Papa Francisc: Prezentarea urărilor de Crăciun de la Curia Romană (21 decembrie 2019)

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă spun vouă tuturor bun-venit cordial. Îi mulţumesc cardinalului Angelo Sodano pentru cuvintele pe care mi le-a adresat, şi mai ales doresc să-i exprim recunoştinţa mea, şi în numele membrilor Colegiului Cardinalilor, pentru slujirea preţioasă şi punctuală pe care el a desfăşurat-o ca decan, timp de mulţi ani, cu disponibilitate, dăruire, eficienţă şi mare capacitate de organizare şi de coordonare. Cu acel mod de a acţiona al „rassa nostrana”, cum ar spune Nino Costa [scriitor piemontez]. Mulţumesc din inimă, eminenţă! Acum le revine cardinalilor episcopi să aleagă un nou decan; sper să aleagă pe unul care să se ocupe în totalitate de această funcţie atât de importantă. Mulţumesc.

Vouă celor prezenţi aici, colaboratorilor voştri, tuturor persoanelor care prestează serviciu în Curie, precum şi reprezentanţilor pontificali şi celor care le sunt alături, urez un Crăciun sfânt şi fericit. Şi la urări adaug recunoştinţa pentru dăruirea zilnică pe care o oferiţi în slujba Bisericii. Multe mulţumiri!

Şi anul acesta Domnul ne oferă ocazia de a ne întâlni pentru acest gest de comuniune, care întăreşte fraternitatea noastră şi este înrădăcinată în contemplarea iubirii lui Dumnezeu revelată la Crăciun. De fapt, „naşterea lui Cristos – a scris un mistic din timpul nostru – este mărturia cea mai puternică şi elocventă a cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe om. L-a iubit cu o iubire personală. Pentru aceasta a luat un trup omenesc cu care s-a unit şi l-a însuşit pentru totdeauna. Naşterea lui Cristos este ea însăşi o «alianţă de iubire» stipulată pentru totdeauna între Dumnezeu şi om”[1]. Şi sfântul Clement din Alexandria scrie: „Pentru aceasta El [Cristos] a coborât, pentru aceasta a îmbrăcat omenitatea, pentru aceasta a pătimit voluntar ceea ce este al oamenilor, pentru ca, după ce s-a măsurat cu slăbiciunea noastră pe care El i-a iubit, să poată să ne măsoare în schimb pe noi cu puterea sa”[2].

Luând în considerare atâta bunăvoinţă şi atâta iubire, schimbul de urări de Crăciun este de asemenea o ocazie pentru a primi din nou porunca sa: „Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13,34-35). Aici, de fapt, Isus nu ne cere să-l iubim pe El ca răspuns la iubirea sa faţă de noi; ne cere, mai degrabă, să ne iubim unul pe altul cu însăşi iubirea sa. Ne cere, cu alte cuvinte, să fim asemenea Lui, pentru că El s-a făcut asemenea nouă. Crăciunul, aşadar – îndeamnă sfântul cardinal Newman –, „să ne găsească tot mai asemănători cu Acela care, în acest timp a devenit prunc din iubire faţă de noi; ca fiecare nou Crăciun să ne găsească mai simpli, mai umili, mai sfinţi, mai caritabili, mai resemnaţi, mai fericiţi, mai plini de Dumnezeu”[3]. Şi adaugă: „Acesta este timpul nevinovăţiei, al curăţiei, al dulceţii, al bucuriei, al păcii”[4].

Numele lui Newman ne aminteşte şi de o bine cunoscută afirmaţie a sa, aproape un aforism, care se poate găsi în opera sa Dezvoltarea doctrinei creştine, care istoric şi spiritual se situează la răscrucea intrării sale în Biserica catolică. Spune aşa: „Aici pe pământ a trăi înseamnă a schimba, iar perfecţiunea este rezultatul multor transformări”[5]. Desigur că nu este vorba de a căuta schimbarea pentru schimbare, sau de a urma modele, ci de a avea convingerea că dezvoltarea şi creşterea sunt caracteristica vieţii pământeşti şi umane, în timp ce, în perspectiva credinciosului, în centrul a toate este stabilitatea lui Dumnezeu[6].

Pentru Newman schimbarea era convertire, adică o transformare interioară[7]. În realitate, viaţa creştină este un drum, un pelerinaj. Istoria biblică este în întregime un drum, marcat de plecări şi reporniri; ca pentru Abraham; ca pentru cei care, acum două mii de ani în Galileea, au pornit la drum pentru a-l urma pe Isus: „După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe Isus” (Lc 5,11). De atunci, istoria poporului lui Dumnezeu – istoria Bisericii – este marcată mereu de porniri, mutări, schimbări. Desigur, drumul nu este pur geografic, ci înainte de toate simbolic: este o invitaţie de a descoperi mişcarea inimii care, în mod paradoxal, are nevoie să pornească pentru a putea rămâne, să se schimbe pentru a putea fi fidelă[8].

Toate acestea au o valenţă deosebită în timpul nostru, pentru că ceea ce trăim nu este pur şi simplu o epocă de schimbări, ci este o schimbare de epocă. Aşadar, suntem într-unul din acele momente în care schimbările nu mai sunt liniare, ci epocale; constituie alegeri care transformă rapid modul de a trăi, de a se relaţiona, de a comunica şi de a elabora gândirea, de a se raporta între generaţiile umane şi de a înţelege şi de a trăi credinţa şi ştiinţa. Se întâmplă adesea să se trăiască schimbarea limitându-se să se îmbrace o haină nouă şi a rămâne după aceea în realitate aşa cum erau înainte. Amintesc expresia enigmatică, ce se citeşte într-un vestit roman italian: „Dacă vrem ca totul să rămână aşa cum este, trebuie ca totul să se schimbe” (În Ghepardul de Giuseppe Tommasi di Lampedusa).

Atitudinea sănătoasă este mai degrabă aceea de a ne lăsa interogaţi de provocările timpului prezent şi de a le percepe cu virtuţile discernământului, parresiei şi hipomone. Schimbarea, în acest caz, ar asuma cu totul alt aspect: din element de garnitură, de context sau de pretext, din peisaj extern… ar deveni tot mai uman, şi chiar mai creştin. Ar fi mereu o schimbare externă, dar făcută pornind de la însuşi centrul omului, adică o convertire antropologică[9].

Noi trebuie să demarăm procese şi nu să ocupăm spaţii: „Dumnezeu se manifestă într-o revelaţie istorică, în timp. Timpul iniţiază procesele, spaţiul le cristalizează. Dumnezeu se află în timp, în procesele în desfăşurare. Nu trebuie privilegiate spaţiile de putere faţă de timpurile, chiar lungi, ale proceselor. Noi trebuie mai mult să demarăm procese decât să ocupăm spaţii. Dumnezeu se manifestă în timp şi este prezent în procesele istoriei. Acest lucru face să fie privilegiate acţiunile care generează dinamici noi. Şi cere răbdare, aşteptare”[10]. De aceasta suntem solicitaţi să citim semnele timpurilor cu ochii credinţei, pentru ca direcţia acestei schimbări „să trezească întrebări noi şi vechi cu care este corect şi necesar să ne confruntăm”[11].

Tratând astăzi tema schimbării care se întemeiază îndeosebi pe fidelitatea faţă de depositum fidei şi faţă de Tradiţie, doresc să mă întorc asupra realizării reformei Curiei Romane, reafirmând că această reformă n-a avut niciodată pretenţia de a face ca şi cum înainte n-ar fi existat nimic; dimpotrivă, s-a intenţionat să se valorizeze ceea ce s-a făcut bun în istoria complexă a Curiei. Este necesar să se valorizeze istoria ei pentru a construi un viitor care să aibă baze solide, care să aibă rădăcini şi de aceea să poată fi rodnic. A face apel la amintire nu înseamnă a ne ancora în autoconservare, ci a aminti viaţa şi vitalitatea unui parcurs aflat în dezvoltare continuă. Amintirea nu este statică, este dinamică. Implică prin natura sa mişcare. Şi tradiţia nu este statică, este dinamică, aşa cum spunea acel mare om [G. Mahler]: tradiţia este garanţia viitorului şi nu păstrarea cenuşii.

Iubiţi fraţi şi surori,

În întâlnirile noastre precedente de Crăciun, v-am vorbit despre criteriile care au inspirat această lucrare de reformă. Am motivat şi câteva lucruri care au fost deja realizate, fie definitiv fie ad experimentum[12]. În 2017 am evidenţiat câteva noutăţi ale organizării curiale, cum ar fi, de exemplu, Secţiunea a Treia a Secretariatului de Stat, care merge foarte bine; sau relaţiile dintre Curia Romană şi Bisericile particulare, amintind şi vechea practică a vizitelor ad limina apostolorum; sau structura unor Dicastere, îndeosebi acela pentru Bisericile orientale şi altele pentru dialogul ecumenic şi pentru cel interreligios, îndeosebi cu ebraismul.

În întâlnirea de astăzi aş vrea să mă opresc asupra altor câteva Dicastere pornind de la inima reformei, adică de la prima şi cea mai importantă misiune a Bisericii: evanghelizarea. Sfântul Paul al VI-lea a afirmat: „A evangheliza este harul şi vocaţia proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există pentru a evangheliza”[13]. Evangelii nuntiandi, care continuă şi astăzi să fie documentul pastoral cel mai important după Conciliu şi actual. În realitate, obiectivul reformei actuale este ca toate „cutumele, stilurile, orarele, limbajul şi orice structură eclezială să devină un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare. Reforma structurilor, pe care o cere convertirea pastorală, se poate înţelege numai în acest sens: a face în aşa fel încât ele să devină toate mai misionare” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 27). Şi atunci, tocmai inspirându-se din acest magisteriu al Succesorilor lui Petru de la Conciliul al II-lea din Vatican până astăzi, s-a gândit să se propună pentru instruenda noua constituţie apostolică despre reforma Curiei Romane titlul de Praedicate evangelium. Adică atitudinea misionară.

Iată pentru ce gândul meu se îndreaptă astăzi spre câteva din Dicasterele Curiei Romane care au o referinţă explicită cu toate acestea deja în denumirile lor: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor; dar mă gândesc şi la Dicasterul pentru Comunicare şi la Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale.

Când aceste prime două Congregaţii citate au fost instituite, era într-o epocă în care era mai simplu să se distingă între doi versanţi destul de definiţi: o lume creştină pe de o parte şi o lume încă de evanghelizat pe de altă parte. Acum această situaţie nu mai există. Populaţiile care încă n-au primit vestirea Evangheliei nu trăiesc deloc numai în continentele non-occidentale, ci locuiesc peste tot, în special în concentrările urbane enorme care cer ele însele o pastoraţie specifică. În marile oraşe avem nevoie de alte „hărţi”, de alte paradigme, care să ne ajute să repoziţionăm modurile noastre de a gândi şi atitudinile noastre: fraţi şi surori, nu suntem în creştinătate, nu mai suntem! Astăzi nu mai suntem unicii care produc cultură, nici primii, nici cei mai ascultaţi[14]. De aceea avem nevoie de o schimbare de mentalitate pastorală, care nu înseamnă a trece la o pastoraţie relativistă. Nu mai suntem într-un regim de creştinătate deoarece credinţa – în special în Europa, dar şi în mare parte din Occident – nu mai constituie un fundament clar al trăirii comune, ba chiar adesea este chiar negată, luată în râs, marginalizată şi ridiculizată. Acest lucru a fost subliniat de Benedict al XVI-lea când, convocând Anul Credinţei (2012), a scris: „În timp ce în trecut era posibil să se recunoască un ţesut cultural unitar, pe larg primit în referinţa sa la conţinuturile credinţei şi la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie aşa în mari sectoare ale societăţii, din cauza unei profunde crize de credinţă care a atins multe persoane”[15]. Şi pentru aceasta a fost instituit în 2010 Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, pentru „a promova o evanghelizare reînnoită în ţările în care deja a răsunat prima vestire a credinţei şi sunt prezente Biserici cu întemeiere antică, dar care trăiesc o progresivă secularizare a societăţii şi un soi de «eclipsă a simţului de Dumnezeu», care constituie o provocare de a găsi mijloace adecvate pentru a repropune adevărul peren al Evangheliei lui Cristos”[16]. Uneori am vorbit despre asta cu unii dintre voi… Mă gândesc la cinci ţări care au umplut lumea de misionari – v-am spus care sunt – şi astăzi nu au resurse vocaţionale pentru a merge înainte. Şi aceasta este lumea actuală.

Percepţia că schimbarea de epocă pune întrebări serioase cu privire la identitatea credinţei noastre n-a ajuns, ca să spunem adevărul, pe neaşteptate[17]. În acest cadru se va însera şi expresia „nouă evanghelizare” adoptată de sfântul Ioan Paul al II-lea, care în enciclica Redemptoris missio a scris: „Astăzi Biserica trebuie să înfrunte alte provocări, proiectându-se spre noi frontiere fi în prima misiune ad gentes fie în noua evanghelizare a popoarelor care au primit deja vestirea lui Cristos” (nr. 30). Este nevoie de o nouă evanghelizare, sau reevanghelizare (cf. nr. 33).

Toate aceste comportă în mod necesar schimbări şi atenţii schimbate şi în Dicasterele indicate mai sus, precum şi în întreaga Curie[18].

Câteva consideraţii aş vrea să le rezerv şi Dicasterului pentru Comunicaţie, recent instituit. Suntem în perspectiva schimbării de epocă, deoarece „grupuri largi ale omenirii sunt cufundate în el în manieră obişnuită şi continuă. Nu mai este vorba numai de «a folosi» instrumente de comunicare, ci de a trăi într-o cultură mult digitalizată care are impacturi foarte profunde asupra noţiunii de timp şi de spaţiu, asupra percepţiei de sine, a altora şi a lumii, asupra modului de a comunica, de a învăţa, de a se informa, de a intra în relaţie cu alţii. O abordare a realităţii care tinde să privilegieze imaginea faţă de ascultare şi faţă de lectură influenţează modul de a învăţa şi dezvoltarea simţului critic” (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 86).

Aşadar Dicasterului pentru Comunicare i-a fost încredinţată misiunea de a îngloba într-o nouă instituţie cele nouă realităţi care, anterior, se ocupau, în diferite modalităţi şi cu diferite îndatoriri, de comunicaţie: Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale, Sala de Presă a Sfântului Scaun, Tipografica Vaticană, Libreria Editrice Vaticana, L’Osservatore Romano, Radio Vatican, Centrul de Televiziune Vatican, Serviciu de Internet Vatican, Serviciul Fotografic. Totuşi această înglobare, în linie cu ceea ce am zis, nu-şi propunea o simplă regrupare „coordonatoare”, ci să armonizeze diferitele componente în vederea producerii unei mai bune oferte de servicii precum şi de a ţine o linie editorială coerentă.

Noua cultură, marcată de factori de convergenţă şi multimedialitate, are nevoie de un răspuns adecvat din partea Scaunului Apostolic în domeniul comunicaţiei. Astăzi, faţă de serviciile diversificate, prevalează forma multimedială, şi asta marchează şi modul de a le concepe, de a le gândi şi de a le realiza. Toate acestea implică, împreună cu schimbarea culturală, o convertire instituţională şi personală pentru a trece de la o muncă pe compartimente statice – care în cele mai bune cazuri avea o oarecare coordonare – la o muncă conectată intrinsec, în sinergie.

Iubiţi fraţi şi surori,

Multe din lucrurile spuse până aici sunt valabile, în linie de principiu, şi pentru Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale. Şi el a fost instituit recent cu scopul de a răspunde la schimbările intervenite la nivel global, realizând confluenţa a patru precedente Consilii Pontificale: Dreptate şi Pace, Cor Unum, Pastoraţia Migranţilor şi Lucrătorii Sanitari. Coerenţa misiunilor încredinţate acestui Dicaster este amintită sintetic de începutul scrisorii apostolice motu proprio Humanam progressionem care l-a instituit: „În toată fiinţa sa şi acţiunea sa, Biserica este chemată să promoveze dezvoltarea integrală a omului în lumina Evangheliei. Această dezvoltare se realizează prin grija faţă de bunurile incomensurabile ale dreptăţii, păcii şi salvgardării creaţiei”. Se realizează în slujirea faţă de cei mai slabi şi marginalizaţi, îndeosebi migranţii forţaţi, care reprezintă în acest moment un strigăt în deşertul umanităţii noastre. Aşadar Biserica este chemată să le amintească tuturor că nu este vorba numai de probleme sociale sau migratorii ci de persoane umane, de fraţi şi surori care sunt astăzi simbolul tuturor rebutaţilor din societatea globalizată. Este chemată să dea mărturie că pentru Dumnezeu nimeni nu este „străin” sau „exclus”. Este chemată să trezească conştiinţele aţipite în indiferenţă în faţa realităţii Mării Mediterane devenite pentru mulţi, prea mulţi, un cimitir.

Aş vrea să amintesc importanţa caracterului de integralitate a dezvoltării. Sfântul Paul al VI-lea a afirmat că „dezvoltarea nu se reduce la simpla creştere economică. Pentru a fi dezvoltare autentică, trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă îndreptată spre promovarea fiecărui om şi a omului întreg” (Enciclica Populorum progressio, 14). Cu alte cuvinte, înrădăcinată în tradiţia sa de credinţă şi făcând referinţă, în ultimele decenii, la magisteriul Conciliului al II-lea din Vatican, Biserica a afirmat mereu măreţia vocaţiei tuturor fiinţelor umane, pe care Dumnezeu le-a creat după chipul şi asemănarea sa pentru ca să formeze o singură familie; şi în acelaşi timp a încercat să îmbrăţişeze umanul în toate dimensiunile sale.

Tocmai această exigenţă de integralitate ne-o repropune nouă astăzi umanitatea care ne uneşte ca fii ai unicului Tată. „În toată fiinţa sa şi acţiunea sa, Biserica este chemată să promoveze dezvoltarea integrală a omului în lumina Evangheliei” (Scrisoarea apostolică motu proprio Humanam progressionem). Evanghelia duce mereu Biserica la logica întrupării, la Cristos care a asumat istoria noastră, istoria fiecăruia dintre noi. Asta ne aminteşte Crăciunul. Aşadar, umanitatea este cifra distinctivă cu care trebuie citită reforma. Umanitatea cheamă, interpelează şi provoacă, adică ne cheamă să ieşim afară şi să nu ne temem de schimbare.

Să nu uităm că Pruncul aşezat în iesle are faţa fraţilor noştri şi a surorilor noastre mai nevoiaşi, a săracilor care „sunt privilegiaţii acestui mister şi, adesea, cei care reuşesc mai mult să recunoască prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru” (Scrisoarea apostolică Admirabile signum, 1 decembrie 2019, 6).

Iubiţi fraţi şi surori,

Este vorba aşadar de mari provocări şi de echilibre necesare, de multe ori nu aşa de uşor de realizat, datorită simplului fapt că, în tensiunea dintre un trecut glorios şi un viitor creativ şi în mişcare, se află prezentul în care sunt persoane care în mod necesar au nevoie de timp pentru a se maturiza; există circumstanţe istorice de gestionat în cotidianitate, pentru că în timpul reformei lumea şi evenimentele nu se opresc; există probleme juridice şi instituţionale care trebuie rezolvate treptat, fără formule magice sau scurtături.

În sfârşit, există dimensiunea timpului şi există eroarea umană, cu care nu este posibil şi nici corect să nu ne confruntăm pentru că fac parte din istoria fiecăruia. A nu ţine cont de ele înseamnă a face lucrurile făcând abstracţie de istoria oamenilor. Legată cu acest proces istoric dificil, există mereu ispita de a ne concentra asupra trecutului (chiar folosind formulări noi), pentru că este mai asigurator, cunoscut şi, desigur, mai puţin conflictual. Însă şi asta face parte din procesul şi din riscul de a demara schimbări semnificative[19].

Aici trebuie avertizat cu privire la ispita de a asuma atitudinea rigidităţii. Rigiditatea se naşte din frica de schimbare şi ajunge să presare cu ţăruşi şi cu obstacole terenul binelui comun, făcându-l să devină un câmp minat de incomunicabilitate şi de ură. Să ne amintim mereu că în spatele fiecărei rigidităţi zace vreun dezechilibru. Rigiditatea şi dezechilibrul se alimentează reciproc într-un cerc vicios. Şi astăzi această ispită a rigidităţii a devenit atât de actuală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Curia Romană nu este un corp dezlipit de realitate – chiar dacă riscul este mereu prezent –, ci trebuie concepută şi trăită în prezentul drumului parcurs de bărbaţi şi de femei, în logica schimbării de epocă. Curia Romană nu este un palat sau un dulap plin de haine de îmbrăcat pentru a justifica o schimbare. Curia Romană este un corp viu şi este cu atât mai mult corp viu cu cât trăieşte mai mult integralitatea Evangheliei.

Cardinalul Martini, în ultimul interviu la puţine zile înainte de a muri, a spus cuvinte care trebuie să ne facă să ne întrebăm: „Biserica a rămas în urmă cu două sute de ani. Cum de nu se zdruncină? Ne este frică? Frică în loc de curaj? Oricum credinţa este fundamentul Bisericii. Credinţa, încrederea, curajul. […] Numai iubirea învinge oboseala”[20].

Crăciunul este sărbătoarea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Iubirea divină care inspiră, conduce şi corectează schimbarea şi înfrânge frica umană de a părăsi ceea ce este „sigur” pentru a ne relansa în „mister”.

Crăciun fericit tuturor!

Ca pregătire pentru Crăciun, am ascultat predicile despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Să ne adresăm ei înainte de binecuvântare.

[Bucură-te Marie şi binecuvântarea]

Acum aş vrea să vă dau o amintire, un gând: două cărţi. Prima este „documentul”, să-i spunem aşa, pe care am voit să-l fac pentru luna misionară extraordinară [octombrie 2019], şi l-am făcut în formă de interviu, Fără El nu putem face nimic. M-a inspirat o frază, nu ştiu a cui, care spunea că atunci când misionarul ajunge într-un loc, deja este acolo Duhul Sfânt care-l aşteaptă. Aceasta este inspiraţia acestui document. Şi a doua este o reculegere dată preoţilor cu puţin timp în urmă de părintele Luigi Maria Epicoco, o reculegere pentru preoţi, Cineva la care să privim. Le dau din inimă pentru ca să folosească întregii comunităţi. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Matta El Meskin, L’umanità di Dio, Qiqajon-Bose, Magnano 2015, 170-171.

[2] Quis dives salvertur, 37, 1-6.

[3] Predică „Întruparea, Mister de har”: Parochial and Plain Sermons V, 7.

[4] Ibid. V, 97-98.

[5] Meditazioni e preghiere, a cura di G. Velocci, Milano 2002, 75.

[6] Într-o rugăciunea a sa Newman afirma: „Nu există nimic stabil, în afară de tine, o, Dumnezeul meu. Tu eşti centrul şi viaţa tuturor celor care se schimbă, care se încred în tine ca Tatăl lor, care privesc la tine şi care sunt bucuroşi să se pună în mâinile tale. Eu ştiu, Dumnezeu meu, că trebuie să mă schimb dacă vreau să văd faţa ta” (ibid., 112).

[7] Newman aşa o descrie: „În momentul convertirii n-am avut conştiinţa unei schimbări oarecare, intelectuale sau morale, care să aibă loc în spiritul meu… mi se părea că mă întorc în port după o navigaţie furtunoasă; şi în această privinţă fericirea mea a continuat neîntrerupt până astăzi” (Apologia pro vita sua, a cura di A. Bosi, Torino 1988, 360; cf. J. Honoré, Gli aforismi di Newman, LEV, Città del Vaticano 2010, 167).

[8] Cf. J. M. Bergoglio, Mesaj de Postul Mare adresat preoţilor şi consacraţilor, 21 februarie 2007, în: Nei tuoi occhi è la mia parola, Milano, 2016, 501.

[9] Cf. Constituţia apostolică Veritatis gaudium (27 decembrie 2017), 3: „Este vorba, în definitiv, de a schimba modelul de dezvoltare globală şi de a redefini progresul: problema este că nu dispunem încă de cultura necesară pentru a înfrunta această criză şi este nevoie de a reconstrui leadership care să indice drumuri”.

[10] Interviu dat lui Pr. Antonio Spadaro: La Civiltà Cattolica,19 septembrie 2013, 468.

[11] Scrisoare către poporul lui Dumnezeu care este pe drum în Germania, 29 iunie 2019.

[12] Cf. Discurs adresat Curiei, 22 decembrie 2016.

[13] Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 14. Sfântul Ioan Paul al II-lea a scris că evanghelizarea misionară „constituie prima slujire pe care Biserica poate s-o aducă fiecărui om şi întregii omeniri în lumea de astăzi, care cunoaşte cuceriri minunate, dar pare că a pierdut simţul realităţilor din urmă şi al existenţei însăşi” (Enciclica Redemptoris missio, 7 decembrie 1990, 2).

[14] Cf. Discurs adresat participanţilor la Congresul Internaţional al Pastoraţiei din Marile Oraşe, 27 noiembrie 2014.

[15] Scrisoarea apostolică motu proprio Porta fidei, 2.

[16] Benedict al XVI-lea, Omilie, 28 iunie 2010; cf. Scrisoarea apostolică motu proprio Ubicumque et semper, 17 octombrie 2010.

[17] Schimbarea de epocă a fost simţită şi în Franţa de cardinalul Suhard (să ne gândim la scrisoarea sa pastorală Essor ou déclin de l’Église, 1947) precum şi de arhiepiscopul de Milano de atunci, G. B. Montini. Şi el se întreba dacă Italia mai era o ţară catolică (cf. Conferinţă la a VIII-a Săptămână naţională de actualizare pastorală, 22 septembrie 1958, în Discorsi e Scritti milanesi 1954-1963, vol. II, Brescia-Roma 1997, 2328).

[18] Sfântul Paul al VI-lea, în urmă cu circa cincizeci de ani, prezentându-le credincioşilor noul Liturghier Roman, a amintit de ecuaţia dintre legea rugăciunii (lex orandi) şi legea credinţei (lex credendi) şi a descris Liturghierul ca „demonstraţie de fidelitate şi vitalitate”. Concluzând reflecţia sa a afirmat: „Aşadar nu spunem «nouă Liturghie», ci mai degrabă «nouă epocă» a vieţii Bisericii” (Audienţa generală din 19 noiembrie 1969). Este ceea ce, în mod analog, s-ar putea spune şi în cazul nostru: nu este o nouă Curie Romană, ci mai degrabă o nouă epocă.

[19] Evangelii gaudium enunţă regula de „a privilegia acţiunile care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante. Fără anxietate, însă cu convingeri clare şi tenace” (nr. 223).

[20] Interviu acordat lui Georg Sporschill, S.J., şi Federica Radice Fossati Confalonieri: „Corriere della Sera”, 1 septembrie 2012.

lecturi: 2335.