Consideraţie la duminica a doua de peste an - Anul A - 2020

Is 49,3.5-6; Ps 40; 1Cor 1,1-3; In 1,12.14; In 1,29-34

"Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (In 1,29).

După ce în ziua Crăciunului citind prologul evangheliei sfântului Ioan (cf. In 1,1-18), l-am văzut pe Isus, Logosul divin, care este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu ce există din veşnicie; care locuieşte cu Dumnezeu şi care el însuşi este Dumnezeu; care nu numai că nu a fost creat, dar el este Creatorul tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile; care nu numai că poseda viaţa, dar este şi sursa vieţii fizice şi spirituale; care nu numai că dăruieşte viaţa, dar asigură lumina pe cărarea vieţii. După ce am meditat la toate acestea în ziua Crăciunului, acum când am început timpul de peste an, adică viaţa de zi cu zi împreună cu Isus, sfântul Ioan apostolul său, ne dezvăluie pe întreg cuprinsul primului capitol din evanghelia sa, şapte nume sub care a fost cunoscut Isus în timpul său: Cuvântul, Lumina, Mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele lui Israel, Fiul Omului. Cifra şapte este un număr simbolic, prin care apostolul Ioan a voit să ne arate nu numai desăvârşirea, perfecţiunea şi divinitatea lui Isus, dar şi desăvârşirea şi perfecţiunea "jertfei sale" pentru mântuirea lumii şi al întregului univers afectat de primul păcat.

Moartea lui Cristos a fost suficient de valoroasă pentru a plăti pentru păcatele întregii lumi, dar numai acei păcătoşi care-l primesc pe Isus ca Mântuitor sunt iertaţi. Dacă jertfele din cadrul iudaismului erau nişte miei jertfiţi care purtau mintea omului spre adevăratul "Miel divin" (cf. Is 16,1), jertfa creştinismului este însuşi Mielul lui Dumnezeu, promis şi aşteptat. Pe când jertfele iudaismului pomeneau doar de păcat, jertfa creştinismului a îndepărtat cu totul păcatul. Pe când jertfele iudaice aduceau un beneficiu de curăţire rituală doar unei singure naţiuni, jertfa creştinismului este destinată tuturor naţiunilor; ea ridică păcatul lumii întregi.

Din pregătirea noastră creştină ştim că omul căutând să slujească de doi stăpâni, să fie şi cu Dumnezeu şi cu diavolul, s-a nefericit pe sine şi a afectat negativ întreaga creaţie a lui Dumnezeu pusă sub stăpânirea lui. Singura cale de salvare rămasă după păcat era ca Isus, "cel prin care toate s-au făcut" (cf. In 1,3), să se facă el însuşi om (cf. In 1,14), ca prin fidelitatea lui totală şi perfectă faţă de voinţa Tatălui ceresc, fidelitate în lipsuri şi respingere, fidelitate chiar în suferinţă şi moarte de ocară pe cruce, fidelitate care mai apoi să merite învierea şi glorificarea sa, fidelitate care în final să aducă o viaţă nouă şi omului căzut în păcat şi universului afectat de el.

Este o povestire frumoasă petrecută într-un sat din Italia, despre o fetiţă, Cristina, fiica a doi părinţi săraci, care trăiau de pe azi pe mâine, lucrând pe unde puteau. Am să focalizez povestirea pe fetiţa Cristina, care deşi micuţă făcea şi ea ce putea. Lângă casa lor de la marginea pădurii îşi avea stâna un cioban pe care Cristina îl ajuta cu ce putea ea şi cred că nu atât munca, căci avea vreo şase anişori, cât compania ei plăcută îl încânta pe cioban, care zilnic o răsplătea cu câte un mic dar de mâncare. Dar, într-o zi i-a dăruit un mieluţ orfan, pe care fetiţa îl hrănea cu degetul muiat în lapte şi aşa l-a crescut până ce a putut mânca iarbă. Între fetiţă şi miel s-a creat o aşa strânsă legătură că erau nedespărţiţi. Când a trebuit să meargă la şcoală mieluţul o însoţea o bucată de drum, apoi când se întorcea de la şcoală mieluţul îi ieşea în întâmpinare. Într-o zi un măcelar i-a zis să-i dea lui mieluţul pentru un preţ bun. Pentru toţi banii din lume nu-l dau, i-a răspuns fetiţă. După un timp s-a întâmplat ceva grav cu tatăl ei care nu se putea trata căci nu avea bani. Singura soluţie era măcelarul şi deşi iubea mieluţul s-a dus la el ca să i-l dea. Măcelarul, aflând de boala tatălui şi văzând lacrimile fetiţei, i-a oferit un preţ dublu şi i-a mai lăsat mieluţul încă o zi. A doua zi fetiţa a pupat mieluţul de mii de ori şi în hohote de plâns l-a dat. Am relatat această întâmplare reală nu ca să umplu ochi de lacrimi, dar ca să devenim conştienţi de durerea lui Dumnezeu atunci când şi-a dat Fiul ca jertfă pentru noi.

Revenind la pericopa evanghelică şi la celelalte lecturi biblice de astăzi, spunem că ele ne trec de la momentele fermecătoare al Crăciunului, la momentele pătimirii şi morţii lui Isus, ca apoi să ne înalţe împreună cu Isus care purta haina trupului nostru la viaţa sublimă a învierii şi glorificării lui, la dreapta Tatălui, acolo unde omului i s-a dat un loc chiar de la creaţia lui, atunci când a fost plămădit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26). Astfel lecturile biblice de astăzi luminează Paştele şi Parusia.

Misiunea mântuitoare a lui Mesia a fost anunţată de Dumnezeu încă din Vechiul Testament, prin profetul Isaia: "Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6). Însă în misiunea "slujitorului" este descrisă nu numai misiunea lui Isus, dar şi misiunea omului ce-şi doreşte mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos şi Duhul Sfânt, om care are datoria de a vesti cuvântul lui Dumnezeu, de a fi "lumină" prin viaţa sa schimbată şi prin vorbele sale venite de la Dumnezeu şi de a chema la mântuire toate popoarele, popoare care vor recunoaşte că singur Dumnezeu este Salvatorul. Asupra acestei misiuni voi insista în continuarea consideraţiei mele.

Isaia conştient de stare relaţiilor dintre oameni, vorbea despre comunitatea umană în termeni de lupi şi miei, leoparzi şi căprioare, lei şi viţei, urşi şi vaci. El vedea că lupul mănâncă mielul, leopardul puiul de căprioară, leul mănâncă viţelul şi ursul vaca. Isaia nu este însă interesat pur şi simplu de felul în care sunt lucrurile sau cum au fost dintotdeauna, ci de felul în care pot fi transformate prin misiunea ucenicilor lui Mesia în lume. Ce a fost Ninive înainte de predica lui Iona? Un iad şi o junglă! Ce a devenit Ninive după predica lui Iona? Un rai şi o oază de pace! Acum îl înţelegem mai bine pe Isaia care spune că datorită misiunii lui Mesia şi a ucenicilor săi, la sfârşit: "lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte" (Is 11,6). "Imposibil", vor spune unii! Cuvântul lui Dumnezeu însă ne spune: "Este posibil!" Da, este posibil datorită morţii "Mielului lui Dumnezeu" şi a misiunii slujitorilor săi în lume!

Sfântul Paul vine astăzi cu un exemplu mult mai grăitor decât transformarea lui Ninive, transformarea corintenilor din oameni carnali şi imorali, din cinstitori ai zeiţei Afrodita, în "Biserică", în oameni care "au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi cei care invocă în orice loc numele Domnului nostru Isus Cristos" (1Cor 1,2).

Revenind la pericopa evanghelică (cf. In 1,29-34), vedem că ancheta oamenilor de la templu îi dă lui Ioan Botezătorul ocazia de a-şi expune speranţa vieţii sale (cf. 1Pt 3,15) şi de a vorbi despre Isus ca despre, "Mielul lui Dumnezeu" (In 1,29), cel dat de Tatăl ceresc, după promisiune (cf. Ex 12,3; Is 53,6-10), ca să înlăture păcatul lumii. Mielul era la evrei era omorât ca substitut al omului condamnat, iar sângele lui era vărsat pentru iertarea păcatelor lui. De aceea marele preot îşi punea mâna pe capul mielului de jertfă şi mărturisea asupra lui păcatele poporului (cf. Lev 16,21). Dar sângele mieilor jertfiţi în perioada Vechiului Testament nu putea îndepărta păcatele (cf. Evr 10,4). Mieii aceia erau numai imagini sau tipuri care îndreptau privirile oamenilor spre viitor, când Dumnezeu avea să dăruiască un Miel care va ridica păcatul (cf. Is 16,1). Ioan era glasul care a mărturisit adevărul în faţa anchetatorilor, Isus este Cuvântul întrupat, iar Israel pustiul (cf Is 40,3). Astăzi este la fel: Noi, creştinii, trebuie să fim glasul care mărturiseşte lumii adevărul mântuirii, Isus este Cuvântul, iar lumea este pustiul golit de Dumnezeu prin păcate.

Poate vom întreba ce trebuie să vestim concret noi creştinii în lumea care ne înconjoară. Conform psalmului responsorial, psalmul 40, trebuie să vestim trecerea de la pierzare la mântuire, în patru paşi: În primul pas trebuie să-l prezentăm pe Isus ca fiind singurul care a fost rânduit de Tatăl ceresc să reglementeze chestiunea păcatului, căci ni l-a prezentat a fi "Robul ascultător" care s-a oferit să vină în lume (cf. Ps 40,8-9; Ef 2,17). În cel de-al doilea pas trebuie să-l arătăm pe Isus ca venit pe pământ, care a vestit şi a împlinit "toată dreptatea" (Mt 3,15), care a dat mărturie despre Dumnezeul bunătăţii şi al adevărului şi care a vorbit despre fidelitatea şi salvarea divină (cf. Ps 40,8-10). În al treilea pas trebuie să-l prezentăm pe Isus ca intrat după noi "groapa pieirii" şi în "noroiul mocirlei", unde s-a încărcat cu "nelegiuirile noastre" (Ps 40,12), nelegiuiri din cale afară de numeroase şi de apăsătoare (cf. Ps 38,4). În cel de-al patrulea pas, după ce l-am prezentat pe Isus intrat pentru noi în "groapa pieirii" şi în "noroiul mocirlei" ca să ne salveze, să-l prezentăm ca ridicat de Tatăl pe Stâncii învierii şi de unde îi invită pe toţi oameni să i se alăture la victorie.

Conform exemplului dat de Ioan Botezătorul trebuie să fim şi noi glasul care strigă Cuvântul lui Dumnezeu în pustiul lumii: "Daţi mărturie despre lumină" (In 1,6-8)! "Neteziţi calea Domnului! Vine Mesia! Eliminaţi din viaţa voastră orice lucru rău care v-ar putea împiedica să-l primiţi. Pocăiţi-vă de păcatele voastre, pentru ca el să poată veni şi domni peste voi, ca Rege al Israelului" (In 1,29-34)! Aşa au făcut sfântul Paul, ucenicii săi şi toţi creştinii buni de la început până acum, au fost şi ei nişte oameni care au strigat în pustiul lumii cuprins de întuneric şi rătăciri Cuvântul lui Dumnezeu şi au transformat păgânii în "biserici şi sfinţi" (cf. 1Cor 1,1-3). Şi noi cei răscumpăraţi în aceste timpuri din urmă trebuie să dăm mărturie despre mântuirea lui Isus, umblând "ca nişte copii ai luminii" (Ef 5,8).

Fericitul episcop martir Anton Durcovici (1888-1951), în Scrisoarea Pastorală din 14 Aprilie 1948, cu titlul "Ecce Agnus Dei!" (Iată Mielul lui Dumnezeu), spunea: Pornind de la dorinţa fierbinte a celor drepţi din vechea lege, care cu Isaia prorocul strigau către cer: «Trimite mielul, Doamne, pe stăpânitorul pământului!» (Is 16,1), îl înţelegem mai bine pe sfântul Ioan Botezătorul, când pe malul Iordanului, cu bucurie nespusă, îl arată pe Isus Domnul, vestind ucenicilor săi: «Iată mielul lui Dumnezeu, iată cel ce ridică păcatul lumii... am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu!» (In 1,29-34)". Apoi, fericitul martir Anton Durcovici adaugă: "Cei ce i-au fost credincioşi mielului vor sta «înaintea tronului lui Dumnezeu şi nu le va mai fi nici foame, nici sete, nici nu va cădea peste ei soarele, nici vreo arşiţă; pentru că mielul care este în mijlocul tronului îi va cârmui pe ei şi-i va duce pe ei la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor!» (Ap 7,15-17)".

Fericitul Anton Durcovici ne spune practic că dincolo de întunericul orbirii lumii trebuie să ne gândim la mare lumină care va străluci în ea; dincolo de munca în "ogorul Domnului" unde ne zdrelim la mâini şi la picioare, se află îngropată o comoară cu care putem cumpăra paradisul; dincolo de neînţelegerile ivite din munca misionară, este un Dumnezeu care oferă pentru o oră de muncă la fel de mult ca pentru o zi întreagă; că dincolo de micimea grăuntelui de muştar, trebuie să vedem copacul mare ivit din ea unde păsările îşi fac cuib la umbra lui; că dincolo de masa euharistică din biserică, trebuie să vedem o pregătire şi o invitaţie pentru ospăţul nunţii Mielului.

Un misionar familist din Africa a fost întrebat la un moment dat dacă îi plăcea ce făcea. Răspunsul a fost şoc: "Dacă-mi place lucrarea aceasta? Nu. Nici mie, nici soţiei nu ne place mizeria; avem sensibilităţi rezonabile. Nu ne place să ne târâm în colibe mizere, prin excremente de capră. Dar acum omul nu va face nimic pentru Cristos decât dacă-i place? Dumnezeu să aibă milă de un asemenea om. Plăcerea sau neplăcerea nu au nici o legătură cu aceasta. Avem ordine să mergem în toată lumea şi să-i învăţăm pe oameni ştiinţa mântuirii şi vom merge (cf. Mt 28,19-20). Dragostea ne sileşte" (2Cor 5,14). Aşa să fie! Amin!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 2-a de peste an. Anul A. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 836.