CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN MOZAMBIC, MADAGASCAR ŞI MAURITIUS

(4-10 septembrie 2019)

Întâlnire cu episcopii, preoţii, călugării, călugăriţele, consacraţi şi seminarişti, cateheţi şi animatori
Catedrala Neprihănita Zămislire, Maputo (Mozambic)
(joi, 5 septembrie 2019)

Dragi fraţi cardinali,
Fraţi episcopi,
Dragi preoţi, călugăriţe, călugări şi seminarişti,
Dragii cateheţi şi animatori ai comunităţilor creştine,
Fraţi şi surori, bună ziua!

Mulţumesc Monseniorului Hilario pentru cuvintele de bun-venit pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor. Cu afect şi recunoştinţă vie vă salut pe toţi. Ştiu că aţi făcut un mare efort pentru a fi aici. Împreună, vrem să reînnoim răspunsul la chemarea pe care odinioară a făcut să ardă inimile noastre şi pe care Sfânta Maică Biserică ne-a ajutat s-o discernem şi s-o confirmăm cu misiunea. Mulţumesc pentru mărturiile voastre, care vorbesc despre momentele dificile şi despre provocările grave pe care le trăiţi, recunoscând limite şi slăbiciuni, dar admirând şi milostivirea lui Dumnezeu. Mi-a făcut plăcere să aud din gura unei catehete: "Suntem o Biserică inserată într-un popor eroic". Mulţumesc! Un popor care este expert în suferinţă dar menţine vie speranţa. Cu acest orgoliu sănătos faţă de poporul vostru, care invită să reînnoim credinţa şi speranţa, vrem să reînnoim "da"-ul nostru astăzi. Cât de bucuroasă este Sfânta Maică Biserică auzind de pe buzele voastre iubirea faţă de Domnul şi faţă de misiunea pe care v-a încredinţat-o! Cât de bucuroasă este văzând dorinţa voastră de a vă întoarce mereu la "prima iubire" (Ap 2,4)! Cer Duhului Sfânt să vă dea mereu luciditatea de a numi realitatea cu numele său, curajul de a cere iertare şi capacitatea de a învăţa să ascultaţi ceea ce vrea El să ne spună.

Iubiţi fraţi şi surori, ne place sau nu, suntem chemaţi să înfruntăm realitatea aşa cum este. Timpurile se schimbă şi trebuie să recunoaştem că adesea nu ştim cum să ne inserăm în timpurile noi, în scenariile noi; putem să visăm "cepele din Egipt" (cf. Num 11,5), uitând că Ţara Promisă este în faţă, nu în spate, şi în această nostalgie a timpurilor trecute ne pietrificăm, ne "mumificăm". Nu este ceva bun. Un episcop, un preot, o soră, un catehet mumificat. Nu, nu merge. În loc să anunţăm o Veste Bună, ceea ce anunţăm este ceva cenuşiu care nu atrage nici nu aprinde inima nimănui. Aceasta este ispita.

Ne aflăm în această catedrală, dedicată Neprihănitei Zămisliri a Fecioarei Maria, pentru a împărtăşi ca familie ceea ce ni se întâmplă; ca familie născută din acel "da" pe care Maria l-a spus îngerului. Ea, nici măcar un moment n-a privit înapoi. Cel care relatează aceste evenimente ale începutului misterului Întrupării este evanghelistul Luca. În modul său de a face asta, probabil putem descoperi răspunsurile la întrebările pe care le-aţi formulat astăzi - episcopi, preoţi, surori, cateheţi... Seminariştii nu au pus întrebări! [râd] - şi să găsim şi stimulentul necesar pentru a răspunde cu aceeaşi generozitate şi promptitudine a Mariei.

Sfântul Luca prezintă în paralel evenimentele referitoare la sfântul Ioan Botezătorul şi la cele referitoare la Isus Cristos; astfel, el intenţionează, din confruntare, să ne facă să descoperim ceea ce se stinge din modul de a fi al lui Dumnezeu şi din raportarea noastră cu El în Vechiul Testament, şi noul mod pe care ni-l aduce Fiul lui Dumnezeu făcut om. Un mod, în Vechiul Testament, care se stinge, şi un alt mod nou pe care îl aduce Isus.

Se evidenţiază faptul că, în ambele Vestiri - cea a lui Ioan Botezătorul şi cea a lui Isus - este un înger. Totuşi, într-un caz, apariţia are loc în Iudeea, în oraşul cel mai important - Ierusalim - şi nu într-un loc oarecare, ci în templu şi, în interiorul său, în Sfânta Sfintelor; îngerul se adresează unui om, care este şi preot. În timp ce vestirea Întrupării are loc în Galileea, cea mai îndepărtată şi conflictuală dintre regiuni, într-un sat mic - Nazaret -, într-o casă şi nu în sinagogă sau într-un loc sacru, este adresată unei persoane laice care este femeie - nu unui preot, nu unui bărbat. Contrastul este mare. Ce s-a schimbat? Totul. Totul este schimbat. Şi, în această schimbare, se află identitatea noastră cea mai profundă.

Mă întrebaţi ce este de făcut cu privire la criza identităţii sacerdotale, cum trebuie combătută. În această privinţă, ceea ce urmează să spun despre preoţi este ceva ce toţi (episcopi, cateheţi, consacraţi, seminarişti) suntem chemaţi să cultivăm şi să promovăm. Voi vorbi pentru toţi.

În faţa crizei identităţii sacerdotale, probabil că trebuie să ieşim din locurile importante şi solemne; trebuie să ne întoarcem la locurile în care am fost chemaţi, unde era evident că iniţiativa şi puterea erau ale lui Dumnezeu. Niciunul dintre noi n-a fost chemat pentru un loc important, niciunul. Uneori, fără să vrem, fără vină morală, ne obişnuim să identificăm activitatea noastră zilnică de preoţi, călugări, consacraţi, laici, cateheţi, cu anumite rituri, cu reuniuni şi colocvii, unde locul pe care-l ocupăm la reuniune, la masă sau în aulă este ierarhic; ne asemănăm mai mult cu Zaharia decât cu Maria. "Cred că nu exagerăm dacă spunem că preotul este o persoană foarte mică: măreţia incomensurabilă a darului care ne este dat pentru slujire ne plasează printre cei mai mici dintre oameni. Preotul este cel mai sărac dintre oameni dacă Isus nu-l îmbogăţeşte cu sărăcia sa, este cel mai inutil slujitor dacă Isus nu-l numeşte prieten, cel mai nesăbuit dintre oameni dacă Isus nu-l instruieşte cu răbdare ca pe Petru, cel mai lipsit de apărare dintre creştini dacă Bunul Păstor nu-l întăreşte în mijlocul turmei. Nimeni nu este mai mic decât un preot lăsat doar în forţele sale; de aceea rugăciunea noastră de apărare împotriva oricărei curse a Celui Rău este rugăciunea Mamei noastre: sunt preot pentru că El a privit cu bunătate micimea mea (cf. Lc 1,48)" (Omilie la Liturghia Crismei, 17 aprilie 2014). Fraţi şi surori, întoarcerea la Nazaret, întoarcerea în Galileea poate să fie calea pentru a înfrunta criza de identitate. Isus ne cheamă, după învierea sa, să ne întoarcem în Galileea, pentru a-l întâlni. Întoarcerea la Nazaret, la prima chemare, întoarcerea în Galileea, pentru a rezolva criza de identitate, pentru a ne reînnoi ca păstori-discipoli-misionari. Voi înşivă vorbeaţi despre o anumită exagerare în preocuparea de a produce resurse pentru bunăstarea personală, prin "parcursuri întortocheate" care adesea ajung să privilegieze timpi şi îndatoriri plătite de stat şi creează rezistenţe în a dedica viaţa pentru pastoraţia zilnică. Imaginea acestei tinere simple în casa sa, în contrast cu toată structura templului şi a Ierusalimului, poate să fie oglinda în care vedem complicaţiile noastre, preocupările noastre care întunecă şi corodează generozitatea "da"-ului nostru.

Îndoielile şi nevoia de explicaţii ale lui Zaharia distonează cu "da"-ul Mariei, care cere să ştie numai cum va avea loc tot ceea ce urmează să i se întâmple. Zaharia nu poate să evite preocuparea de a controla totul, nu poate să renunţe la logica de a fi şi a se simţi responsabil şi autor a ceea ce se va întâmpla. Maria nu se îndoieşte, nu se gândeşte la ea însăşi: se abandonează, se încrede. Este extenuant a trăi raportul cu Dumnezeu aşa cum face Zaharia, ca un învăţător al Legii: mereu respectând reguli, mereu considerând că salariul este proporţionat cu efortul făcut, că este meritul meu dacă Dumnezeu mă binecuvântează, că Biserica are obligaţia de a recunoaşte virtuţile mele şi eforturile mele... Este extenuant, este extenuant a trăi raportul cu Dumnezeu aşa cum face Zaharia. Nu putem alerga după ceea ce se traduce în beneficii personale; în schimb oboselile noastre trebuie să fie mai degrabă legate de capacitatea noastră de compasiune. Am capacitate de compasiune? Sunt activităţi în care inima noastră este "mişcată" şi înduioşată. Fraţi şi surori, Biserica cere capacitate de compasiune. Capacitate de compasiune. "Ne bucurăm cu logodnicii care se căsătoresc - viaţa pastorală -, râdem cu pruncul pe care îl aduc ca să fie botezat; îi însoţim pe tinerii care se pregătesc la căsătorie şi la familie; ne îndurerăm cu acela care primeşte ungerea în patul din spital; plângem cu aceia care înmormântează o persoană dragă" (Omilie la Liturghia Crismei, 2 aprilie 2015). Dedicăm ore şi zile pentru a o însoţi pe mama aceea cu SIDA, pe acel copil rămas orfan, pe acea bunică ce se ocupă de atâţia nepoţi sau pe acel tânăr care a venit în oraş şi este disperat pentru că nu reuşeşte să găsească loc de muncă. "Atâtea emoţii... Dacă noi avem inima deschisă, această emoţie şi atât afect obosesc inima Păstorului. Pentru noi preoţii istoriile oamenilor noştri nu sunt un buletin de ştiri: noi îi cunoaştem pe oamenii noştri, putem ghici ceea ce trece prin inima lor; şi inima noastră, pătimind cu ei, se fărâmiţează, se împarte în mii de bucăţele, şi este înduioşată şi chiar pare mâncată de oameni: luaţi, mâncaţi. Acesta este cuvântul pe care-l şopteşte constant preotul lui Isus atunci când se îngrijeşte de poporul său credincios; luaţi şi mâncaţi, luaţi şi beţi... Şi astfel viaţa noastră sacerdotală se dăruieşte în slujire, în apropierea de poporul credincios al lui Dumnezeu... care mereu, mereu oboseşte" (ibid.). Fraţi şi surori, apropierea oboseşte, oboseşte mereu. Apropierea de sfântul popor al lui Dumnezeu. Apropierea oboseşte. Este frumos să ne întâlnim, un preot, o soră, un catehet..., obosiţi de apropiere. A reînnoi chemarea cere adesea să verificăm dacă oboseala noastră şi preocupările noastre au de-a face cu o anumită "mondenitate spirituală" dictată "de fascinaţia miilor de propuneri de consum pe care nu putem să ni le dăm jos de pe spate pentru a merge, liberi, pe cărările care ne conduc la iubirea faţă de fraţii noştri, la turma Domnului, la oile care aşteaptă glasul păstorilor lor" (Omilie la Liturghia Crismei, 24 martie 2016). A reînnoi chemarea, chemarea noastră, înseamnă a alege, a spune da şi a ne obosi cu ceea ce este rodnic în ochii lui Dumnezeu, care-l face prezent, îl întrupează pe Fiul său Isus. Să dea Dumnezeu să găsim, în această oboseală salutară, izvorul identităţii şi fericirii noastre. Apropierea oboseşte şi această oboseală este sfinţenie.

Fie ca tinerii noştri să poată descoperi în noi voinţa de a ne lăsa "luaţi şi mâncaţi" şi tocmai asta să-i facă să se întrebe cu privire la urmarea lui Isus, în aşa fel încât, orbiţi de bucuria unei dăruiri zilnice nu impuse ci formate şi alese în tăcere şi în rugăciune, să vrea să spună "da"-ul lor. Tu care încă te întrebi, sau tu care deja eşti pe calea unei consacrări definitive, îţi vei da seama că "agitaţia şi viteza atâtor stimulenţi care ne bombardează fac în aşa fel încât nu există spaţiu pentru acea tăcere interioară în care se percepe privirea lui Isus şi se ascultă chemarea sa. Între timp, vei primi multe propuneri bine confecţionate, care se prezintă frumoase şi intense, dar cu timpul te vor lăsa golit, obosit şi singur. Nu lăsa ca asta să ţi se întâmplă, pentru că vârtejul acestei lumi te târăşte într-o cursă fără sens, fără orientare, fără obiective clare, şi astfel multe eforturi ale tale vor fi irosite. Mai degrabă caută acele spaţii de calm şi de tăcere care îţi permit să reflectezi, să te rogi, să priveşti mai bine lumea care te înconjoară, şi în acel moment, împreună cu Isus, vei putea recunoaşte care este vocaţia ta pe acest pământ" (Exortaţia apostolică Christus vivit, 277).

Acel joc de contraste, prezentat de evanghelistul Luca - întruparea la Nazaret şi vestirea dată lui Zaharia în templu -, culmină în întâlnirea celor două femei: Elisabeta şi Maria. Fecioara o vizitează pe verişoara sa bătrână şi totul este sărbătoare, dans şi laudă. Este o parte din Israel care a înţeles schimbarea profundă şi ameţitoare a proiectului lui Dumnezeu: de aceea acceptă să fie vizitată, de aceea pruncul tresaltă în sân. Pentru un moment, într-o societate patriarhală, lumea bărbaţilor se retrage, rămâne mută ca Zaharia. Astăzi ne-a vorbit şi un catehet, o soră, o femeie mozambicană care ne-a amintit că nimic nu vă va face să pierdeţi entuziasmul de a evangheliza, de a îndeplini angajamentul vostru baptismal. Vocaţia voastră este să evanghelizaţi; vocaţia Bisericii este să evanghelizeze; identitatea Bisericii este să evanghelizeze. Nu să facă prozelitism! Prozelitismul nu este evanghelizare. Prozelitismul nu este creştin. Vocaţia noastră este să evanghelizăm. Identitatea Bisericii este să evanghelizeze. Şi această soră a noastră îi reprezintă pe toţi cei care merg în întâmpinarea fraţilor lor: fie cei care vizitează ca Maria, fie cei care, lăsându-se vizitaţi, acceptă cu plăcere ca altul să-i transforme împărtăşind cultura lor, modurile lor de a trăi credinţa şi de a o exprima.

Preocuparea pe care ai manifestat-o ne arată că înculturarea va fi mereu o provocare, precum "călătoria" între aceste două femei care se vor simţi transformate reciproc prin întâlnire şi slujire. "Bisericile particulare trebuie să promoveze activ forme, cel puţin iniţiale, de înculturare. În definitiv, la ceea ce trebuie să se tindă este ca predicarea Evangheliei, exprimată cu categorii proprii ale culturii în care este vestită, să provoace o nouă sinteză cu această cultură. Cu toate că aceste procese sunt întotdeauna lente, uneori frica ne paralizează prea mult" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 129). Frica paralizează.

"Distanţa" dintre Nazaret şi Ierusalim este scurtată, devine inexistentă prin acel "da" al Mariei. Pentru că distanţele, regionalismele şi particularismele, construirea continuă de ziduri, ameninţă dinamica întrupării, care a dărâmat zidul care ne despărţea (cf. Ef 2,14). Voi - cel puţin cei mai bătrâni - care aţi fost martori ai dezbinărilor şi supărărilor terminate în războaie, trebuie să fiţi mereu dispuşi să "vă vizitaţi", să scurtaţi distanţele. Biserica din Mozambic este invitată să fie Biserica a Vizitării; nu poate face parte din problema competenţelor, a dispreţului şi a dezbinărilor unora împotriva altora, ci poartă de soluţie, spaţiu în care să fie posibile respectul, interschimbul şi dialogul. Întrebarea pusă cu privire la modul de a ne comporta cu privire la o căsătorie interreligioasă ne provoacă în privinţa acestei tendinţe persistente pe care o avem spre fragmentare, spre separare în loc de unire. Şi acelaşi lucru se întâmplă pentru raportul dintre naţionalităţi, dintre etnii, dintre cei din nord şi cei din sud, dintre comunităţi, preoţi şi episcopi. Este o provocare pentru că, până când nu se dezvoltă "o cultură a întâlnirii într-o armonie pluriformă", se cere "un proces constant în care fiecare nouă generaţie este implicată. Este o muncă lentă şi dificilă care cere voinţa de a se integra şi de a învăţa să facă asta". Este condiţia necesară pentru "construirea unui popor în pace, dreptate şi fraternitate", pentru "dezvoltarea convieţuirii sociale şi construirea unui popor în care diferenţele se armonizează în cadrul unui proiect comun" (ibid., 220-221). Aşa cum Maria a mers până la casa Elisabetei, tot aşa şi noi în Biserică trebuie să învăţăm drumul de urmat în mijlocul noilor problematici, încercând să nu rămânem paralizaţi de o logică ce contrapune, împarte, condamnă. Porniţi la drum şi căutaţi un răspuns la aceste provocări cerând asistenţa sigură a Duhului Sfânt. El este Învăţătorul, în măsură să arate noile drumuri de parcurs.

Aşadar să reînsufleţim chemarea noastră vocaţională, să facem asta în acest templu magnific dedicat Mariei şi "da"-ul nostru generos să-l preamărească pe Domnul şi să facă tresalte de bucurie duhul poporului nostru în Dumnezeu Mântuitorul nostru (cf. Lc 1,46-47). Şi să umple de speranţă, pace şi reconciliere ţara voastră, iubitul nostru Mozambic!

Vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi şi să faceţi să se roage pentru mine.

Domnul să vă binecuvânteze şi Fecioara Preasfântă să vegheze asupra voastră.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 504.