucată de caş în plisc: "Arată-mi că poţi cânta pe cât de frumos eşti!" Aşa cum pe vulpe n-o interesau nici corbul, nici glasul lui, ci numai avuţia sa; tot la fel pe satana nu-l interesa nici zorul lui şi nici îngeri veniţi în ajutorul său, ci numai faptul ca Isus să nu asculte de Tatăl şi de calea lui şi astfel să-i zădărnicească lucrarea mântuirii. La fel şi în privinţa noastră pe satana nu-l interesează câştigurile noastre pământeşti, oricât de mari ar fi ele venind de la el şi prin el, ci îl interesează să ne fure împărăţia veşnic fericită.

Dar de ce a îngăduit Dumnezeu ca Fiul său preaiubit, Isus Cristos, să fie fost ispitit? Pentru a demonstra că noi, oamenii, avem un Mântuitor fără păcat. El este într-adevăr fără păcat, neîntinat, capabil să ne mântuiască. El a dovedit că i-a fost dată toată puterea. Ioan scrie: "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi" (1In 2,2). Ne putem bizui pe Domnul Isus Cristos în orice situaţie din viaţa noastră, căci "într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi" (Rom 5,19).

Şi în al doilea rând Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt care l-a purtat pe Isus, a permis ca acesta să fie ispitit pentru a ne arăta că aşa cum Isus a găsit în Cuvântul divin un suport puternic în toate ispitele, la fel putem găsi şi noi suport puternic în Cuvântul divin, în toate ispitele şi încercările noastre. Nu cred că este vreo zonă din viaţa noastră pe care forţa Cuvântului divin să n-o acopere. Deci, curaj, căci în Isus am biruit şi biruim şi noi!

Vă dorim tuturor un Post Mare binecuvântat şi plin de harul şi puterea lui Dumnezeu!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 824.