CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN MOZAMBIC, MADAGASCAR ŞI MAURITIUS

(4-10 septembrie 2019)

Sfânta Liturghie
Monumentul "Maria Regina Păcii", Port Louis (Mauritius)
(luni, 9 septembrie 2019)

Aici, în faţa acestui altar dedicat Mariei, Regina Păcii, pe acest munte de unde se vede oraşul şi mult mai încolo marea, ajungem să facem parte din acea mulţime de feţe care au venit din Mauritius şi din alte insule din această regiune a Oceanului Indian pentru a-l asculta pe Isus care vesteşte Fericirile. Acelaşi Cuvânt al Vieţii care, ca acum două mii de ani, are aceeaşi forţă, acelaşi foc care face să ardă şi inimile cele mai reci. Împreună putem să-i spunem Domnului: credem în Tine şi, cu lumina credinţei şi palpitaţia inimii, ştim că este adevăr profeţia lui Isaia: vesteşte pacea şi mântuirea, du veşti bune... domneşte Dumnezeul nostru.

Fericirile "«Cum, pot ajunge să fiu un creştin bun?», răspunsul este simplu: este necesar să facem, fiecare în modul său, ceea ce spune Isus în discursul fericirilor. În ele se schiţează faţa Învăţătorului, pe care suntem chemaţi s-o facem să transpară în cotidianitatea vieţii noastre" (Exortaţia apostolică gaudete et exsultate, 63), aşa cum a făcut aşa-numitul "apostol al unităţii mauritane", fericitul Jacques-Désiré Laval, atât de venerat în aceste ţinuturi. Iubirea faţă de Cristos şi faţă de săraci a marcat viaţa sa în aşa fel încât l-a protejat de iluzia de a face o evanghelizare "distantă şi aseptică". Ştia că a evangheliza comporta a se face totul pentru toţi (cf. 1Cor 9,19-22): a învăţat limba sclavilor abia eliberaţi şi le-a anunţat lor în manieră simplă Vestea Bună a mântuirii. A ştiut să-i adune pe credincioşi şi i-a format să întreprindă misiunea şi să creeze mici comunităţi creştine în cartiere, oraşe şi sate vecine, mici comunităţi dintre care multe sunt la originea actualelor parohii. Era atent să dea încredere celor mai săraci şi celor rebutaţi, în aşa fel încât să fie primii care să se organizeze şi să găsească răspunsuri la suferinţele lor.

Prin dinamismul său misionar şi prin iubirea sa, părintele Laval a dat Bisericii mauritane o nouă tinereţe, o nouă respiraţie pe care astăzi suntem invitaţi s-o continuăm în contextul actual.

Şi acest elan misionar trebuie să fie păstrat, pentru că se poate întâmpla ca noi, ca Biserică a lui Cristos, să cădem în ispita de a pierde entuziasmul evanghelizator refugiindu-ne în siguranţe lumeşti care, puţin câte puţin, nu numai că ele condiţionează misiunea ci o fac grea şi incapabilă să atragă oamenii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 26). Elanul misionar are o faţă tânără şi capabilă să întinerească. Tocmai tinerii, cu vitalitatea şi dăruirea lor, sunt cei care pot să-i aducă frumuseţea şi prospeţimea tipică a tinereţii, când determină comunitatea creştină să se reînnoiască şi ne invită să pornim spre noi orizonturi (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 37).

Dar acest lucru nu este mereu uşor, deoarece cere să învăţăm să le recunoaştem şi să le furnizăm un loc în sânul comunităţii noastre şi al societăţii noastre.

Dar cât de dur este a constata că, în pofida creşterii economice pe care a avut-o ţara voastră în ultimele decenii, tinerii sunt cei care suferă mai mult, ei sunt cei care resimt mai mult şomajul care nu numai că provoacă un viitor nesigur, dar le ia de asemenea posibilitatea de a se simţi protagonişti ai istoriei lor comune. Viitor nesigur care-i scoate în afara drumului şi îi constrânge să scrie viaţa lor de atâtea ori la margini, lăsându-i vulnerabili şi aproape fără puncte de referinţă în faţa noilor forme de sclavie din acest secol al XXI-lea. Ei, tinerii noştri, sunt prima misiune! Trebuie să-i invităm să găsească fericirea lor în Isus, nu în manieră aseptică sau la distanţă, ci învăţând să le dăm un loc, cunoscând limbajul lor, ascultând istoriile lor, trăind alături de ei, făcându-i să simtă că sunt binecuvântaţi de Dumnezeu. Să nu lăsăm să ni se fure faţa tânără a Bisericii şi a societăţii! Să nu permitem comercianţilor morţii să fure primele roade ale acestui ţinut!

Pe tinerii noştri şi pe cei care simt ca şi ei că nu au glas pentru că sunt cufundaţi în precaritate, părintele Laval i-ar invita să facă să răsune vestea lui Isaia: "Tresăltaţi, strigaţi de bucurie, ruine ale Ierusalimului, pentru că Domnul mângâie poporul său şi răscumpără Ierusalimul!" (52,9). Chiar şi atunci când ceea ce ne înconjoară poate să pară fără soluţie, speranţa în Isus ne cere să recuperăm certitudinea triumfului lui Dumnezeu nu numai dincolo de istorie ci şi în acţiunea ascunsă din micile istorii care se împletesc şi care ne văd protagonişti ai victoriei Celui care ne-a dăruit Împărăţia.

Pentru a trăi Evanghelia, nu putem aştepta ca totul în jurul nostru să fie favorabil, pentru că adesea ambiţiile puterii şi interesele lumeşti joacă împotriva noastră. Sfântul Ioan Paul al II-lea a afirmat că "o societate este alienată atunci când, în formele sale de organizare socială, de producţie şi de consum, îngreunează realizarea acestei dăruiri [de sine] şi constituirea acestei solidarităţi între oameni" (Enciclica Centesimus annus, 41c). Într-o astfel de societate devine dificilă trăirea fericirilor; chiar poate să devină ceva suspect, suspicios, ridiculizat (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 91). Este adevărat, dar nu ne putem lăsa învinşi de descurajare.

La poalele acestui munte, care astăzi aş vrea să fie muntele fericirilor, şi noi trebuie să recuperăm această invitaţie de a fi fericiţi. Numai creştinii bucuroşi trezesc dorinţa de a urma acel drum; "Cuvântul «fericit» devine sinonim cu «sfânt», pentru că exprimă că persoana fidelă faţă de Dumnezeu şi care trăieşte Cuvântul său ajunge, prin dăruirea de sine, la adevărata fericire" (ibid., 64).

Când simţim pronosticul ameninţător "suntem tot mai puţini", ar trebui să ne preocupăm înainte de toate nu de diminuarea acestei sau acelei forme de consacrare în Biserică, ci mai degrabă de lipsa de bărbaţi şi femei care vor să trăiască fericirea făcând parcursuri de sfinţenie, bărbaţi şi femei care să facă să ardă inima lor cu vestea cea mai frumoasă şi eliberatoare. "Dacă ceva trebuie să ne neliniştească în mod sfânt şi să preocupe conştiinţa noastră este că atâţia fraţi ai noştri trăiesc fără forţa, lumina şi mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, fără o comunitate de credinţă care să-i primească, fără un orizont de sens şi de viaţă" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49).

Când un tânăr vede un proiect de viaţă creştină realizat cu bucurie, când îl entuziasmează şi îl încurajează şi simte o dorinţă pe care o poate exprima în acest mod: "Vreau să urc pe acel munte al fericirilor, vreau să întâlnesc privirea lui Isus şi ca El să-mi spună care este drumul meu de fericire".

Să ne rugăm, iubiţi fraţi şi surori, pentru comunităţile noastre, pentru ca dând mărturie de bucuria vieţii creştine, să vadă înflorind vocaţia la sfinţenie în diferitele forme de viaţă+ pe care Duhul ni le propune. Să-l implorăm pentru această dieceză, precum şi pentru celelalte care astăzi au făcut efortul de a veni aici. Părintele Laval, fericitul ale cărui relicve le venerăm, a trăit şi momente de dezamăgire şi dificultate cu comunitatea creştină, dar la sfârşit Domnul a învins în inima sa. A avut încredere în forţa Domnului. Să lăsăm ca ea să atingă inimile atâtor bărbaţi şi femei din acest ţinut, să lăsăm ca să atingă şi inimile noastre, pentru ca noutatea sa să reînnoiască viaţa noastră şi pe cea a comunităţii noastre (cf. ibid., 11). Şi să nu uităm că Acela care cheamă cu forţă, Acela care construieşte Biserica, este Duhul Sfânt, cu forţa sa. El este protagonistul misiunii, El este protagonistul Bisericii.

Imaginea Mariei, Mama care ne ocroteşte şi ne însoţeşte, ne aminteşte că ea a fost numită "fericită". Ei, care a trăit durerea ca o sabie care-i străpunge inima, ei, care a trecut cel mai rău prag de durere care este să-l vadă murind pe fiul său, să-i cerem darul deschiderii la Duhul Sfânt, al bucuriei perseverente, aceea care nu capitulează şi nu se dă înapoi, aceea care mereu ne face să experimentăm şi să afirmăm: "Mari lucruri a făcut Cel Atotputernic şi numele său e sfânt".

_____________

Mulţumire la sfârşitul Liturghiei

Înainte de a încheia această celebrare, doresc să vă adresez vouă tuturor salutul meu cordial şi mulţumirea mea vie. Mulţumesc înainte de toate cardinalului Piat, pentru cuvintele sale şi pentru toată munca de pregătire pentru această vizită; mulţumesc tuturor colaboratorilor şi întregului popor al lui Dumnezeu din această Biserică.

Exprim recunoştinţa mea vie preşedintelui Republicii, primului ministru şi celorlalte autorităţi ale ţării, pe care îi voi întâlni după-amiază, pentru primirea călduroasă şi pentru angajarea generoasă făcută.

În sfârşit, un salut plin de recunoştinţă întregului popor al lui Dumnezeu prezent aici, îndeosebi credincioşilor din Seychelles, Réunion, Comore, Chagos, Agaléga, Rodrigues şi Mauritius. Vă asigur de rugăciunea mea şi de apropierea mea. Domnul să continue să dea tuturor înţelepciune şi forţă pentru a realiza aspiraţiile legitime. Şi voi, vă rog, continuaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc tuturor!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 363.