Vizita pastorală a Sfântului Părinte Francisc la Albano

Concelebrare euharistică (Piazza Pia, sâmbătă, 21 septembrie 2019)

Episodul pe care l-am ascultat are loc la Ierihon, vestitul oraş distrus în timpurile lui Iosue care, conform Bibliei, n-ar mai fi trebuit să fie reconstruit (cf. Ios 6): ar fi trebuit să fie "oraşul uitat". Însă Isus, spune Evanghelia, "intră şi străbate" Ierihonul (cf. Lc 19,1). Şi în acest oraş, care se află sub nivelul mării, nu se teme să ajungă la nivelul cel mai scăzut, reprezentat de Zaheu. Acesta era un vameş, ba chiar "şeful vameşilor", adică al acelor iudei urâţi de popor care adunau tributurile pentru Imperiul roman. Era "bogat" (v. 2) şi este uşor de intuit cu a devenit bogat: pe spatele concetăţenilor săi, exploatându-i pe concetăţenii săi. În ochii lor Zaheu era cel mai rău, cel care nu poate fi mântuit. Însă nu în ochii lui Isus, care-l cheamă pe nume chiar pe el, Zaheu, care înseamnă "Dumnezeu îşi aduce aminte". În oraşul uitat, Dumnezeu îşi aminteşte de cel mai mare păcătos.

Înainte de toate, Domnul îşi aduce aminte de noi. Nu ne uită, nu ne pierde din vedere în pofida obstacolelor care ne pot ţine departe de El. Obstacole care n-au lipsit în cazul lui Zaheu: statura sa scundă, fizică şi morală, dar şi ruşinea sa, motiv pentru care încerca să-l vadă pe Isus ascuns printre ramurile copacului, probabil sperând să nu fie văzut. Şi apoi criticile externe: în oraş din cauza acelei întâlniri "toţi murmurau" (v. 7) - dar cred că la Albano este acelaşi lucru: se murmură... Limite, păcate, ruşine, bârfe şi prejudecăţi: niciun obstacol nu-l face pe Isus să uite esenţialul, pe omul care trebuie iubit şi mântuit.

Ce anume ne spune această Evanghelie la aniversarea catedralei voastre? Că fiecare biserică, că Biserica în majusculă există pentru a menţine vie în inima oamenilor amintirea că Dumnezeu îi iubeşte. Există pentru a spune fiecăruia, chiar şi celui mai îndepărtat: "Eşti iubit şi eşti chemat pe nume de Isus; Dumnezeu nu te uită, îi stai la inimă". Iubiţi fraţi şi surori, ca şi lui Isus să nu vă fie frică să "străbateţi" oraşul vostru, să mergeţi la cel care este mai uitat, la cel care stă ascuns în spatele ramurilor ruşinii, fricii, singurătăţii, pentru a-i spune: "Dumnezeu îşi aduce aminte de tine".

Aş să subliniez o a doua acţiune a lui Isus. În afară de a-şi aduce aminte, de a-l recunoaşte pe Zaheu, El anticipează. Vedem asta în jocul de priviri cu Zaheu. Acesta "căuta să vadă cine este Isus" (v. 3). Este interesant că Zaheu nu căuta numai să-l vadă pe Isus, ci să vadă cine este Isus: adică să înţeleagă ce tip de învăţător era, care era trăsătura sa distinctivă. Şi îl descoperă nu atunci când îl priveşte pe Isus, ci atunci când este privit de Isus. Pentru că în timp ce Zaheu caută să-l vadă, Isus îl vede cel dintâi; înainte ca Zaheu să vorbească, Isus îi vorbeşte; înainte de a-l invita pe Isus, Isus vine în casa sa. Iată cine este Isus: cel care ne vede cel dintâi, cel care ne iubeşte cel dintâi, cel care ne primeşte cel dintâi. Când descoperim că iubirea sa ne anticipează, că ajunge la noi înainte de orice, viaţa se schimbă. Dragă frate, dragă soră, dacă asemenea lui Zaheu cauţi un sens pentru viaţă dar, negăsindu-l, te arunci cu nişte "surogate de iubire", cum sunt bogăţiile, cariera, plăcerea, vreo dependenţă, lasă-te privit de Isus. Numai cu Isus vei descoperi că eşti iubit din totdeauna şi vei face descoperirea vieţii. Te vei simţi atins înăuntru de duioşia invincibilă a lui Dumnezeu care înduioşează şi mişcă inima. Aşa a fost pentru Zaheu şi aşa este pentru fiecare dintre noi, când descoperim acel "dintâi" al lui Isus: Isus care ne anticipează, care ne priveşte cel dintâi, care ne vorbeşte cel dintâi, care ne aşteaptă cel dintâi.

Ca Biserică, să ne întrebăm dacă la noi Isus vine mai întâi: există mai întâi El sau agenda noastră, există mai întâi El sau structurile noastre? Fiecare convertire se naşte dintr-o anticipare de milostivire, se naşte din duioşia lui Dumnezeu care răpeşte inima. Dacă tot ceea ce facem nu porneşte de la privirea de milostivire a lui Isus, riscăm să mondenizăm credinţa, s-o complicăm, s-o umplem cu atâtea garnituri: argumente culturale, viziuni eficientiste, opţiuni politice, alegeri partinice... Dar se uită esenţialul, simplitatea credinţei, ceea ce vine înainte de toate: întâlnirea vie cu milostivirea lui Dumnezeu. Dacă acesta nu este centrul, dacă nu se află la începutul şi la sfârşitul fiecărei activităţi a noastre, riscăm să-l ţinem pe Dumnezeu "în afara casei", adică în biserică, adică în casa sa, dar nu cu noi. Invitaţia de astăzi este: lasă-te "milostivit" de Dumnezeu. El vine cu milostivirea sa.

Pentru a păstra acel "mai întâi" al lui Dumnezeu, ne este exemplu Zaheu. Isus îl vede mai întâi pentru că el urcase într-un sicomor. Este un gest care a cerut curaj, elan, fantezie: nu se văd mulţi adulţi urcând în copaci; asta o fac copiii, este un lucru care se face de copii, noi toţi am făcut asta. Zaheu a depăşit ruşinea şi într-un anumit sens redevenit copil. Este important pentru noi să redevenim simpli, deschişi. Pentru a păstra acel "mai întâi" al lui Dumnezeu, adică milostivirea sa, nu trebuie să fim creştini complicaţi, care elaborează mii de teorii şi se risipesc pentru a căuta răspunsuri în reţea, ci trebuie să fim asemenea copiilor. Ei au nevoie de părinţi şi de prieteni: şi noi avem nevoie de Dumnezeu şi de alţii. Nu ne suntem suficienţi nouă înşine, avem nevoie să demascăm autosuficienţa noastră, să depăşim închiderile noastre, să redevenim mici înăuntru, simpli şi entuziaşti, plini de elan faţă de Dumnezeu şi de iubire faţă de aproapele.

Aş vrea să evidenţiez o ultimă acţiune a lui Isus, care ne face să ne simţim acasă. El îi spune lui Zaheu: "Astăzi trebuie să rămân în casa ta" (v. 5). În casa ta. Zaheu, care se simţea străin în oraşul său, se întoarce în casa ca persoană iubită. Şi, iubit de Isus, redescoperă pe oamenii săi apropiaţi şi spune: "jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva - şi nedreptăţise aşa de mult, omul acesta -, îi dau înapoi împătrit" (v. 8). Legea lui Moise cerea să se restituie adăugând o cincime (cf. Lev 5,24), Zaheu dă înapoi împătrit: merge mult dincolo de Lege pentru că a găsit iubirea. Simţindu-se acasă, a deschis uşa pentru aproapele.

Cât de frumos ar fi dacă vecinii şi cunoscuţii noştri ar simţi Biserica drept casă a lor! Din păcate, se întâmplă ca să devină străine comunităţile noastre pentru atâţia şi mai puţin atrăgătoare. Uneori îndurăm şi noi ispita de a crea cercuri închise, locuri intime între cei aleşi. Ne simţim aleşi, ne simţim elită... Dar există atâţia fraţi şi surori care au nostalgie de casă, care nu au curajul de a se apropia, eventual pentru că nu s-au simţit primiţi; poate pentru că au cunoscut un preot care i-a tratat rău sau i-a alungat, a voit să-i facă să plătească sacramentele - un lucru urât - şi s-au îndepărtat. Domnul doreşte ca Biserica sa să fie o casă între case, un cort ospitalier unde fiecare om, călător al existenţei, să-l întâlnească pe El, care a venit să locuiască în mijlocul nostru (cf. In 1,14).

Fraţi şi surori, să fie Biserica locul unde ceilalţi nu sunt priviţi niciodată de sus în jos ci, ca Isus cu Zaheu, de jos în sus. Amintiţi-vă că unicul moment în care este permis să se privească o persoană de sus în jos este pentru a o ajuta să se ridice, altminteri nu este permis. Numai în acel moment: a o privi aşa, pentru că a căzut. Să-i nu-i privim niciodată pe oameni ca judecători, ci întotdeauna ca fraţi. Să nu fim inspectori ai vieţilor altora, ci promotori ai binelui tuturor. Şi pentru a fi promotori ai binelui tuturor, un lucru care ajută mult este acela de a ţine limba în frâu: a nu vorbi rău de alţii. Însă uneori, când spun aceste lucruri, aud spunându-se: "Părinte, uitaţi, este un lucru rău, dar îmi vine, pentru că eu văd un lucru şi îmi vine să critic". Eu sugerez un medicament bun pentru asta - în afară de rugăciune -; medicamentul eficace este: muşcă-ţi limba. Ţi se va umfla în gură şi nu vei putea vorbi!

"Fiul Omului - conclude Evanghelia - a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut" (Lc 19,10). Dacă îl evităm pe cel care ni se pare pierdut nu suntem ai lui Isus. Să cerem harul de a merge în întâmpinarea fiecăruia ca unui frate şi să nu vedem în nimeni un duşman. Şi dacă ni s-a făcut răul, să restituim binele. Discipolii lui Isus nu sunt sclavi ai relelor trecute ci, iertaţi de Dumnezeu, fac ca Zaheu: se gândesc numai la binele pe care-l pot face. Să dăm gratuit, să-i iubim pe săraci şi pe cei care nu au să ne dea înapoi: vom fi bogaţi în ochii lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, vă urez ca această catedrală a voastră, ca orice biserică, să fie locul în care fiecare să se simtă amintit de Domnul, anticipat de milostivirea sa şi primit acasă. Aşa încât în Biserică să se întâmple cel mai frumos lucru: bucuria pentru că mântuirea a intrat în viaţă (cf. v. 9). Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 442.