Consideraţie la solemnitatea Toţi Sfinţii, Anul C, 2019

Ap 7,2-4.9-14; Ps 23; 1In 3,1-3; Mt 11,28; Mt 5,1-12a

"Aceasta este generaţia celor care caută faţa ta, Doamne" (Ps 24,6).

În fiecare an, la 1 noiembrie, Biserica îi sărbătoreşte pe toţi sfinţii, pe acea mulţime de sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care doar Dumnezeu care i-a chemat îi ştie pe fiecare în parte. Ei sunt mulţimea celor botezaţi pe care nimeni nu poate să o numere din toate rasele, din toate limbile şi din toate naţiunile (cf. Ap 7,9-10), care au devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu prin harul divin şi acum participă la viaţa trinitară. Ei sunt aceia care pe pământ au trăit fidelitatea Evangheliei, fiind martori vii ai lui Isus Cristos şi după exemplul său, slujitori ai lui Dumnezeu şi fraţilor. Apoi ei sunt aceia care pe pământ, "în strâmtorarea cea mare şi-au spălat veşmintele şi le-au curăţat în sângele Mielului" (Ap 7,14).

Mulţimea sfinţilor depăşeşte calendarele tuturor bisericilor. Din secolul al IV-lea biserica siriană a dedicat o zi sărbătoririi tuturor martirilor al căror număr devenise atât de mare încât a făcut imposibilă orice comemorare individuală. Trei secole mai târziu, în efortul său de a creştina tradiţiile păgâne, Papa Bonifaciu al IV-lea (550-615) a transformat un templu roman dedicat tuturor zeilor, Panteonul, într-o biserică dedicată tuturor sfinţilor. Din anul 835, cu papa Grigore al IV-lea (790-844), solemnitatea tuturor sfinţilor a fost fixată pentru 1 noiembrie al fiecărui an.

De ce noi creştinii, membrii Bisericii lui Cristos, celebrăm solemnitatea Tuturor Sfinţilor? Pentru că deşi suntem praf şi cenuşă prin păcatul nostru (cf. Gen 18,27), aspirăm totuşi la bucuriile paradisului, prin harul Domnului nostru Isus Cristos care ne-a mântuit la cruce, prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl care ne-a înfiat şi prin împărtăşirea Duhului Sfânt care nea sfinţit! (cf. 2Cor 13,13) Aspirăm la paradis pentru că Dumnezeu ne iubeşte, pentru ne creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), pentru că a voit să fim şi să ne numim fiii săi, pentru că ne chemat să-l vedem aşa cum este şi mai mult decât orice, pentru că ne-a destinat să fim asemenea lui (cf 1In 3,1-3).

La Canonul II Roman, de la sfânta Liturghie, ne rugăm astfel: "Cu adevărat sfânt eşti Doamne, izvorul a toată sfinţenia". Dumnezeu care este sfânt prin excelenţă (cf. 1Sam 2,2; Is 6,3), şi ca atare lângă el în paradis nu poate locui nimic întinat (cf. Ap 21,27). Dar când Dumnezeu a hotărât ca noi oamenii să împărtăşim cu el bucuria paradisului ceresc şi să fim sfinţi asemenea lui, a hotărât să fim purificaţi de orice pată a păcatului în baia apei botezului şi a sângelui lui Isus Cristos de la cruce (cf. 1In 5,6), de aceea şi Isus a lăsat ca din coasta lui străpunsă pe cruce să curgă sânge şi apă (cf. In 19,34).

Aceasta este invitaţia zilei de astăzi: "Fiţi sfinţi, cum eu Domnul sunt sfânt" (Lev 11,44). Deveniţi fericiţi asemenea mie (cf. 1Tim 1,11). Numai de la Dumnezeu cel de trei ori sfânt (cf. Is 6,3) şi fericit, ne vine şi nouă sfinţenia şi fericirea. Sfântul Augustin (354-430), ne spune că în procesul nostru de sfinţire, Dumnezeu are partea lui de lucrare, partea cea mai mare, iar noi avem partea noastră de lucrare cu ajutorul harului său. Iată ce spunea Isus în acest sens: "Tatăl meu lucrează până acum, eu de asemenea lucrez" (In 5,17), iar marele sfânt, Paul, ne spune despre el: "Am lucrat mai mult decât toţi, totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine" (1Cor 15,10).

La Botezul nostru, când a fost invocată asupra noastră Litania tuturor sfinţilor, am fost reaşezaţi în braţele şi în inima lui Dumnezeu cel de trei ori sfânt şi s-a invocat mijlocirea tuturor sfinţilor asupra noastră. Atunci ne-a fost dăruită iar prietenia lui Dumnezeu pe care am pierdut-o după păcat (cf. Gen 3,8-10), şi în plus compania fraţilor şi surorilor "mai mari", un "nor de martori", sfinţii (cf. Evr 12,1), care trecând în viaţă pe acelaşi drum ca şi noi, care cunoscând aceleaşi trude şi suferinţe ca ale noastre şi care acum trăiesc pentru totdeauna în îmbrăţişarea lui Dumnezeu, ne pot ajuta cu rugăciunea, cu sprijinul şi cu exemplul lor ca să ajungem şi noi să ne bucurăm alături de Dumnezeu împreună cu ei.

Sfinţii sunt pentru noi "un nor de martori" în trăirea credinţei şi o mulţime de mijlocitori Şi ce au făcut ei pentru a ajunge în îmbrăţişarea fericită a lui Dumnezeu? Au păzit Poruncile lui Dumnezeu: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Mt 19,17), porunci care "nu sunt grele" (1In 5,3) şi au trăit în spiritul fericirilor proclamate de Isus pe munte (cf. Mt 5,1-12). De aceea, după vorba cardinalului Roger Etchegaray (1922-2019), de pie memorie, "A fi sfânt este atât de simplu"! Iar sfântul Augustin privind spre mulţimea nenumărată din paradis, îşi spunea: "Dacă atâţia şi atâtea au putut să devină sfinţi, oare eu de ce nu aş putea?" Şi a reuşit şi el, chiar dacă la început fusese atras într-o viaţă nepotrivită de tatăl şi de prietenii săi.

Biserica, stabilind pentru ziua de astăzi Evanghelia Fericirilor (cf. Mt 5,1-12), ne spune că numai pe această cale vom putea ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu; numai trăirea fericirilor divine ne poate salva de diavol, de distrugerile şi de devastările sale asupra: creaţiei, a moralei, a istoriei, a familiei şi a toate celelalte bune. Dar observarea poruncilor şi al fericirilor, deşi ne va face să trecem prin diferite lucruri nedorite: persecuţie, trădare, lipsuri, suferinţe şi moarte, totuşi numai observarea lor ne va purta spre patria cerească. Şi astfel, poporul lui Dumnezeu care suferă aşa de mult astăzi datorită invidiei diavolului şi a invidiei fraţilor devastatori, acest popor merge înainte cu Poruncile şi Fericirile, cu speranţa de a-l găsi pe Dumnezeu, cu speranţa de a-l privi pe Dumnezeu faţă-n faţă, cu speranţa de a se bucura de fericirea sfinţilor, în momentul întâlnirii cu el.

Isus, în Evanghelia după sfântul Matei, ne prezintă fericirea paradisului la care am fost chemaţi ca sfinţi, sub imaginea unui ospăţ de nuntă (cf. Mt 22,1-14). Protagonistul principal este fiul Regelui, Mirele, în care uşor îl putem recunoaşte pe Isus. Însă în parabolă nu se vorbeşte niciodată despre mireasă, ci despre mulţi invitaţii, doriţi şi aşteptaţi la acea nuntă şi care îmbracă haina de nuntă pentru a intra în sala ospăţului. Acei invitaţi doriţi şi aşteptaţi, suntem noi toţi oamenii chemaţi la mântuire, pentru că Dumnezeu doreşte "să celebreze nunta Fiului său" cu fiecare dintre noi care vom deveni mireasa lui.

Aceasta este viaţa creştină, o istorie de iubire cu Dumnezeu, unde Domnul ia iniţiativa gratuit şi unde nici unul dintre noi nu poate să se laude că numai el este invitat: nimeni nu este privilegiat faţă de alţii, ci fiecare este privilegiat în faţa lui Dumnezeu. Să nu uităm că mulţi invitaţi au spus "nu", pentru că erau prinşi de interese meschine: "Dar ei n-au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui, care la familia sa", spune textul (Mt 22,5).

"Cine poate cunoaşte ceea ce vrea Domnul" (Înţ 9,13)? La această întrebare din Cartea Înţelepciunii, ne răspunde însuşi Isus, odată adresându-se Bisericii din Efes, în cartea Apocalipsului, căreia Isus mirele îi face durerosul reproş: "Ai părăsit iubirea ta cea de la început" (Ap 2,4) şi altădată când le-a reproşat celor din Nazaret că au uitat de milă: "Milă vreau, şi nu jertfă" (Mt 9,13). Iată pericolul îndepărtării de voinţa lui Dumnezeu şi de paradis: să uităm dragostea dintâi (cf. 1In 4,19) şi să uităm mila (cf. Os 6,6). Suntem cei iubiţi, suntem cei invitaţi la nuntă, suntem mireasa Fiului lui Dumnezeu şi am primit viaţa în dar, pentru ca în fiecare zi să ne facem "mâinile curate şi sufletul umil", cum ne învaţă psalmistul astăzi (Ps 24,3-4), pentru ca în fiecare zi să îmbrăcăm haina sa de nuntă (cf. Mt 22,11-12), care este haina iubirii şi a milei sale mântuitoare şi pentru ca în fiecare zi să-i răspundem cu "da-ul" miresei fericite, la dragostea Mirelui nostru divin.

Una dintre liniile de demarcaţie din Biblie prin care este trasată între cei mântuiţi şi cei pierduţi, este linia aflată între doi munţi aflaţi faţă-n faţă: muntele Garizim şi muntele Ebal. În timpul lui Iosue, după ce poporul evreu a trecut Iordanul spre ţara Canaanului, a fost dus pe Muntele Gherizim, pentru a i se spune binecuvântările fidelităţii faţă de Dumnezeu (cf. Dt 27,12-13). Dar, după binecuvântări, a fost dus pe Muntele Ebal pentru a i se pune în faţă blestemele în caz de infidelitate faţă de Domnul (Dt 11,29; Ios 8,33). Prin solemnitatea Tuturor Sfinţilor ne este dat să auzim binecuvântările celor care cred în Cristos, iar blestemele celor care nu cred în el, sunt subînţelese. Muntele Gherizim este pentru noi muntele Fericirilor lui Isus, iar muntele Ebal este muntele fericirilor false ale lui satan. Iată câteva exemple de oameni care au ales fericirile lui Isus şi le-au refuzat fericirile mincinoase ale satanei:

Sfântul Francisc Coll (1812-1875), un spaniol, s-a dedicat cu ardoare proclamării Cuvântului lui Dumnezeu, "cel viu şi plin de putere" (Evr 4,12), prin Tatăl din ceruri, vorbeşte cu iubire tuturor copiilor săi din toate vremurile (cf. Dei Verbum, nr. 21). Intrând în Ordinul Predicatorilor, pasiunea sa a fost predicarea, în cea mai mare parte în mod itinerant, sub forma "misiunilor populare", cu scopul proclamării şi însufleţirii Cuvântului lui Dumnezeu în satele şi oraşele Cataloniei, conducându-i astfel pe oameni la o întâlnire profundă cu Dumnezeu. O întâlnire care înalţă spre convertirea inimilor, spre a primi cu bucurie harul divin şi menţine unui dialog constant cu Domnul prin rugăciune.

Sfântul Jozef De Veuster (1840-1889), zis şi Damian Leprosul, un belgian, care intrat în Congregaţia Preasfintelor Inimi ale lui Isus şi Mariei a primit numele Damian, când avea 23 de ani. În 1863, şi-a părăsit pământul său natal, Flandra, pentru a proclama Evanghelia în cealaltă parte a lumii, în insulele Hawaii. Activitatea sa misionară, care i-a produs multă bucurie şi-a atins culmea în caritate. A ales să meargă în Insula Molokai pentru a-i sluji pe leproşii care erau acolo, bolnavi abandonaţi de toţi. Astfel el s-a expus pe sine bolii de care sufereau aceştia. Între leproşi s-a simţit ca acasă. Slujitorul Cuvântului a devenit astfel un slujitor în suferinţă, un lepros cu leproşii, în ultimii patru ani ai vieţii sale. Pentru a-l urma pe Cristos, părintele Damian nu doar şi-a părăsit ţara sa natală, dar şi-a şi riscat viaţa: de aceea a primit viaţa veşnică, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Mc 10,30).

Sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), o albaneză, care în toată existenţa ei "s-a făcut totul tuturor pentru a-i câştiga măcar pe unii" (1Cor 9,22). A fost împărţitoare generoasă a milostivirii divine, făcându-se disponibilă faţă de toţi prin ospitalitate, îngrijire şi apărarea vieţii umane, a vieţii pe cale de a se naşte şi a celei abandonate şi eliminate. S-a angajat în apărarea vieţii proclamând fără încetare că "acela care încă nu s-a născut este cel mai slab, cel mai mic, cel mai sărman". S-a aplecat asupra persoanelor epuizate, lăsate să moară la marginea drumului, recunoscând demnitatea pe care Dumnezeu le-a dat-o. A făcut să se audă vocea ei în faţa celor puternici ai pământului ca să-şi recunoască vinovăţiile în faţa crimelor sărăciei create de ei înşişi. Milostivirea a fost pentru ea sarea care dădea gust întregii sale activităţi, şi lumina care lumina în întunericul celor care nici nu mai aveau lacrimi ca să-şi plângă sărăcia şi suferinţa.

Sfânta Jeanne Jugan, cu numele de mănăstire Maria a Crucii (1792-1879), care s-a născut la Cancale, în Bretagne, Franţa, a fost preocupată de demnitatea fraţilor şi surorilor ei, pe care vârsta şi lipsurile i-au făcut vulnerabili, recunoscând în ei însăşi persoana lui Cristos (cf. Mt 25,39-40). "Priviţi la bătrâni, bolnavi şi săraci cu compasiune, spunea ea, şi Isus vă va privi cu bunătate în ultima voastră zi". Această privire plină de compasiune pentru persoanele în vârstă şi bolnave, venea din profunda sa comuniune cu Dumnezeu şi a fost manifestată prin intermediul slujirii sale pline de bucurie şi dezinteresate, exercitate cu blândeţea şi umilinţa inimii, dorind să fie ea însăşi săracă între săraci. Jeanne Jugan a găsit izvorul în fericiri, care i-a iluminat întreaga ei existenţă. Jeanne Jugan este ca un far pentru oamenii din toate timpurile.

Sfântul Filip Smaldone (1848-1923), fiu al Italiei Meridionale, a fost un preot romano-catolic italian şi fondatorul surorilor salesiene ale inimilor sfinte. Smaldone este cunoscut mai ales pentru munca sa extinsă cu surzii din timpul vieţii sale. Sfântul Filip Smaldone vedea reflectată în fiecare bolnav imaginea lui Isus (cf. Mt 25,40), şi obişnuia să repete că, aşa cum se prosternează înaintea Preasfântului Sacrament, la fel trebuie să îngenunchem în faţa unui suferind. Desprindem din exemplul său invitaţia la a considera ca indisolubile iubirea pentru Euharistie şi iubirea pentru aproapele. A fost luat în cer pentru a se bucura veşnic alături de Isus pe care l-a slujit în Euharistie şi în cei bolnavi.

Cei 7 episcopi martiri greco-catolici, ucişi fără temei şi pentru dreptate, căci n-au voit să-şi trădeze credinţa în Isus şi Biserica sa pentru un blid de linte, dând un luminos exemplu, dar episcopi martiri beatificaţi la Blaj de Papa Francisc la vizita sa din România, din 31 mai-2 iunie 2019. Ei spun acum cu sfântul apostol Paul, cel ucis cu sabia: "Noi socotim că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi" (Rom 8,18).

Gândindu-ne din la mărturia tuturor fraţilor noştri ajunşi în paradis, fraţi pe care îi sărbătorim astăzi, putem recunoaşte în ei pe acei discipoli: "săraci cu duhul", "flămânzi şi însetaţi de dreptate", "blânzi", "milostivi", "curaţi cu inima", "făcători de pace" şi "prigoniţi şi ucişi fără temei" despre care ne-a vorbit pericopa evanghelică de astăzi (Mt 5,1-12), prieteni ai Domnului care, încrezându-se în promisiunea vieţii veşnic fericite, în trude, în dificultăţi, în persecuţii şi chiar în moarte, au păstrat bucuria credinţei şi acum locuiesc pentru totdeauna în casa Tatălui cea cu multe lăcaşuri (cf. In 14,2) şi se bucură veşnic de răsplata cerească.

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinţilor, te rugăm ca, având în faţa ta asemenea mulţime de martori şi de mijlocitori, să primim de la tine belşugul mult dorit al îndurării tale. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 503.