Cateheze liturgice despre sfânta Liturghie: "2. Să trecem pragul prezenţei lui Dumnezeu"

A doua cateheză liturgică propusă de Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente pentru perioada Adventului 2019 are titlul "Să trecem pragul prezenţei lui Dumnezeu" şi ne ajută să descoperim primele momente ale sfintei Liturghii ca nişte trepte pe care, urcându-le, putem ajunge să ne bucurăm de hrana Cuvântului lui Dumnezeu şi de pâinea euharistică. Este vorba despre treapta milostivirii lui Dumnezeu şi a încredinţării vieţii noastre în rugăciune.

Anul Sfintei Liturghii ne oferă posibilitatea de a redescoperi frumuseţea comuniunii cu Dumnezeu pe care o trăim la fiecare celebrare euharistică. Pentru a înlesni această redescoperire, Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente propune o serie de 10 cateheze liturgice (patru în timpul Adventului şi 6 în timpul Postului Mare) despre sfânta Liturghie. Acestea vor aprofunda conţinutul liturgic al catehezelor propuse de episcopul Iosif Păuleţ în timpul Anului Sfintei Liturghii.

Pr. Daniel Iacobuţ
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente

*

Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii

2. Să trecem pragul prezenţei lui Dumnezeu

1. Trecând de la prezenţă la milostivire

La începutul Sfintei Liturghii, suntem introduşi în taina unei prezenţe reciproce: Domnul este în mijlocul poporului său iar poporul se adună înaintea lui Dumnezeu pentru a-l adora. Păşim astfel pragul întâlnirii pline de iubire cu Domnul. Căci iubirea cunoaşte multe datorii, însă cea dintâi este aceea de a fi alături de cel iubit. Pentru a intra în prezenţa Domnului am păşit deja prima treaptă: i-am cântat atunci când El a intrat în adunare prin preot, ne-am amintim de Numele său preasfânt ("În numele Tatălui...") şi, mai ales, l-am descoperim prezent în mijlocul celor botezaţi ("Domnul să fie cu voi."). Următoarea treaptă a pragului este descoperirea milostivirii lui Dumnezeu prin actul penitenţial şi, în unele zile de sărbătoare, preamărirea iubirii sale milostive prin imnul "Mărire".

Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este pământ sfânt (Ex 3,5)

Când Moise a fost introdus în prezenţa lui Dumnezeu din rugul aprins a simţit distanţa dintre el şi sfinţenia lui Dumnezeu şi a auzit tocmai aceste cuvinte. Şi noi la sfânta Liturghie suntem introduşi în prezenţa lui Dumnezeu şi nu putem să ne ascundem greşelile şi păcatele. Dimpotrivă, prima noastră reacţie este tocmai de a invoca milostivirea lui Dumnezeu. Doar iubirea sa milostivă ne poate ajuta să ne scoatem simbolic sandalele. Sfântul Augustin se întreba: "Ce sunt sandalele?" şi răspunde: "Sunt piei de animale moarte care ne protejează picioarele. Ce ni se spune, aşadar, prin interdicţia de a purta sandale? Să renunţăm la faptele moarte" (Discursuri 101,7). Actul penitenţial la începutul celebrării arată că orice credincios care se înfăţişează înaintea sfinţeniei lui Dumnezeu trebuie să treacă prin experienţa purificării şi a milostivirii divine. Şi această trecere are loc gradat, prin cele patru momente obişnuite ale actului penitenţial.

Invitaţia preotului: "Să ne recunoaştem păcatele pentru a celebra cum se cuvine sfintele taine." Suntem îndemnaţi astfel să scoatem la lumina şi căldura iubirii milostive a Domnului ataşamentul nostru faţă de propriul egoism şi toate acţiunile care au derivat din el. E vorba, înainte de toate, de păcatele veniale sau lesne-iertătoare, care fac parte din experienţa zilnică a slăbiciunii noastre omeneşti. Păcatele grave sau de moarte trebuie însă să le recunoaştem personal prin sacramentul reconcilierii. A ne recunoaşte păcatele înseamnă şi a ne angaja pe calea convertirii şi a întoarcerii către Tatăl ceresc.

Tăcerea: Rămânem preţ de câteva clipe în tăcere pentru a ne privi aşa cum Domnul priveşte în adâncul sufletului nostru, adică în adevăr şi cu iubire. Doar astfel putem intra în adâncul inimii şi să dăm un nume concret slăbiciunilor pentru care ne căim. Chiar dacă timpul tăcerii e limitat, semnificaţia sa e salvatoare. Sfântul Isaac Sirianul spune: "Cine îşi recunoaşte propriul păcat este mai mare decât acela care învie un mort. Cine îşi cunoaşte propria slăbiciune este mai mare decât cel care vede un înger. Cine îl urmează pe Cristos în taină şi în căinţă este mai mare decât cel care se bucură de faimă prin biserici."

Rugăciunea căinţei: "Mărturisesc..." Este una dintre cele mai provocatoare şi frumoase rugăciuni de la Sfânta Liturghie. Ne provoacă să ne asumăm la persoana întâi singular ("mărturisesc") gândurile, cuvintele, acţiunile prin care am rănit iubirea lui Dumnezeu ("lui Dumnezeu atotputernicul") sau am slăbit legăturile profunde ce ne apropie unii de alţii ("şi vouă, fraţilor"). Ne provoacă să ne batem pieptul asemenea vameşului căit (Lc 18,13), pentru ca să zdruncinăm astfel inima noastră de piatră şi să o trezim din somnul indiferenţei. Frumseţea rugăciunii e dezvăluită mai ales de a doua parte ("rog pe Sfânta Fecioară"): nu suntem lăsaţi singuri cu propria păcătoşenie, ci îi avem alături pe Sfânta Fecioară Maria, pe sfinţi, dar şi pe fraţii şi surorile de lângă noi drept mijlocitori ai întoarcerii noastre la Tatăl.

Binecuvântarea milostivirii: "Să aibă milă de noi..." Ultimul element al actului penitenţial este cel al unei binecuvântări rostite de către preot, care se numeşte şi "dezlegare". Asupra noastră este invocat numele sfânt al lui Dumnezeu ("Atotputernicul Dumnezeu"), prin care creştinii căiţi primesc iertarea păcatelor lesne-iertătoare. Pentru păcatele grave este nevoie însă de dezlegarea sacramentului Reconcilierii. De aceea, e bine să ne cercetăm conştiinţa înainte de sfânta Liturghie şi, dacă există păcate grave, avem nevoie să mergem la scaunul de spovadă pentru a cere iertarea Tatălui ceresc.

Numele lui Dumnezeu este Milostivirea: cântarea Kyrie eleison

Papa Francisc a scris pentru anul jubiliar al milostivirii o carte cu acest titlu: Numele lui Dumnezeu este Milostivirea. Trăim acest adevăr prin cântarea de după actul penitenţial: "Kyrie eleison" (Doamne miluieşte-ne/îndură-te de noi!). După ce am primit milostivirea lui Dumnezeu, îl aclamăm pe Cristos Domnul: El este întruparea milostivirii lui Dumnezeu! De trei ori mărturisim acest nume: mai întâi îl aclamăm pe Cristos drept "Domnul Înviat" ("Kyrie"), în al doilea rând îl lăudăm pe Cristos, chipul milostivirii Tatălui ("Christe") şi, în al treilea rând, implorăm cu încredere milostivirea Domnului Isus asupra întregului univers ("Kyrie"). Această cântare este un strigăt de laudă şi de mărturisire a milostivirii lui Dumnezeu, pe care o invocăm asemenea celor doi orbi din Ierihon: "Doamne, îndură-te de noi!" (Mt 20,30).

Preamărind milostivirea Domnului: Mărire în cer lui Dumnezeu

După ce am fost purificaţi de milostivirea Domnului şi l-am aclamat pe Cristos, chipul milostivirii Tatălui, suntem învredniciţi să îl preamărim pe Dumnezeu prin cântarea îngerilor de la Betleem (Lc 2,14). Cântarea îngerească introduce versurile acestui imn antic (sec. al II-lea) prin care şi noi mărturisim plini de uimire slava ("gloria") lui Dumnezeu: El şi-a manifestat mărirea trimiţându-l în lume pe Fiul său ca să ia firea noastră omenească şi să o mântuiască. Am ajuns, aşadar, la rugăciunea care este numită şi "marea doxologie", adică "marele cuvânt sau rugăciune de preamărire". Acest imn este o adevărată explozie de bucurie şi laudă a întregii Biserici, cea pământească şi cea cerească. De aceea, este cântat în marile sărbători şi duminica, în afara timpurilor de post şi penitenţă.

Cele trei părţi ale imnului ne ajută să trăim scopul pentru care am fost creaţi, acela de a-l cunoaşte şi a-l lăuda pe Dumnezeu. Începe prin aclamaţia de preamărire a îngerilor şi continuă cu prima strofă ce îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl. Aici înţelegem că milostivirea lui Dumnezeu ne permite să celebrăm cultul lui Dumnezeu Tatăl, care este exprimat prin folosirea celor cinci verbe specifice cultului, din prima parte: "Te lăudăm, te binecuvântăm, te adorăm, te preamărim, îţi mulţumim Ţie pentru slava ta cea mare". În a doua strofă ne îndreptăm spre Mântuitorul Isus Cristos, pe care îl recunoaştem drept "singur Domn, singur Preaînalt". El îşi arată domnia sa regească mai ales prin milă şi îndurare: "Tu, care iei asupra ta păcatele lumii..." Căci doar prin iubirea sa milostivă noi suntem purificaţi de păcat, iar rugăciunea noastră poate fi primită şi ascultată: "...primeşte rugăciunea noastră!"

2. Trecând de la milostivire la încredinţarea propriei vieţi: rugăciunea zilei

Poate că una dintre tristeţile cele mai mari ale unui păstor este să vadă cum credincioşii comunităţii sale ies de la Liturghie la fel cum au intrat, fără să fi rămas atinşi de nimic. La fel, poate că una dintre tristeţile cele mai mari ale unei comunităţi este să îşi vadă păstorul celebrând Liturghia mecanic, rostind rugăciunile într-o manieră rece şi distrată. În ambele cazuri Liturghia nu intră în propria viaţă, nu urneşte propria inimă şi rămâne ceva superficial, o datorie de împlinit. Rugăciunea de la finalul riturilor de început vrea să elimine acest risc şi să ne conducă să îi încredinţăm propria viaţă, propriile intenţii de rugăciune iubirii lui Dumnezeu care devine prezentă aici şi acum prin jertfa lui Cristos Domnul. Ultima treaptă a pragului prezenţei lui Dumnezeu este această rugăciune, numită şi "rugăciunea zilei". Reprezintă scopul tuturor paşilor făcuţi până acum, pentru că ne conduce să formăm o comunitate ce îşi încredinţează viaţa hranei cereşti, pe care Domnul Isus ne-o va dărui prin Cuvântul său şi prin Trupul şi Sângele său.

Cum ne putem încredinţa viaţa la Sfânta Liturghie?

Rugăciunea zilei are un nume foarte simbolic în limba latină: collecta. Într-adevăr, scopul ei este de a culege, a aduna (colligere) toate intenţiile de rugăciune ale credincioşilor care au venit la Liturghie. Preotul este cel care reuneşte toate rugăciunile într-una singură pe care o va prezenta lui Dumnezeu în numele întregului popor şi a tuturor celor ce sunt prezenţi.

Rugăciunea collecta reprezintă culmea rugăciunilor precedente, constituind sigiliul momentelor de adunare şi de implorare a milostivirii. Este o rugăciune dialogată şi se structurează în patru elemente: invitaţia la rugăciune ("Să ne rugăm"), pauza de tăcere, rugăciunea şi "Amin"-ul comunităţii.

"Să ne rugăm": este o expresie prin care preotul doreşte să trezească o mai mare atenţie, arătând că rugăciunea în acel moment trebuie să devină şi mai intensă. Este clipa în care viaţa noastră poate să se deschidă Domnului şi să se încredinţeze lui.

Pauza de tăcere: aceasta e necesară pentru reculegerea personală şi comunitară, astfel ca să ne dăm seama că suntem în prezenţa lui Dumnezeu şi să formulăm în inimă propria rugăciune. Este momentul propriei intenţii la acea sfântă Liturghie. Dacă vom conştientiza pentru ce şi cine ne rugăm la Sfânta Liturghie, atunci vom participa activ la toată celebrarea! Este important să trăim intens această rugă în tăcere pentru a evita ca Liturghia să fie un râu de cuvinte care rămâne doar la suprafaţa vieţii şi a inimii.

Rugăciunea recitată de preotul ce prezidează adunarea în persoana lui Cristos are scopul de a aduna toate intenţiile de rugăciune şi de a exprima harul cerut de Biserică la celebrarea respectivă. Acest lucru se realizează în general prin referinţe la taina sau misterul care este obiectul celebrării. Este vorba de o referinţă cu un caracter sobru şi general, pentru că trebuie să reflecte universalitatea liturgiei, dar şi faptul că rugăciunea este spusă în numele tuturor celor prezenţi şi al întregii Biserici.

Ultimul moment al rugăciunii zilei îl reprezintă aclamaţia poporului: "Amin." Acest termen ebraic semnifică în acest caz "aşa să fie". Prin acest "amin", ne unim la rugăciunea preotului, ne exprimăm adeziunea la ceea ce a fost rostit. Intenţiile personale formulate în momentul de tăcere se unesc cu cele ale celorlalţi şi mai ales cu cererea formulată de preot în numele întregii Biserici. Viaţa noastră a fost încredinţată acum iubirii Domnului, iar El ne va răspunde prin Cuvântul său şi prin Jertfa sa. Preotul rosteşte această rugăciune cu braţele întinse şi ridicate, asumând poziţia clasică a omului care se roagă lui Dumnezeu pentru a-i cere ajutorul (cf. Ex 17,11-13; Ps 140,2).

Întrebări pentru meditaţia personală sau discuţii în grup:

• Ce mă ajută mai mult să regăsesc prezenţa Domnului la Liturghie: cântările, tăcerea, rugăciunile?

• Ce legătură simt că există între simţul prezenţei lui Dumnezeu, simţul păcatului şi căinţa inimii?

• Ce cuvânt sau expresie din imnul îngerilor "Mărire în cer lui Dumnezeu" mă ajută mai mult la rugăciune?

• Cum pot să comentez următoarea frază: "A participa activ la Liturghie înseamnă a participa susţinut fiind de o intenţie de rugăciune"?

• Cum reuşesc să îmi încredinţez propria viaţă Domnului la rugăciunea zilei şi ce importanţă dau cuvântului "Amin"?

Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente

* * *

Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:

* * *

Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro

lecturi: 1490.