Sfinţenie imaginativă

De Nicolas Steeves

Publicăm fragmente din conferinţa părintelui Nicolas Steeves (Universitatea Pontificală Gregoriana) rostită cu ocazia întâlnirii "John Henry Newman. De la umbră la lumină", care s-a desfăşurat la "Chiesa Nuova", vinerea trecută, sub patronajul Consiliului Pontifical al Culturii. La simpozion au participat, printre alţii, şi Fortunato Morrone (Institutul Teologic Calabrez), părintele Simone Raponi, din Congregaţia Oratoriului "Sfântul Filip Neri" din Roma, şi Rocco Pezzimenti (Universitatea Lumsa) care a scris pentru noi un articol în care sintetizează intervenţia sa, intitulată "Newman şi problema istoriei".

Încep cu o anecdotă personală. Anul trecut am predat pentru prima dată la Gregoriana un curs despre credinţă şi despre credibilitate studenţilor începători de teologie. În viitor se vor angaja să vestească Evanghelia unei lumi care de acum are adesea urechi de negustor. Într-o zi explicam cum Retorica lui Aristotel ne ajută să ţinem discursuri mai convingătoare, fiind atenţi de exemplu la credibilitatea celui care vorbeşte. Or, noi creştinii, predicatori ai Evangheliei cu cuvinte şi gesturi, nu trebuie numai să părem virtuoşi ca retorii greci păgâni de odinioară, ci în afară de asta să fim adevăraţi sfinţi, conformi lui Cristos predicator. Altminteri nu vom fi credibili pentru bărbaţii şi femeile din timpul nostru. Unul dintre studenţi se agita pe scaun şi a ridicat mâna cu un minut înainte de soneria fatidică. A exclamat: "Dar, profesore, este imposibil! Nimeni dintre noi nu se poate face sfânt. Cum vom reuşi să vestim credibil Evanghelia?". A venit atunci unul din rarele momente în care întreaga aulă îşi ţine răsuflarea. Nu era o simplă întrebare academică; atingea viaţa tuturor celor prezenţi. Atunci am răspuns după punctul de vedere al imaginaţiei: "Nu este vorba de a fi sfinţi ca statui în biserică! Sfântul Paul ne spune că purtăm «comoara [credinţei] în vase de lut» (2Cor 4,7). Astăzi sfinţii cei mai credibili nu sunt cei prefecţi, ci aceia care în pofida rănilor şi a păcatului s-au ridicat cu harul lui Dumnezeu şi au o faţă de înviat". A sunat clopoţelul; studenţii s-au împrăştiat. Dar a existat un schimb profund cu toţi studenţii din aulă despre ceea ce este sfinţenia şi despre cum poate fi ea imaginată. În loc de o sfinţenie eroică romantică din secolul al XIX-lea, de statuie de ghips îndulcită de acum necredibilă, sfinţenia se poate re-imagina în lumina Paştelui pentru a convinge lumea să asculte din nou Evanghelia lui Cristos. Spunea sfântul Paul al VI-lea: "Omul contemporan ascultă cu mai mare plăcere martorii decât învăţătorii, sau dacă ascultă învăţătorii face asta pentru că sunt martori".

Cea dintâi predică în cele opt volume de Predici parohiale se intitulează "Sfinţenia este necesară pentru fericirea viitoare". De fapt, fascinat încă din tinereţe, Newman ne dă câteva definiţii biblice: "a iubi, a ne teme şi a asculta de Dumnezeu, a fi drepţi, cinstiţi, blânzi, curaţi cu inima, miloşi, a avea gânduri cereşti, a ne renega pe noi înşine, a fi umili şi resemnaţi... a fi atât de religioşi, atât de supranaturali... a deveni o «creatură nouă»... a fi separaţi de păcat, a urî faptele lumii, trupul şi diavolul; a ne bucura în respectarea poruncilor; a face lucruri aşa cum El ar vrea ca să le facem; a trăi în mod obişnuit ca şi cum am vedea lumea viitoare, ca şi cum am fi rupt legăturile din această viaţă şi am fi deja morţi". Pentru el, sfinţenia nu se referă aşadar înainte de toate la faptele bune săvârşite, ci la un mănunchi de virtuţi care apar dintr-un mod fundamental de a privi. Sfinţenia conform lui Newman este un anumit mod de a ne imagina realitatea.

Este adevărat că mulţi dintre noi nu se încred în imaginaţie deoarece credem că ea constă în a concepe lucruri ireale. Dar dacă Newman apreciază imaginaţia aşa de mult, este pentru că e convins că "viaţa este făcută pentru acţiune". Şi dacă viaţa este făcută pentru a acţiona, atunci trebuie să avem o imaginaţie vie. Asta ne va face să săvârşim fapte de sfinţire, cu ajutor harului. Viceversa, faptele bune săvârşit hrănesc şi sfinţesc imaginaţia. Prin atâtea predici, romane, poeme şi imnuri pe care le-a scris într-o engleză aleasă, Newman demonstrează că sfinţenia trebuie imaginată pentru a fi atrăgătoare, aşa cum sfinţenia însăşi este un mod de a ne imagina realitatea. În 1854, Newman este chemat de episcopii catolici irlandezi să fie rector al unei noi universităţi la Dublin. Profită de ocazie pentru a continua o reflecţie deja începută în trecut despre formarea universitară şi care este publicată în 1858 în Ideea de Universitate. Acolo explică el că principiul care perfecţionează şi dă virtute intelectului s-ar putea numi "filozofie, ştiinţă filozofică, lărgire a minţii sau iluminare" (Ideea de Universitate, VI, 1, 114). Acum o astfel de "lărgire a minţii" (concept îndrăgit şi de Benedict al XVI-lea) nu este un lucru pur teoretic, nici cu atât mai puţin o adunătură vanitoasă de cunoştinţe academice fragmentare: "Este adevărată lărgire a minţii numai ceea ce constă în facultatea de a vedea multe lucruri în acelaşi timp ca un tot... Ea face în aşa fel încât într-un anumit sens fiecare lucru conduce la fiecare alt lucru; vrea să comunice imaginea totului la fiecare parte distinctă, până când acel tot nu devine în imaginaţie ca un spirit, care îi impregnează şi îi pătrunde pretutindeni părţile constitutive şi le dă lor o semnificaţie definită" (ibidem, 136-137).

Or, această facultate de sinteză, conform altor scrieri ale lui Newman, nu este altceva decât imaginaţia. Aplicată la intelect, cu harul lui Dumnezeu, formează o paradigmă imaginativă care nu face lucrurile sistematice şi rigide ci le articulează pentru a face din ele un organism viu unde trăieşte şi suflă Duhul Sfânt. Or, acest organism cognitiv, conform lui Newman, potenţat de o continuă şi sfântă dorinţă ca mintea să se lărgească, nu este deloc străină de acea virtute pe care Tradiţia şi Sfânta Scriptură o numesc credinţă.

Observăm că Newman nu a fost mereu un entuziast necondiţionat al imaginaţiei în toate formele sale. E adevărat, a avut mereu o imaginaţie activă, dar i-a şi (re)cunoscut mereu fie laturile pozitive fie laturile negative.

În Apologia pro vita sua din 1865, Newman citează câteva notiţe scrise la vârsta de 19 ani: "Speram atunci că O mie şi una de nopţi erau adevărate; imaginaţia mea se hrănea din influenţe necunoscute, din puteri magice şi din talismane... Credeam că viaţa putea să fie un vis şi eu un Înger şi că toată viaţa era o deziluzie" (Apologia pro vita sua, cap. I, 2). Era deja foarte conştient de înşelările unei anumite imaginaţii romantice, spre deosebire de atâţia de vârsta lui prea entuziaşti.

După treizeci de ani, în 1849, în al optulea Discurs adresat congregaţiilor mixte pe care Newman îl ţine ca preot catolic, se ia îndelung de romancierii şi poeţii cu aparenţe creştine care în fond nu cred în Cristos. De fapt, Newman consideră că imaginaţia în sine nu este nimic, ba chiar poate să fie o înşelare, dacă nu este îndreptată spre Cristos şi spre Biserica sa.

La 23 iulie 1857, Newman chiar scrie în carneţel că "imaginaţia, nu raţiunea, este marea duşmană a credinţei". De fapt, dacă imaginaţia noastră se fixează pe ceva - de exemplu, un scepticism îndârjit împotriva credinţei creştine - atunci capacitatea sa de convingere este de aşa natură încât nu se poate face prea mult pentru a o converti cu argumente raţionale. Imaginaţia trebuie combătută pe terenul propriu, cu istorii, imagini, relatări şi artă.

(După L'Osservatore Romano, 29 septembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 245.