Irak, viaţa în Câmpia Ninive şi aşteptarea papei

De Cristina Uguccioni

"Când în Câmpia Ninive s-a răspândit vestea că anul viitor papa Francisc probabil va putea să vină în Irak a explodat o bucurie de nestăvilit. M-a emoţionat mult dorinţa Sfântului Părinte de a veni în mijlocul nostru pentru a ne manifesta afectul său şi apropierea sa: chiar avem nevoie de asta. Războiul, în acest ţinut, s-a terminat, dar persoanele cu greu găsesc pacea". Sunt cuvintele sorei Silvia Batras: 38 de ani, dominicană irakiană, este originară din Alqosh. În urmă cu cinci ani, la 1 august 2014, cu înaintarea miliţiilor din ISIS, împreună cu surorile a părăsit conventul din Tilkef pentru a se refugia la Alqosh într-o altă comunitate a Congregaţiei. În ziua de 6 august a început să circule vestea că ISIS venea: noaptea a fugit împreună cu toată populaţia. Dimineaţa următoare, după un drum lung, era în Kurdistan. Din acea zi a trăit la Erbil unde a condus comunitatea dominicană locală, a fost profesoară de catehism şi vice-director al şcolii construite pentru evacuaţii creştini. În iulie anul trecut s-a întors în Câmpia Ninive stabilindu-se la Qaraqosh unde câteva surori deja se întorseseră. În această conversaţie cu Vatican Insider relatează viaţa creştinilor în acest timp de reconstrucţie.

Cum se prezenta Qaraqosh când surorile, după eliberare, s-au întors pentru prima dată în oraş?

Era moloz peste tot. Foarte multe case au fost prăduite sau arse sau stricate de bombe, bisericile au fost distruse, conventurile au fost incendiate. Surorile au găsit conventul nostru şi şcoala stricate: miliţienii din ISIS au furat sau au incendiat toate, chiar şi cărţile din bibliotecă. Atunci când, după o săptămână, surorile s-au întors pentru a doua oară la Qaraqosh, au văzut conventul şi mai grav avariat: cineva, cu câteva zile înainte, a adus acolo o maşină plină cu explozibil şi a aruncat-o în aer. În decursul timpului, nu fără multe trude, conventul şi şcoala au fost reconstruite. Am reuşit să deschidem grădiniţa, şcoala elementară şi cea secundară unde am devenit vice-director. Doresc să exprim recunoştinţa mea profundă Bisericii italiene şi Fundaţiei Pontificale "Kirche in Not" care au susţinut opera de reconstrucţie în Câmpia Ninive.

Cum aţi descrie viaţa la Qaraqosh astăzi?

Familiile întoarse au reuşit să reconstruiască sau să repare casele stricate. În bisericile din oraş, făcute folosibile, se celebrează în fiecare zi Sfintele Liturghii. Viaţa, lent şi cu trudă, a reînceput. Nu ne mai simţim în pericol aşa cum se întâmpla odinioară: anul trecut, când am venit, situaţia nu era stabilă şi încă erau cadavre sub dărâmături. Totuşi, în pofida îmbunătăţirilor, dificultăţile pe care trebuie să le înfruntăm sunt impunătoare: de exemplu, energia electrică şi apa sunt date timp de câteva ore şi nu în fiecare zi. Mai ales, lipseşte locul de muncă. Şi este sărăcie.

Ce semne au lăsat în populaţie cruzimile făcute de ISIS, fuga rapidă din Câmpia Ninive, trudele şi dificultăţile întoarcerii?

Toţi s-au schimbat. Sunt unii care au fost întăriţi de experienţele trăite şi au decis să reziste, să continue cu încăpăţânare să hrănească speranţă în viitor. Totuşi, evenimentele dramatice din aceşti ani au semănat din păcate şi otravă şi descurajare. Mulţi adulţi, exasperaţi de dificultăţile zilnice şi de lipsa locului de muncă, ar vrea să emigreze. Există tineri care renunţă să se înscrie la şcoală deoarece ei cred că această ţară nu le poate asigura un viitor. Cel care au absolvit adesea se descurajează pentru că nu găsesc loc de muncă pentru care au studiat cu trudă. Există ingineri, avocaţi, profesori care supravieţuiesc fiind muncitori şi trebuie să se considere norocoşi că au găsit un loc de muncă. În comunitatea creştină, odinioară trainică, unită şi solidară, se strecoară neîncrederi, neînţelegeri şi supărări: sărăcia şi multele privaţiuni generează şi aceste consecinţe. Nu puţini credincioşi se simt abandonaţi de Domnul, se întreabă de ce permite El ca locuitorii din acest oraş să trăiască în condiţii atât de dificile. Împreună cu surorile, cu alte călugăriţe din alte congregaţii şi cu cei 25 de preoţi prezenţi la Qaraqosh muncim pentru a aduce ajutor material şi sprijin spiritual tuturor, în special celor mai nevoiaşi şi celor care au pierdut speranţa şi încrederea în Dumnezeu.

În aceşti ani grei ce aţi înţeles şi aţi experimentat despre Dumnezeu?

Îmi amintesc că în timpul nopţii când am fugit, la 6 august 2014, eram nu numai foarte înfricoşată, ci şi supărată pe Domnul: nu înţelegeam ce se întâmpla, mi se părea că am ajuns în mijlocul mării într-o barcă lovită de furtună. Apoi, la Erbil, rugându-mă şi acordând ajutor evacuaţilor, am înţeles că Isus - în noaptea aceea - a fost în barca noastră, exact cum era în barca discipolilor săi când s-a dezlănţuit furtuna. Şi continuă să fie. Am experimentat că Domnul nu abandonează pe nimeni. Mâna sa ne-a însoţit în fiecare moment: ne scos din Câmpia Ninive, ne-a condus în Kurdistan, ne-a susţinut mulţi ani în viaţa noastră de evacuaţi, a făcut să ne întoarcem acasă şi astăzi, în timpul reconstrucţiei, este alături de noi pentru a ne da forţă şi speranţă. Asta e ceea ce le repet credincioşilor noştri rătăciţi: Dumnezeu nu ne-a abandonat. Trebuie să avem încredere în El. Însă nu este suficient a spune "eu am credinţă": această credinţă trebuie să aibă mâini, inimă, creier pentru a munci: Domnul ne-a dat mâini, inimă, creier pentru a construi, împreună cu El, o lume mai bună.

(După Vatican Insider, 7 august 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 574.