Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Conferinţa Internaţională pentru Conducătorii de Universităţi: "New Frontiers for University Leaders: the Future of Health and the University Ecosystem" (4 noiembrie 2019)

Rectori magnifici şi stimaţi profesori,

Bine aţi venit la această întâlnire, cu ocazia întâlnirii Federaţiei Internaţionale a Universităţilor Catolice despre tema "Noi frontiere pentru liderii universităţilor. Viitorul sănătăţii şi ecosistemul universităţii". O salut pe preşedinte, profesoara Isabel Capeloa Gil, [în spaniolă] şi îi mulţumesc pentru respectul de a fi vorbit în spaniolă, şi pe toţi cei prezenţi, în timp ce îi mulţumesc Federaţiei pentru această angajare de studiu şi de cercetare.

Astăzi sistemul universităţilor se află în faţa unor provocări inedite care provin din dezvoltarea ştiinţelor, din evoluţia noilor tehnologii şi din exigenţele societăţii care solicită instituţiile academice să furnizeze răspunsuri adecvate şi actualizate. Presiunea puternică, simţită şi în diferitele domenii ale vieţii socio-economice, politice şi culturale, interpelează aşadar însăşi vocaţia universităţii, îndeosebi misiunea profesorilor de a preda şi de a face cercetare şi de a pregăti tinerele generaţii să devină nu numai profesionişti calificaţi în diferitele discipline, ci şi protagonişti ai binelui comun, lideri creativi şi responsabili ai vieţii sociale şi civile cu o viziune corectă despre om şi despre lume. În acest sens astăzi universităţile trebuie să se întrebe cu privire la contribuţia pe care ele pot şi trebuie s-o dea pentru sănătatea integrală a omului şi pentru o ecologie solidară.

Dacă aceste provocări se referă la tot sistemul universitar, universităţile catolice ar trebui să simtă cu acuitate şi mai mare aceste exigenţe. Cu deschiderea voastră universală (întocmai ca "universitas"), puteţi face în aşa fel încât universitatea catolică să fie locul în care soluţiile pentru un progres civil şi cultural pentru persoane şi pentru omenire, impregnat de solidaritate, să fie urmărit cu statornicie şi profesionalitate, considerând ceea ce este contingent fără a pierde din vedere ceea ce are o valoare mai generală. Problematicile vechi şi noi trebuie studiate în specificul şi instantaneitatea, dar întotdeauna în cadrul unei optici personale şi globale. Interdisciplinaritatea, cooperarea internaţională şi împărtăşirea resurselor sunt elemente importante pentru ca universalitatea să se traducă în proiecte solidare şi rodnice în favoarea omului, a tuturor oamenilor precum şi a contextului în care ei cresc şi trăiesc.

Dezvoltarea tehno-ştiinţelor, aşa cum se poate constata deja, este destinată să influenţeze în mod crescând asupra sănătăţii fizice şi psihologice a persoanelor. Însă deoarece el are incidenţă şi asupra modalităţilor şi asupra proceselor studiilor academice, astăzi mai mult decât în trecut trebuie amintit că orice învăţământ implică şi o interogare asupra "motivelor", adică cere o reflecţie asupra fundamentelor şi asupra scopurilor fiecărei discipline. O educaţie redusă la simplă instruire tehnică sau la simplă informaţie, devine o alienare a educaţiei; a considera că se pot transmite cunoştinţe făcând abstracţie de dimensiunea lor etică, ar fi ca şi cum s-ar renunţa la educaţie.

Este necesar să se depăşească moştenirea iluminismului. A educa, în general, dar îndeosebi în universităţi, nu este numai a umple capul cu concepte. Este nevoie de cele trei limbaje. Este necesar ca să intre în joc cele trei limbaje: limbajul minţii, limbajul inimii şi limbajul mâinilor, aşa încât să se gândească în armonie cu ceea ce se simte şi se face; să se simtă în armonie cu ceea ce se gândeşte şi se face, să se facă în armonie cu ceea ce se simte şi se gândeşte. O armonie generală, nu separată de totalitate. De aceea este necesar să se acţioneze înainte de toate pornind de la o idee de educaţie concepută ca un proces teleologic, adică unul care priveşte la scop, orientat în mod necesar spre un scop şi, deci, spre o viziune precisă despre om. Dar trebuie avută şi o perspectivă ulterioară pentru a înfrunta tema motivelor - adică a sferei etice - în domeniul educativ. Este vorba despre caracterul tipic epistemologic care se referă la tot arcul ştiinţelor, şi nu numai cele umaniste ci şi cele naturale, ştiinţifice şi tehnologice. Legătura dintre cunoaştere şi finalitate trimite la tema intenţionalităţii şi la rolul subiectului în fiecare proces cognitiv. Şi ajungem astfel la o nouă epistemă; este o provocare: a face o nouă epistemă. Epistemologia tradiţională a subliniat acest rol considerând caracterul impersonal al oricărei cunoaşteri drept condiţie de obiectivitate, condiţie esenţială a universalităţii şi a comunicabilităţii ştiinţei. În schimb astăzi, numeroşi autori scot în evidenţă că nu există experienţe total impersonale: forma mentis, convingerile normative, categoriile, creativitatea, experienţele existenţiale ale subiectului reprezintă o "dimensiune tacită" a cunoaşterii dar mereu prezentă, un factor indispensabil pentru acceptarea progresului ştiinţific. Nu putem să nu ne gândim la o nouă epistemă de laborator, nu merge, însă a vieţii da.

În acest orizont, universitatea are o conştiinţă, dar şi o forţă intelectuală şi morală a cărei responsabilitate merge dincolo de persoana de educat şi se extinde la necesităţile întregii omeniri. FIUC este chemată să-şi asume imperativul moral de a se strădui pentru a realiza o comunitate internaţională mai unită, pe de o parte înfigând cu mai mare convingere propriile rădăcini în acel context creştin din care au avut origine universităţile şi, pe de altă parte, consolidând reţeaua dintre universităţi mai vechi şi cele mai tinere, pentru a dezvolta un spirit universalist menit să mărească o calitate a vieţii culturale a persoanelor şi popoarelor. Ecosistemul universităţilor se construieşte dacă fiecare universitar cultivă o sensibilitate deosebită, aceea dată lui de atenţia sa faţă de om, faţă de tot omul, faţă de contextul în care trăieşte şi creşte şi faţă de tot ceea ce contribuie la promovarea sa.

Formarea liderilor îşi atinge propriile obiective atunci când reuşeşte să investească timpul academic cu scopul de a dezvolta nu numai mintea, ci şi "inima", conştiinţa şi capacităţile practice ale studentului; cunoaşterea ştiinţifică şi teoretică trebuie amestecată cu sensibilitatea studiosului şi cercetătorului pentru ca roadele studiului să nu fie dobândite în sens autoreferenţial, numai pentru a afirma propria poziţie profesională, ci să fie proiectate în sens relaţional şi social. În definitiv, aşa cum fiecare om de ştiinţă şi fiecare om de cultură are obligaţia de a sluji mai mult, pentru că ştie mai mult, tot aşa comunitatea universitară, mai ales dacă este de inspiraţie creştină, şi ecosistemul instituţiilor academice trebuie să răspundă în ansamblul lor la acelaşi dialog.

În această perspectivă, drumul pe care Biserica, şi cu ea intelectualii catolici, trebuie să-l parcurgă, este exprimat sintetic de patronul lui FIUC, neo-canonizatul cardinal Newman, în acest mod: "Bisericii nu-i este frică de cunoaştere, ci ea purifică totul, ea nu sufocă niciun element al naturii noastre, ci cultivă totul"¹. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă:

¹ The Idea of a University, Westminster, pag. 234.

lecturi: 375.