Consideraţie la duminica a 27-a de peste an, Anul C, 2019.

Hab 1,2-3;2,2-4; Ps 95; 2Tim 1,6-8.13-14; 1Pt 1,25; Lc 17,5-10

Mântuirea va veni şi nu va înşela. Dacă întârzie, aşteapt-o cu credinţa celui drept (cf. Hab 2,3-4)

Isus îşi continuă hotărât drumul spre Ierusalim şi spre Golgota locul unde va împlini slujirea şi taina mântuirii noastre hotărâtă din veşnicie de Sfatul divin (cf. Gen 3,15), mântuire aşteptată şi dorită de toţi cei drepţi, ca profetul Habacuc, mântuire realizată acum la "împlinirea timpului" (cf. Gal 4,4), căci la Domnul toate cele bune au o vreme de pregătire (cf. Qho 3,1). În acest drum spre Calvar dar şi spre glorie, Isus nu este singur. Îl însoţesc discipolii săi, precum şi "mari mulţimi" de oameni, printre care încasatori de impozite şi păcătoşi (cf. Lc 14,25; 15,1), sunt de faţă cărturarii şi fariseii care dezaprobă tot ceea ce zice şi face Isus.

Ucenicii au multe lucruri la care să se gândească după ce au auzit ilustrările lui Isus despre oaia pierdută, despre fiul risipitor, despre administratorul înţelept, despre bogatul care a ajuns în iad, şi despre omul bogat şi Lazăr (cf. Lc 15,1-32; 16,1-31). Având încă în faţă atitudinea critică şi dispreţuitoare a potrivnicilor săi, Isus le aminteşte discipolilor săi că "Nu se poate să nu vină motive de poticnire. Dar vai de cei prin care vin! Ar fi mai de folos pentru ei să li se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncaţi în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască. Fiţi atenţi la voi înşivă! Dacă fratele tău comite un păcat, mustră-l şi, dacă se căieşte, iartă-l. Chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi se întoarce la tine de şapte ori, zicând: «Îmi pare rău», să-l ierţi" (Lc 17,1-4). Această ultimă remarcă ne aminteşte de Petru care l-a întrebat pe Isus dacă este suficient să-şi ierte fratele de şapte ori pe zi (cf. Mt 18,21). Isus cel care iartă mereu (cf. Lc 7,48) ne învaţă aici cum trebuie să iertăm, mereu şi din toată inima (cf. Lc 17, 3-4). De aceea, Isus, a mai spus: "Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura" (Lc 6,36-38). Apostolii au simţit că, pentru a acţiona conform acestor principii ale harului, au nevoie de mai multă credinţă şi de aceea o cer de la Domnul.

Să nu uităm că Isus, care este împlinirea tuturor promisiunilor divine transmise nouă prin profeţi, a realizat mântuirea noastră prin slujire şi jertfă, că el n-a venit în lume ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (cf. Mt 20,28; Mc 10,45). Isus nu s-a plâns niciodată că slujirea şi jertfa lui sunt grele, ba din contra s-a grăbit spre ele cu bucurie. Mulţimile voiau să-l oprească să nu plece de la ei. Dar el le-a spus: "Trebuie să vestesc împărăţia lui Dumnezeu şi celorlalte cetăţi, pentru că de aceea am fost trimis". Şi predica prin sinagogile din Iudeea (Lc 4,42-44). "Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească" (Lc 12,50). De aceea un pictor îl prezintă pe Isus pe cruce cu zâmbetul satisfacţie misiunii primite pe buze. Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Cel ce te-a creat fără tine, nu te va mântui fără de tine"! Isus a slujit şi s-a jertfit pentru ca noi să dobândim iertarea, la fel trebuie să trăim şi noi Evanghelia cu bucurie, adică să iertăm cu bucurie, să slujim cu bucurie şi să ne jertfim cu bucurie, pentru ca mai apoi să intrăm în bucuria Dumnezeului nostru (cf. Mt 25,21).

Discipolii îşi dau seama că le este greu pentru mentalitatea lor încă lumească să aplice în viaţa lor rece toate cuvintele lui Isus, de aceea ei îi cer "Dă-ne mai multă credinţă", Isus îi asigură: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui dud: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!», şi el v-ar asculta" (Lc 17,5-6). Da, chiar şi numai o credinţă mică poate realiza lucruri măreţe. Credinţa este cel mai important atribut al ucenicului lui Isus. Nu cred că există un alt lucru mai important decât acela de a avea mai mult decât credinţă. Sunt multe motive pentru care trebuie să căutăm să ne creştem credinţa. Iată câteva dintre ele:

- Isus spune: "Cel ce crede şi se botează va fi mântuit. Şi cine refuză credinţa va fi osândit" (Mc 16,16). Credinţa este partea vitală a mântuirii. Dacă unui om îi lipseşte credinţa îi lipseşte totul.

- "Fără credinţă este imposibil să plăcem lui Dumnezeu" (Evr 11,6). Dacă un om are credinţă fie ea cât de mică are siguranţă şi pace. Credinţa este veriga care leagă sufletul nostru de Cristos. Daca lipseşte credinţa toate se năruie. Credinţa este rădăcina harului. Toate virtuţile şi harurile izvorăsc din ea. Cum as putea sa-l iubesc pe Dumnezeu dacă nu cred în el? Cum as putea avea răbdare nu cred în Dumnezeu?

- Vrăjmaşul atacă credinţa noastră şi vrea să ne distrugă. "Satana v-a cerut sa vă cearnă ca pe grâu, eu m-am rugat pentru credinţa voastră" (Lc 22,31). "Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă" (1Pt 1,5) "Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă si el va fugi de la voi" (1Pt 5,8).

- Isus a spus: "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede" (Mc 9,23). Credinţa este aripa sufletului, ochiul sufletului, mâna sufletului, barca sufletului, lampa sufletului şi armătura lui. Sunt mari bătălii de dat, sunt multe lucruri de împlinit, iar credinţa mare poate muta munţii din loc. Credinţa poate clădi temple vii, poate predica Evanghelia, poate proclama numele lui Isus peste duşmani. Poate totul.

Pentru toate acestea discipolii l-au rugat pe Isus să le mărească credinţa şi tot pentru acestea trebuie să-l rugăm şi noi, pentru că noi suntem cei care trebuie să continuăm lucrarea lui Isus şi a apostolilor.

În continuare, Isus îi învaţă pe apostoli cât de important este să fie umili şi să aibă o părere echilibrată despre ei înşişi. El le spune: "Cine dintre voi, dacă are un sclav care ară sau păzeşte turma, îi va zice când se întoarce de pe ogor: Vino imediat aici şi aşează-te la masă? Oare nu-i va zice mai degrabă: Pregăteşte-mi ceva să cinez şi apoi poţi şi tu să cinezi? Îi va fi el recunoscător sclavului pentru că a făcut lucrurile care i-au fost încredinţate? La fel şi voi, când veţi face toate lucrurile care v-au fost încredinţate, să ziceţi: Suntem nişte slujitori netrebnici. Am făcut ce trebuia să facem" (Lc 17,7-10).

Dumnezeu poate trăi fără noi, dar noi nu putem trăi fără el. Fiecare ucenic ar trebui să înţeleagă cât este de important să pună serviciul în slujba lui Dumnezeu pe primul loc în viaţa lui, căci a fost cumpăraţi cu un preţ mare (cf. 1Cor 6,20; 7,23), sângele lui Cristos, Fiul său preaiubit, ca să nu mai fim ai noştri (cf. 1Pt 1,18-19), ci să devenim casnicii şi slujitorii lui de nădejde. Mai mult, nici unul dintre noi nu ar trebui să uităm că este un privilegiu să-i putem sluji lui Dumnezeu ca membri al casei sale (cf. Ef 2,19), câştigaţi greu ca totdeauna să fim cu el şi toate ale lui să fie şi ale noastre (cf. Lc 15,31). Pentru a înţelege toate acestea, iar avem nevoie de credinţă mărită de Isus.

Răspunsul lui Dumnezeu la plângerile profetului Habacuc, ca şi plângerile noastre cu privire la trudă, la nelegiuiri, la crime şi la război (cf. Hab 1,2-3), este: "Cel drept va trăi prin credinţă", adică va rezista relelor prin credinţă, va aştepta şi va primi mântuirea numai cel care are credinţă în toate (cf. Hab 2,3-4), prudenţă şi recunoştinţă când ne merge bine şi credinţă şi statornicie când vine greul.

Numele "Habacuc" înseamnă "îmbrăţişarea dragostei", ceea ce ne duce cu gândul la modul plin de căldură în care Dumnezeu ne ia în braţele sale sau la modul în care închinătorii săi se ţin strâns de el. Habacuc i-a pus lui Dumnezeu întrebări profunde. Având în vedere că Dumnezeu l-a inspirat pe profet să consemneze conversaţia dintre ei, putem considera că Habacuc a pus acele întrebări şi în folosul nostru (cf. Hab 2,2). Cartea Habacuc ne ajută să înţelegem ce înseamnă să ne bizuim pe Dumnezeu prin credinţă. Începe cu o plângere şi se încheie cu un cânt.

Psalmul responzorial 95, ne duce pe ţărmul Mării Roşii, unde odinioară un popor răscumpărat după ce a cântat cu bucurie cântul eliberării (cf. Ex 15,1-21). Ce trist este că chiar de la primii de la această cântare, din cauza lipsei de apă în pustiu, poporul a cârtit împotriva lui Dumnezeu. Istoria lui Israel ne învaţă că putem fi martori ai lucrărilor lui Dumnezeu şi totuşi să nu-i cunoaştem căile (cf. Ps 95,9-10)! Ea ne arată, de asemenea, că nu numai Faraon cel nelegiuit şi-a "împietrit inima" (Ex 8,15.32), dar şi Israel a făcut la fel. Chiar numele de Masa = ispită (cf. Ex 17,7) şi de Meriba = contestaţie, ceartă, au rămas pentru totdeauna gravate în istorie (cf. Num 11,3-34). Fie ca aceste momente să nu fie şi pe drumul nostru! Psalmistul ne spune: "Astăzi, dacă auziţi glasul lui, nu vă împietriţi inimile" (Ps 95,8). Fie ca "astăzi" să ascultăm de glasul lui şi să trăim toate bucuriile şi necazurile prin credinţă (cf. Evr 3,7), ca "mâine" să intrăm în odihna lui (cf. Evr 4,3)!

Când a fost aruncat pe pământ, satan a hotărât să-şi verse mânia asupra slujitorilor lui Dumnezeu şi să le fure odihna, deoarece aceştia "respectă poruncile lui Dumnezeu şi dau mărturie despre Isus" (Ap 12,9.17). O tactică a Diavolului este persecuţia pe care a folosit-o cu Isus, cu discipolii şi cu toţi creştinii. Dar, adesea, această strategie la cei cu mare credinţă a avut şi are efectul contrar, determinându-i la o mai mare măsură de iubire, de slujire, de unire, de zel creştin şi de jertfă, ca la apostoli şi la primii creştini. O altă tactică a lui Satan este să exploateze înclinaţiile noastre păcătoase. Pentru a rezista acestei stratageme, ne trebuie mult curaj, întrucât lupta se duce în interior, împotriva dorinţelor nepotrivite din inima noastră (cf. Ef 6,12-18), inimă care este "nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ier 17,9; Iac 1,14-15. Pentru acestea avem nevoie să reaprindem şi să-l creştem în fiecare zi ca pe un foc, germenul credinţei pe care l-am primit la Botezul nostru. În casele izraeliţilor, focul consta deseori numai din nişte tăciuni aprinşi. Aceştia puteau fi "aţâţaţi" pentru a se aprinde şi pentru a face mai multă căldură. Astfel, noi suntem încurajaţi împreună cu Timotei să devenim pe deplin absorbiţi de datoriile noastre, aţâţând ca pe un foc darul spiritual care ni s-a încredinţat la Botez (cf. 2Tim 1,6). Căci şi unul fiecare dintre noi trebuie să vestim Evanghelia mântuirii prin Cristos şi de multe ori printre potrivnici.

Curaj, îi scrie Paul copilului său preaiubit, Timotei şi nouă, nu te ruşina şi nu te înspăimânta în a da bună mărturie despre Cristos, dar să reaprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele, căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii şi al chibzuinţei care locuieşte în noi, şi suferă împreună cu mine pentru evanghelie după puterea lui Dumnezeu (cf. 2Tim 1,6-8). Mântuitorul nostru Isus Cristos nu s-a schimbat. Victoria câştigată de el asupra morţii este pentru veşnicie. Toate punctele de sprijin exterioare pot să se prăbuşească, dar credinţa noastră se bizuie pe Domnul cel viu şi atotputernic (cf. 2Tim 1,10-12). Ia ca normă cuvintele sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, în credinţa şi iubirea care este în Cristos Isus! Păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi (cf. 2Tim 1,13-14)!

Nu numai că toate datoriile noastre au fost plătite şi că am fost eliberaţi din starea în care ajunsesem din cauza păcatului, dar aflăm spre uimirea şi bucuria noastră că potrivit scopului pe care Dumnezeu îl are cu oamenii, a pregătit pentru cei care îl iubesc, lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit" (1Cor 2,9). Iar sfântul Petru în versetul de la Evanghelie ne asigură: "Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci. Acesta este cuvântul care v-a fost vestit prin evanghelie" (1Pt 1,25), dar pe care trebuie să-l vestim şi noi "casnicii lui Dumnezeu" (Ef 2,19). Amin.

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 304.