Credinţa, marele risc al vieţii

Biserica şi postmodernitatea în gândirea cardinalului Carlo Maria Martini

De Francesco Cosentino

La 31 august a fost celebrată a şaptea comemorare a morţii cardinalului Carlo Maria Martini. O comemorare care nu se stinge, ci continuă să ardă în inima Bisericii exact ca focul acelui Cuvânt al lui Dumnezeu al cărui studios, învăţător şi vestitor neobosit al fost el. Ar fi desigur imposibil să se cuprindă în puţine cuvinte bogăţia unui profil şi a unei spiritualităţi, care au marcat puternic Biserica şi catolicismul italiene. Fascinat de Cuvântul lui Dumnezeu, adevărat far al existenţei sale sacerdotale şi episcopale, el a fost o figură sobră şi austeră, un comunicator simplu dar niciodată banal, şi mai ales un om capabil să citească şi să interpreteze viaţa, problemele şi aspectele societăţii cu un discernământ inteligent, deschis, senin şi clarvăzător. Pentru el, credinţa era marele risc al vieţii şi nu o consolare pasivă şi asta l-a făcut fascinant şi empatic şi în ochii multor necredincioşi, atinşi de stilul său şi de viziunea sa.

Însă aş vrea să mă opresc asupra unei teme care mi se pare deosebit de actuală, tratată de cardinalul Martini într-un articol publicat de "Avvenire" la 27 iulie 2008 cu titlul: "Ce creştinism există în lumea postmodernă". Martini încearcă să mute baricentrul judecăţii dominante din domeniul eclezial şi teologic care, din păcate, şi astăzi, apare destul de simţită faţă de lumea modernă, evidenţiind toată dificultatea noastră de a face pace cu pierderea de spaţiu şi de relevanţă a credinţei. De fapt, apar uneori din mai multe părţi unele renaşteri polemice, moralisme rigide, evaluări negative, atitudini supărate şi plângăcioase şi o apologetică pe care marele teolog francez de Lubac ar defini-o agresivă şi defensivă.

În schimb, conform lui Martini ne aflăm într-un moment de criză a credinţei şi într-o lume plină de probleme şi de provocări, dar, totuşi, "n-a existat niciodată în istoria Bisericii o istorie aşa de fericită ca a noastră". De fapt, continuă cardinalul, "Biserica noastră cunoaşte cea mai mare răspândire geografică şi culturală a sa şi se află în mod substanţial unită în credinţă, cu excepţia tradiţionaliştilor lui Lefebvre". Nu numai atât: "În istoria teologiei n-a existat niciodată o perioadă mai bogată decât aceasta din urmă. Chiar şi în secolul al IV-lea, perioada marilor Părinţi din Capadocia Bisericii orientale şi a marilor Părinţi din Biserica occidentală, ca sfântul Ieronim, sfântul Ambroziu şi sfântul Augustin, nu exista o mare înflorire teologică la fel de mare. Este suficient de amintit numele lui Henri de Lubac şi Jean Daniélou, al lui Yves Congar, Hugo şi Karl Rahner, al lui Hans Urs von Balthasar şi al maestrului său Erich Przywara, al lui Oscar Culmann, Martin Dibelius, Rudolf Bultmann, Karl Barth şi ale marilor teologi americani ca Reinhold Niebuhr, ca să nu vorbim despre teologii eliberării (oricare ar fi judecata pe care o putem da despre ei)".

Pornind de la această viziune pozitivă se poate intra în timpul postmodern complex fără a permite resemnarea plângăcioasă sau resentimentul. Cardinalului nu-i scapă caracterul problematic al viziunii postmoderne despre viaţă şi despre societate, care se configurează ca o mentalitate de opoziţie faţă de modul în care am conceput lumea până acum şi care promovează o preferinţă instinctivă faţă de sentimente, faţă de emoţii şi faţă de clipa prezentă, în loc să fie faţă de marile proiecte şi ideale. Desigur, în acest climat se afirmă refuzul sau o anumită judecată negativă faţă de morală, un sentiment anti-instituţional care penalizează şi Biserica, precum şi ceea ce Martini numeşte "refuzul simţului păcatului şi al răscumpărării".

Aceste aspecte ar putea să arunce cu uşurinţă spiritul creştinului în descurajare sau să-l orienteze spre o atitudine ostilă şi controversată. Dimpotrivă, în spiritul ignaţian care îi era propriu, cardinalul Martini afirmă că este nevoie de un adevărat discernământ spiritual, capabil să observe realitatea cu ochii lui Dumnezeu şi de aceea să perceapă grâul bun în mijlocul neghinei.

Dacă ne uităm bine - afirmă el în mod surprinzător - "probabil că această situaţie este mai bună decât aceea care exista înainte. Deoarece creştinismul are posibilitatea de a arăta mai bine caracterul său de provocare, de obiectivitate, de realism, de exercitare a adevăratei libertăţi, de religie legată cu viaţa trupului şi nu numai a minţii. Într-o lume cum este aceea în care trăim astăzi, misterul unui Dumnezeu indisponibil şi mereu surprinzător capătă frumuseţe mai mare; credinţa înţeleasă ca un risc devine mai atrăgătoare. Creştinismul apare mai frumos, mai aproape de oameni, mai adevărat".

Lectura este demnă de o reflecţie atentă. Criza unui anumit creştinism sociologic, pierderea relevanţei publice a Bisericii şi reducerea puterii sale sociale, precum şi mentalitatea "lichidă" care conduce viziunile şi acţiunea contemporanilor noştri nu reprezintă un "loc" total negativ pentru credinţa creştină; dimpotrivă, criza devine şi poate să fie o ocazie pentru a redescoperi un creştinism nou, care nu se mai instaurează printr-o influenţă socială sau prin tradiţie culturală, ci se situează în inima oamenilor graţie prospeţimii şi noutăţii Evangheliei, şi devine atrăgătoare prin faptul că se arată ca o provocare, un risc, o posibilitate de a realiza o viaţă umană calitativ diferită. Aşadar, criza unui creştinism tradiţional şi sociologic ar putea induce la redescoperirea unei credinţe vii, întemeiate pe Cuvânt, înrădăcinate în experienţa spirituală şi, desigur, mai conştientă, mai responsabilă şi mai adultă. Nu este superfluu de amintit că Benedict al XVI-lea avea să facă aceeaşi analiză vorbind catolicilor din Germania în 2011, amintindu-le că "într-un anumit sens, istoria vine în ajutor Bisericii prin diferitele epoci de secularizare care au contribuit în mod esenţial la purificarea ei şi la reforma interioară... Eliberată de poverile şi de privilegiile materiale şi politice, Biserica poate să se dedice mai bune şi în mod într-adevăr creştin întregii lumi, poate să fie într-adevăr deschisă la lume". Cu ani în urmă, profesorul de atunci Ratzinger vorbise deja despre o "Biserică minoritate".

În această direcţie, Martini îl îndeamnă pe cititor citându-l pe sfântul Paul: "Cercetaţi toate: păstraţi tot ceea ce este bun! Feriţi-vă de orice fel de rău!" (1Tes 5,21-22). În acest exerciţiu, cardinalul afirmă că în timpul postmodern credinţa este o adevărată provocare, pe care pentru a o înfrunta este nevoie de patru atitudini, care merită nu numai să le enumerăm, ci şi să le medităm citând chiar cuvintele sale:

"Nu fi surprins de diversitate. Nu-ţi fie frică de ceea ce este diferit sau nou, ci consideră-l ca un dar al lui Dumnezeu. Încearcă să fi capabil să asculţi lucruri foarte diferite de cele pe care le gândeşti în mod normal, dar fără a-l judeca imediat pe cel care vorbeşte. Încearcă să înţelegi ce-ţi este spus şi argumentele fundamentale prezentate. Tinerii sunt foarte sensibili la o atitudine de ascultare fără judecăţi. Această atitudine le dă curajul de a vorbi";

"Riscă. Credinţa este marele risc al vieţii. «Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine acela o va afla» (Mt 16,25)";

"Fii prietenul săracilor. Pune-i pe săraci în centrul vieţii tale pentru că ei sunt prietenii lui Isus care a făcut din El însuşi unul dintre ei";

"Alimentează-te cu Evanghelia. Cum ne spune Isus în cuvântarea sa despre pâinea vieţii: «Pâinea lui Dumnezeu este aceea care coboară din cer şi dă viaţă lumii» (In 6,33)".

Este vorba despre un adevărat program spiritual şi pastoral, care nu se preocupă de spaţiile de ocupat şi de triumfurile sociale de obţinut, ci de a dezvolta o spiritualitate capabilă să genereze lumină în lume şi să deschidă căi spre Evanghelie; de fapt, pentru a da viaţă acestor patru atitudini, Martini propune patru exerciţii: lectio divina deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este cel care hrăneşte viaţa şi deschide la întâlnirea cu Dumnezeu; autocontrolul, pentru că a sătura toate dorinţele fără discernământ poate duce la plictiseală şi la saţietate; tăcerea, pentru că "trebuie să ne îndepărtăm de sclavia nesănătoasă a zgomotului şi a bârfelor fără sfârşit şi să găsim în fiecare zi cel puţin o jumătate de oră de tăcere şi jumătate de zi în fiecare săptămână pentru a ne gândi la noi înşine, pentru a reflecta şi a ne ruga"; în sfârşit, umilinţa, adică "a nu crede că ne revine nouă să rezolvăm marile probleme din timpurile noastre. Lasă spaţiu Duhului Sfânt care lucrează mai bine decât noi şi mai profund. Nu încerca să sufoci Duhul în alţii, Duhul este cel care suflă. Mai degrabă, fii gata să percepi manifestările sale mai subtile".

Şi într-un timp dificil, indiferent şi în anumite privinţe ostil credinţei şi Bisericii, Dumnezeu continuă să bată la uşă. Atâtea persoane, chiar şi inconştient, sunt neliniştite de întrebări diferite şi de dorinţa de a învinge negura rutinei şi staticismul obişnuinţelor. Evanghelia continuă într-un fel să provoace uimire şi figura lui Isus mai creează descumpănire. Ceea ce lipseşte, probabil, este un creştinism, o Biserică şi creştini capabili de acea privire şi de acele atitudini, pe care cardinalul Martini a voit să ni le amintească.

Nu este o întâmplare dacă această invitaţie, astăzi, într-o nouă perioadă eclezială bogată în surprize, ne este propusă de papa Francisc. Chiar pontiful, în călătoria apostolică în Maroc din martie, a afirmat: "Misiunea noastră de botezaţi, de preoţi, de consacraţi, nu este determinată în mod deosebit de numărul sau de cantitatea de spaţii care se ocupă, ci de capacitatea pe care o avem de a genera şi de a provoca schimbare, uimire şi compasiune; de modul în care trăim ca discipoli ai lui Isus, în mijlocul acelora ale căror cotidian, bucurii, dureri, suferinţe şi speranţe noi le împărtăşim... Cred că preocuparea apare atunci când noi, creştinii, suntem chinuiţi de gândul că putem fi semnificativi numai dacă suntem masa şi dacă ocupăm toate spaţiile. Voi ştiţi bine că viaţa se joacă cu capacitatea pe care o avem de a «dospi» acolo unde ne aflăm şi cu cine ne aflăm. Chiar dacă asta poate să nu aducă aparent beneficii tangibile sau imediate. Pentru că a fi creştin nu înseamnă a adera la o doctrină, nici la un templu, nici la un grup etnic. A fi creştin este o întâlnire, o întâlnire cu Isus Cristos". Pe acest drum, trasat profetic de Carlo Maria Martini, încă suntem în mişcare.

(După L'Osservatore Romano, 4 septembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 534.