Întâlnirea CEI cu privire la regiunea Mediteraneeană. Mons. Pizzaballa (CELRA): "La Bari pentru a da o orientare comunităţilor noastre"

De Daniele Rocchi

"O întâlnire care este în continuitate cu aceea, tot la Bari, din 7 iulie 2018 cu conducătorii Bisericilor şi comunităţilor creştine din Orientul Mijlociu, voită de papa Francisc. Această întâlnire promovată de CEI va fi un moment semnificativ de confruntare între episcopii catolici din 20 de ţări care au ieşire la Mare Nostrum, utilă pentru a face cunoscute respectivele experienţe şi a avea vreun punct comun aşa încât să se dea o orientare comunităţilor noastre. Scopul nu este de a rezolva probleme ci de a arăta comunităţilor noastre cum să trăiască în situaţiile respective". Va fi şi Mons. Pierbattista Pizzaballa, arhiepiscop, administrator apostolic al patriarhiei latine de Ierusalim, printre participanţii la meeting-ul "Mediterana, frontieră de pace", care va avea loc la Bari de la 19 la 23 februarie 2020. "O întâlnire unică în genul său - a definit-o preşedintele CEI, cardinalul Gualtiero Bassetti - bazată pe ascultare şi pe discernământ comunitar; mai ales, o întâlnire care, valorizând metoda sinodală, îşi propune să facă un mic pas spre promovarea unei culturi a dialogului şi spre construirea păcii în Europa şi în tot bazinul lui Mare Nostrum". La Bari, Mons. Pizzaballa va reprezenta CELRA (Conferinţa Episcopilor Latini din Regiunile Arabe) din care fac pare Nordul şi Sudul Arabiei, Qatar, Kuwait, Yemen, Liban, Irak, Somalia, Siria, Ţara Sfântă cu Israel şi Palestina, Iordania.

Excelenţă, este vorba de ţări cunoscute de actualitate din păcate datorită războaielor şi gravelor conflicte sociale şi politice. Ce contribuţie va putea să dea CELRA la întâlnirea de la Bari?

Înainte de toate, vom încerca să facem cunoscută situaţia din ţările noastre, nu atât din perspectiva politică, ci din cea a vieţii comunităţilor noastre. Vom relata cum trăiesc din cauza războaielor, vom descrie suferinţele lor, dar şi motivaţiile lor, pentru că dacă încă mai sunt acolo este pentru că au ales să rămână. Şi vom încerca împreună să înţelegem care este vocaţia noastră în acest context. Aşa cum am spus deja în omilia din 1 ianuarie, nu suntem chemaţi să mărturisim numai fiecare credincios dorinţa proprie de dialog. Ea trebuie să fie înainte de toate mărturie a întregii Biserici, în ansamblul său, înţeleasă drept comunitate şi nu ca instituţie. Aceasta este astăzi vocaţia primară a Bisericii noastre în ţinuturile noastre.

Pe ce trebuie insistat pentru ca această cultură a dialogului să poată găsi un stimulent decisiv?

Înainte de a vorbi despre dialog şi despre Biserici trebuie întărit sentimentul de apartenenţă la comunitate. Noi dialogăm ca Biserici, ca lideri, ca indivizi. Însă primul lucru pe care un păstor trebuie să-l facă este să ţină unit şi să întărească sentimentul de comunitate în cadrul situaţiilor noastre politice complicate, unde politica este absentă, cu societăţile care se destramă, unde există tensiuni religioase de orice gen. Avem datoria de a construi comunităţi reconciliate şi ospitaliere, deschise, spaţii autentice de fraternitate împărtăşită şi de dialog sincer. Strategiei contrapoziţiei trebuie să i se opună arta dialogului. Şi primul lucru care trebuie făcut este întărirea simţului de comunitate. Numai aşa se poate stimula cultura dialogului. Dialog care porneşte mereu de la viaţă, nu de la idei abstracte. Comunităţile noastre trebuie să continue să dialogheze şi pentru a face asta trebuie "să iasă", să fie prezente în viaţa comună, şcoli, parohii, diferite activităţi. Aici trebuie să devenim toţi artizani ai dialogului. De exemplu, nu se poate trăi împreună cu musulmanii fără a vorbi cu ei.

În multe din ţările pe care le reprezentaţi dialogul "la bază" este, într-un fel, deja o realitate. Aşadar ce lipseşte?

O conştiinţă mai mare. Întâlnirea şi dialogul trebuie să fie trăite cu mai mare conştiinţă. A fi conştienţi că ceea ce trăim este un lucru mare şi pentru aceasta nu trebuie să-l trăim pasiv. Ar fi o gravă lipsă de credinţă să se cedeze în faţa unor atitudini resemnate. Dialogul este înainte de toate o aptitudine spirituală şi arată capacitatea de a ieşi din sine pentru a asculta realmente aşteptările celuilalt.

Ce viitor vedeţi pentru bazinul Mediteranei, pe care Giorgio La Pira îl definea ca un soi de "mare lac al Tiberiadei"?

Istoria vorbeşte pentru noi. În aceşti peste 2000 de ani de istorie, regiunea Mediteranei a fost mereu în centru. N-au existat numai războaie şi tensiuni, ci şi schimburi culturale, sociale, economice şi comerciale. În viitor se va întâmpla la fel. Întrebarea pentru mine este: unde vom fi noi ca şi creştini? Răspunsul nu depinde de numere, ci de conţinutul ideilor noastre, de însemnătatea credinţei noastre.

Deci, nu vă temeţi de exodul creştinilor din acest bazin?

Această zonă nu va rămâne niciodată de prezenţa creştină. Vor exista zone mai sărace şi altele mai sărace. Astăzi asistăm la fenomene migratoare în toate direcţiile. Există creştină care pleacă şi alţii care vin, mă gândesc la Arabia Saudită, la Israel, pentru a da un exemplu. Nu trebuie să trăim ţinând trecutul ca referinţă, ca un soi de fetiş. Nu murim, ne schimbăm. Există schimbări evidente şi asupra acestora vrem să avem ceva de spus...

În zona Mediteraneeană Orientul şi Occidentul se ating, dar par să dialogheze puţin...

Problema Occidentului este că vorbeşte despre noi şi nu vorbeşte cu noi.

Pieţe irakiene şi libaneze fermentează: ce semnale sunt?

Sunt semnale frumoase şi foarte importante. Nu vor aduce roade imediate pentru că manifestaţiile nu pot continua în veci. Cu atât mai mult dacă nu vor fi traduse în decizii concrete de respectivele conduceri politice. Teama este aceasta. Ceea ce este comun în tot Orientul Mijlociu este tocmai slăbiciunea conducerilor incapabile să ia decizii politice care să răspundă la aşteptările popoarelor. Cu toate acestea, manifestaţiile la care asistăm provoacă un puternică schimbare de mentalitate, de gândire, de cultură, de relaţii care cu siguranţă în timpuri medii vor da roade.

Ar putea să fie aceasta perioada unei noi prezenţe creştine şi în politică?

Angajarea creştinilor în politică este o tradiţie care există, mai ales în Liban. Eu cred că fiind creştini trebuie să încetăm să ne plângem şi să începem să construim. Aşa cum am avut deja ocazia de a spune, nu putem tăcea în faţa nedreptăţilor sau să-i invităm pe creştini la viaţă tihnită şi la neangajare. Însă opţiunea preferenţială pentru cei săraci şi cei slabi nu face din Biserică un partid politic. Biserica iubeşte şi slujeşte polis-ul şi împărtăşeşte cu autorităţile civile preocuparea şi acţiunea pentru bunul comun, în interesul general al tuturor şi în special al săracilor.

(După agenţia SIR, 6 februarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 384.