Papa şi misiunea: "Fără Isus nu putem face nimic"

De Gianni Valente

La încheierea lunii misionare extraordinare, marţi, 5 noiembrie 2019, apare în librării cartea-interviu a lui Gianni Valente cu papa Francisc intitulată Fără El nu putem face nimic. A fi misionari astăzi în lume (Senza di Lui non possiamo far nulla. Essere missionari oggi nel mondo [Libreria editrice vaticana e San Paolo, 102 pagini]). De la agenţia Fides, care publică în avanpremieră câteva extrase din volum, preluăm textul prezentat în această pagină în care papa Francisc reafirmă că "Biserica ori este vestire ori nu este Biserică".

"Bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa celor care se întâlnesc cu Isus". Aşa începe exortaţia apostolică Evangelii gaudium, publicată de papa Francisc în noiembrie 2013, după opt luni de la conclavul care l-a ales episcop de Roma şi Succesor al lui Petru. Acel text programatic al pontificatului îi invita pe toţi să re-sintonizeze fiecare act, reflecţie şi iniţiativă eclezială "cu vestirea Evangheliei în lumea actuală". După aproape şase ani, pentru octombrie 2019 abia încheiat, pontiful a convocat luna misionară extraordinară, şi în acelaşi timp a convocat la Roma adunarea specială a Sinodului Episcopilor dedicată regiunii amazoniene, cu intenţia de a sugera şi noi căi de vestire a Evangheliei în "plămânul verde", martirizat de exploatarea prădătoare care violentează şi provoacă răni "fraţilor noştri şi surorii noastre pământ" (Omilie a Sfântului Părinte la încheierea Sinodului pentru regiunea pan amazoniană).

În timpul acestui arc de timp, papa Francisc a semănat în magisteriul său referinţe insistente la natura proprie a misiunii Bisericii în lume. De exemplu, pontiful a repetat de nenumărate ori că a vesti Evanghelia nu este "prozelitism" şi că Biserica creşte "prin atracţie" şi prin "mărturie". O constelaţie de exprimări orientate toate să sugereze prin idei care este dinamismul propriu al fiecărei opere apostolice, şi care poate să fie izvorul său.

Despre toate acestea, şi despre multe altele, papa Francisc vorbeşte în cartea-interviu intitulată "Fără El nu putem face nimic. O conversaţie despre modul de a fi misionari astăzi în lume".

Dumneavoastră aţi relatat că atunci când eraţi tânăr voiaţi să mergeţi misionar în Japonia. Se poate spune că papa este un misionar eşuat?

Nu ştiu. Am intrat la iezuiţi pentru că mă uimea vocaţia lor misionară, mersul lor mereu spre graniţe. Atunci n-am putut să merg în Japonia. Dar am simţit mereu că a-l vesti pe Cristos şi Evanghelia sa comportă mereu o anumită ieşire şi pornire la drum.

Dumneavoastră repetaţi mereu: "Biserică în ieşire". Expresia este relansată de mulţi şi uneori pare că a devenit un slogan abuzat, la dispoziţia celor care, tot mai numeroşi, petrec timpul să dea lecţii Bisericii cu ar trebui sau cum nu ar trebui să fie.

"Biserică în ieşire" nu este o expresie la modă pe care mi-am inventat-o. Este porunca lui Isus, care în Evanghelia lui Marcu le cere discipolilor săi să meargă în toată lumea şi să predice Evanghelia "la toată făptura". Biserica ori este în ieşire ori nu este Biserică. Ori este vestire ori ne este Biserică. Dacă Biserică nu iese se corupe, se denaturalizează. Devine altceva.

Ce anume devine o Biserică ce nu vesteşte şi nu iese?

Devine o asociaţie spirituală. O multinaţională pentru a lansa iniţiative şi mesaje cu conţinut etico-religios. Nimic rău, dar nu este Biserica. Acesta este un risc al oricărei organizaţii statice a Bisericii. Se ajunge la domesticirea lui Cristos. Nu dai mai multă mărturie despre ceea ce face Cristos, ci vorbeşti în numele unei anumite idei despre Cristos. O idee posedată şi domesticită de tine. Tu organizezi lucrurile, devii micul impresar al vieţii ecleziale, unde totul se întâmplă după programul stabilit, adică numai de urmat conform instrucţiunilor. Însă niciodată nu se întâmplă din nou întâlnirea cu Cristos. Nu mai are loc întâlnirea care ţi-a atins inima la început.

Misiunea este în sine antidot la toate acestea? Este suficientă voinţa sau efortul de "a ieşi" în misiune pentru a evita aceste distorsiuni?

Misiunea, "Biserica în ieşire", nu sunt un program, o intenţie de realizat prin efort de voinţă. Cristos este cel care face ca Biserica să iasă din ea însăşi. În misiunea de a vesti Evanghelia, tu te mişti pentru că Duhul Sfânt te împinge, şi te duce. Şi când tu ajungi, îţi dai seama că El a ajuns înaintea ta, şi te aşteaptă. Duhul Domnului a ajuns înainte. El previne, şi pentru a-ţi pregăti drumul, şi este deja în acţiune.

Într-o întâlnire cu Operele Misionare Pontificale, dumneavoastră le-aţi sugerat să citească Faptele Apostolilor, ca text obişnuit de rugăciune. Relatarea începuturilor, şi nu un manual de strategie misionară "modern". Cum aşa?

Protagonistul din Faptele Apostolilor nu sunt apostolii. Protagonistul este Duhul Sfânt. Apostolii recunosc asta şi atestă asta cei dintâi. Când comunică fraţilor din Antiohia indicaţiile stabilite la Conciliul din Ierusalim, scriu: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât". Ei recunoşteau cu realism faptul că Domnul era cel care adăuga în fiecare zi la comunitate "pe cei care erau mântuiţi", şi nu eforturile de convingere ale oamenilor.

Şi acum este ca atunci? Nu s-a schimbat nimic?

Experienţa apostolilor este ca o paradigmă care este valabilă pentru totdeauna. Este suficient să ne gândim la modul în care lucrurile în Faptele Apostolilor au loc gratuit, fără forţări. Este un eveniment, o istorie de oameni în care discipolii ajung mereu pe locul al doilea, ajung mereu după Duhul Sfânt care acţionează. El pregăteşte şi lucrează inimile. Debusolează planurile lor. El este cel care-i însoţeşte, îi conduce şi îi mângâie în toate circumstanţele pe care trebuie să le trăiască. Atunci când vin problemele şi persecuţiile, Duhul Sfânt lucrează şi acolo, în manieră şi mai surprinzătoare, cu întărirea sa, cu mângâierile sale. Aşa cum se întâmplă după primul martiriu, cel al sfântului Ştefan.

Ce se întâmplă?

Începe un timp de persecuţie şi atâţia discipoli fug din Ierusalim, merg în Iudeea şi în Samaria. Şi acolo, în timp ce sunt împrăştiaţi şi fugari, încep să vestească Evanghelia, chiar dacă sunt singuri şi cu ei nu sunt apostolii, rămaşi la Ierusalim. Sunt botezaţi şi Duhul Sfânt le dă curajul apostolic. Acolo se vede pentru prima dată că botezul este suficient pentru a deveni vestitori ai Evangheliei. Misiunea este acel lucru acolo. Misiunea este lucrarea Sa. Este inutil să ne agităm. Nu foloseşte să organizăm noi, nu foloseşte să urlăm. Nu folosesc descoperiri sau stratageme. Foloseşte numai să cerem ca să putem reface astăzi experienţa care te face să spui "Duhul Sfânt şi noi am hotărât".

Şi dacă nu este această experienţă, ce sens au chemările la mobilizarea misionară?

Fără Duhul, a voi să facem misiune devine un alt lucru. Devine, aş spune, un proiect de cucerire, pretenţia unei cuceriri pe care o realizăm noi. O cucerire religioasă, sau probabil ideologică, eventual făcută chiar cu intenţii bune. Dar este un alt lucru.

Citându-l pe papa Benedict al XVI-lea, dumneavoastră repetaţi adesea că Biserica creşte prin atracţie. Ce intenţionaţi să indicaţi? Cine atrage? Cine este atras?

O spune Isus în Evanghelia lui Ioan. "Când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine". Şi în aceeaşi Evanghelie spune şi: "Nimeni nu vine la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis". Biserica a recunoscut mereu că aceasta este forma proprie a oricărei mişcări care apropie de Isus şi de Evanghelie. Nu o convingere, un raţionament, o conştientizare. Nu o presiune, sau o constrângere. Este vorba mereu de o atracţie. Deja profetul Ieremia spune "tu m-ai sedus şi eu m-am lăsat sedus".

Şi acest lucru este valabil pentru apostolii înşişi, pentru misionarii înşişi şi pentru lucrarea lor.

În ce mod are loc ceea ce dumneavoastră tocmai aţi descris?

Mandatul Domnului de a ieşi şi a vesti Evanghelia apasă dinăuntru, prin îndrăgostire, prin atracţie iubitoare. Nu îl urmăm pe Cristos şi cu atât mai puţin nu devenim vestitori ai Lui şi ai Evangheliei sale printr-o decizie luată la masa verde, printr-un activism autoindus. Şi elanul misionar poate să fie rodnic numai dacă are loc înăuntrul acestei atracţii şi o transmite altora.

Care este semnificaţia acestor cuvinte faţă de misiunea şi faţă de vestirea Evangheliei?

Înseamnă că dacă este Cristos cel care te atrage, dacă te mişti şi faci lucrurile pentru că eşti atras de Cristos, ceilalţi îşi dau seama de asta fără efort. Nu este nevoie să demonstrezi asta şi cu atât mai puţin să arăţi asta. În schimb, cel care crede că este protagonistul sau impresarul misiunii, cu toate propunerile sale bune şi declaraţiile sale de intenţii adesea ajunge să nu atragă pe nimeni.

Dumneavoastră, în scrisoarea apostolică "Evangelii gaudium", recunoaşteţi că toate acestea pot "să ne provoace o anumită ameţeală". Ca aceea a celui care se cufundă într-o mare unde nu ştie ce va întâlni. Ce anume voiaţi să sugeraţi cu această imagine? Aceste cuvinte se referă şi la misiune?

Misiunea nu este un proiect de firmă bine omologat. Nu este nici un spectacol organizat pentru a număra câţi oameni iau parte graţie propagandelor noastre. Duhul Sfânt lucrează cum vrea, când vrea şi unde vrea. Şi asta poate să comporte o anumită ameţeală. Şi totuşi apogeul libertăţii se află tocmai în acest a ne lăsa purtaţi de Duhul, renunţând să calculăm şi să controlăm totul. Şi tocmai în asta îl imităm pe Cristos însuşi, care în misterul Învierii sale a învăţat să se odihnească în duioşia braţelor Tatălui.

Rodnicia misterioasă a misiunii nu constă în intenţiile noastre, în metodele noastre, în elanurile noastre şi în iniţiativele noastre, ci se află tocmai în această ameţeală: ameţeala care se simte în faţa cuvintelor lui Isus, când spune "fără mine nu puteţi face nimic".

Dumneavoastră vă place să repetaţi şi că Biserica creşte "prin mărturie". Ce sugestie încercaţi să daţi cu această insistenţă a dumneavoastră?

Faptul că atracţia devine mărturie în noi. Martorul atestă ceea ce lucrarea lui Cristos şi a Duhului său au făcut realmente în viaţa sa. După Înviere, este Cristos însuşi cel care se face vizibil apostolilor. El este cel care face din ei nişte martori. Nici mărturia nu este o proprie prestaţie, suntem martori ai lucrărilor Domnului.

Alt lucru pe care dumneavoastră îl repetaţi des, în acest caz în cheie negativă: Biserica nu creşte prin prozelitism şi misiunea Bisericii nu este prozelitism. De ce atâta insistenţă? Este pentru a păstra bunele raporturi cu celelalte Biserici şi dialogul cu tradiţiile religioase?

Problema cu prozelitismul nu este numai faptul că el contrazice drumul ecumenic şi dialogul interreligios. Există prozelitism oriunde există ideea de a facă să crească Biserica lipsindu-se de atracţia lui Cristos şi de lucrarea Duhului, ţintind totul pe un tip oarecare de "discurs înţelept". Deci, ca prim lucru, prozelitismul îl scoate afară din misiune pe Cristos însuşi şi pe Duhul Sfânt, şi atunci când pretinde că vorbeşte şi acţionează în numele lui Cristos, în manieră nominalistă. Prozelitismul este mereu violent prin natura sa, şi atunci când o disimulează sau o exercită cu mănuşi. Nu suportă libertatea şi gratuitatea cu care credinţa se poate transmite, prin har, de la persoană la persoană. Pentru aceasta prozelitismul nu este numai cel din trecut, din timpurile vechiului colonialism, sau al convertirilor forţate sau cumpărate cu promisiunea de avantaje materiale. Poate să existe prozelitism şi astăzi, şi în parohii, în comunităţi, în mişcări, în congregaţiile călugăreşti.

Şi atunci, ce înseamnă a vesti Evanghelia?

Vestirea Evangheliei înseamnă a încredinţa în cuvinte sobre şi precise însăşi mărturia lui Cristos, aşa cum au făcut apostolii. Dar nu foloseşte a inventa discursuri convingătoare. Vestirea Evangheliei poate să fie şi şoptită, dar trece mereu prin forţa tulburătoare a scandalului crucii. Şi urmează din totdeauna calea indicată în scrisoarea sfântului apostol Petru, care constă în simplul "a da cont" altora de propria speranţă. O speranţă care rămâne scandal şi nebunie în ochii lumii.

Din ce anume se recunoaşte acel "a misiona" creştin?

O trăsătură distinctivă este aceea de a fi facilitatori şi nu controlori ai credinţei. A facilita, a face facilă, a nu pune noi piedici dorinţei lui Isus de a-i îmbrăţişa pe toţi, de a-i vindeca pe toţi, de a-i mântui pe toţi. A nu face selecţii, a nu face "vămi pastorale". A nu face partea celor care se aşază la poartă pentru a controla dacă alţii au condiţiile pentru a intra. Îmi amintesc de parohii şi comunităţile care la Buenos Aires au pus în practică atâtea iniţiative pentru a face mai uşor accesul la botez. Şi-au dat seama că în ultimii ani creştea numărul celor care nu erau botezaţi din atâtea motive, chiar sociologice, şi voiau să amintească tuturor că a fi botezaţi este un lucru simplu, că toţi pot să-l ceară, pentru ei şi pentru proprii copii. Drumul luat de acei parohi şi de acele comunităţi era unul singur: a nu adăuga poveri, a nu emite pretenţii, a elimina orice dificultate cu caracter cultural, psihologic sau practic care putea determina persoanele să amâne sau să renunţe la intenţia de a boteza proprii copii.

În America, la începutul evanghelizării, misionarii discutau despre cine era "demn" să primească botezul. Cum s-au terminat acele dispute?

Papa Paul al III-lea a refuzat teoriile celui care susţinea că indios erau prin natură "incapabili" să primească Evanghelia şi a confirmat alegerea celui care facilita botezul lor. Par lucruri trecute, şi totuşi şi acum există cercuri şi sectoare care se prezintă ca "ilustrados", iluminaţi, şi sechestrează şi vestirea Evangheliei în logicile lor deformate care împart lumea între "civilizaţii" şi "barbarii". Ideea că Domnul ar avea printre predilecţii săi şi atâtea "cabecitas negras" îi supără, le provoacă mâhnire. Considerând o bună parte din familia umană ca şi cum ar fi o entitate de clasă inferioară, nepotrivită să ajungă după standardele lor la nivelurile decente în viaţa spirituală şi intelectuală. Pe această bază se poate dezvolta un dispreţ faţă de popoarele considerate de nivelul al doilea. Toate acestea au reieşit şi cu ocazia Sinodului Episcopilor despre Amazonia.

Mulţi tind să pună în alternativă dialectică vestirea clară a credinţei şi operele sociale. Spun că nu trebuie redusă misiunea la susţinerea operelor sociale. Este o preocupare legitimă?

Tot ceea ce este în orizontul Fericirilor şi al faptelor de milostenie este în acord cu misiunea, este deja vestire, este deja misiune. Biserica nu este o ONG, Biserica este altceva. Însă Biserica este şi un spital de campanie, unde sunt primiţi toţi, aşa cum sunt, se îngrijesc rănile tuturor. Şi asta face parte din misiunea sa. Totul depinde de iubirea care mişcă inima celui care face lucrurile. Dacă un misionar ajută la săparea unei fântâni în Mozambic, pentru că şi-a dat seama că foloseşte celor pe care el îi botează şi cărora le predică Evanghelia, cum se poate spune că acea operă este separată de vestire?

Care sunt astăzi noile atenţii şi sensibilităţi de exercitat în procesele menite să facă rodnică vestirea Evangheliei în diferitele contexte sociale şi culturale?

Creştinismul nu dispune de un unic model cultural. Aşa cum a recunoscut Ioan Paul al II-lea, "rămânând pe deplin el însuşi, în fidelitate totală faţă de vestea evanghelică şi faţă de tradiţia eclezială, creştinismul va purta şi chipul multelor culturi şi al multelor popoare în care este primit şi înrădăcinat". Duhul Sfânt înfrumuseţează Biserica, prin noile exprimări ale persoanelor şi comunităţilor care îmbrăţişează Evanghelia. Astfel Biserica, asumând valorile diferitelor culturi, devine "sponsa ornata monilibus suis", "mireasa care se împodobeşte cu giuvaierele sale", despre care vorbeşte profetul Isaia. Este adevărat că unele culturi au fost strâns legate de predicarea Evangheliei şi de dezvoltarea unei gândiri creştine. Dar în timpul în care trăim devine şi mai urgent să ţinem cont de faptul că nu se identifică mesajul revelat cu nicio cultură. Şi în întâlnirea cu noi culturi sau culturi care n-au primit predica creştină nu trebuie încercat să se impună o formă culturală determinată împreună cu propunerea evanghelică. Astăzi şi în opera misionară se potriveşte şi mai mult să nu se ducă bagaje grele.

Misiune şi martiriu. Dumneavoastră aţi amintit adesea legătura intimă care uneşte aceste două experienţe.

În viaţa creştină experienţa martiriului şi proclamarea Evangheliei la toţi au aceeaşi origine, acelaşi izvor, când iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt dăruieşte forţă, curaj şi mângâiere. Martiriul este exprimarea maximă a recunoaşterii şi a mărturiei aduse lui Cristos, care reprezintă împlinirea misiunii, a operei apostolice. Mă gândesc mereu la fraţii copţi măcelăriţi în Libia, care rosteau în şoaptă numele lui Isus în timp ce erau decapitaţi. Mă gândesc la surorile Maicii Tereza ucise în Yemen, în timp ce se îngrijeau de pacienţii musulmani dintr-o reşedinţă de bătrâni neputincioşi. Când le-au ucis, aveau halatele de muncă îmbrăcate peste haina lor călugărească. Toţi sunt nişte învingători, nu nişte "victime". Şi martiriul lor, până la vărsarea sângelui, luminează martiriul pe care toţi pot să-l îndure în viaţa de fiecare zi, cu mărturia adusă lui Cristos în fiecare zi. Ceea ce se poate vedea atunci când mergem să vizităm case de odihnă ale bătrânilor misionari, adesea ruinaţi de viaţa pe care au trăit-o. Un misionar mi-a spus că mulţi dintre ei pierd memoria şi nu-şi mai amintesc nimic despre binele pe care l-au făcut. "Dar nu are importanţă" îmi spunea el "pentru că în schimb asta îşi aminteşte foarte bine Domnul".

(După L'Osservatore Romano, 4-5 noiembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 642.