Papa Francisc: Discurs adresat membrilor Sinodului Permanent al Bisericii Greco-Catolice Ucrainene (5 iulie 2019)

Prea Fericite, iubit frate arhiepiscop major,

Eminenţe, Excelenţe,

Iubiţi fraţi!

A fost dorinţa mea să vă invit aici la Roma pentru o împărtăşire fraternă, şi cu superiorii Dicasterelor competente din Curia Romană. Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia, este frumos să vă văd. Ucraina trăieşte de mult timp o situaţie dificilă şi delicată, de peste cinci ani rănită de un conflict pe care mulţi îl numesc "hibrid", compus fiind din acţiuni de război în care responsabilii se camuflează; un conflict în care cei mai slabi şi cei mai mici plătesc preţul cel mai ridicat, un conflict agravat de falsificări propagandiste şi de manipulări de diferite tipuri, precum şi de tentativa de a implica aspectul religios.

Vă port în inimă şi mă rog pentru voi, iubiţi fraţi ucraineni. Şi vă destăinui că uneori fac asta cu rugăciunile pe care mi le amintesc şi pe care le-am învăţat de la episcopul Ştefan Chmil, pe atunci preot salezian; el mi le-a învăţat când aveam doisprezece ani, în 1949, şi învăţam de la el să slujesc la Dumnezeiasca Liturghie de trei ori pe săptămână. Vă mulţumesc pentru fidelitatea voastră faţă de Domnul şi faţă de Succesorul lui Petru, care adesea a costat scump de-a lungul istoriei, şi îl implor pe Domnul pentru ca să însoţească acţiunile tuturor responsabililor politici să caute nu aşa-numitul bun de parte, care până la urmă este întotdeauna un interes în defavoarea altuia, ci bunul comun, pacea. Şi îi cer "Dumnezeului oricărei mângâieri" (2Cor 1,3) să întărească sufletele celor care i-au pierdut pe cei dragi ai lor din cauza războiului, ale celor care poartă rănile războiului în trup şi în spirit, ale celor care au trebuit să lase casa şi locul de muncă şi să înfrunte riscul de a căuta un viitor mai uman în altă parte, departe. Să ştiţi că privirea mea se îndreaptă în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară spre Sfânta Fecioară Maria pe care mi-a dăruit-o Prea Fericirea Sa, când a părăsit Buenos Aires pentru a asuma funcţia de arhiepiscop major pe care Biserica i-a încredinţat-o. În faţa acelei icoane încep şi închei zilele încredinţând duioşiei Sfintei Fecioare Maria, care este Mamă, pe voi toţi, Biserica voastră. Se poate spune că încep zilele şi le termin "în ucraineană", privind-o pe Sfânta Fecioară Maria.

Rolul principal al Bisericii, în faţa situaţiilor complexe provocate de conflicte, este acela de a oferi o mărturie de speranţă creştină. Nu o speranţă a lumii, care se sprijină pe lucruri care trec, pleacă şi vin, şi adesea dezbină, ci speranţa care nu dezamăgeşte niciodată, care nu cedează pasul descurajării, care ştie să depăşească orice suferinţă în forţa dulce a Duhului (cf. Rom 5,2-5). Speranţa creştină, alimentată de lumina lui Cristos, face să strălucească învierea şi viaţa chiar şi în nopţile cele mai întunecate ale lumii. De aceea, iubiţi fraţi, consider că în perioadele dificile, şi mai mult decât în cele de pace, prioritatea pentru credincioşi este aceea de a rămâne uniţi cu Isus, speranţa noastră. Este vorba de a reînnoi acea unire întemeiată pe Botez şi înrădăcinată în credinţă, înrădăcinată în istoria comunităţilor noastre, înrădăcinată în marii martori: mă gândesc la ceata de eroi din cotidian, la acei numeroşi sfinţi de la uşa de alături care, cu simplitate, în poporul vostru au răspuns la rău cu binele (cf. Rom 12,21). Ei sunt exemplele la care trebuie să privim: cei care în blândeţea Fericirilor au avut curajul creştin, acela de a nu se opune celui rău, de a-i iubi pe duşmani şi de a se ruga pentru persecutori (cf. Mt 5,39.44). Ei, în ogorul violent al istoriei, au plantat crucea lui Cristos. Şi au adus rod. Aceşti fraţi şi surori ai voştri care au îndurat persecuţii şi martiriu şi care, uniţi numai cu Domnul Isus, au respins logica lumii, conform căreia la violenţă se răspunde cu violenţă, au scris cu viaţa paginile cele mai transparente ale credinţei: sunt seminţe rodnice de speranţă creştină. Am citit cu emoţie cartea Persecutaţi pentru adevăr. În spatele acelor preoţi, episcopi, surori, este poporul lui Dumnezeu, care duce înainte cu credinţa şi rugăciunea întregul popor.

În urmă cu câţiva ani Sinodul Episcopilor Bisericii greco-catolice ucrainene a adoptat programul pastoral intitulat Parohia vie, loc de întâlnire cu Cristos viu. În unele traduceri, expresia "parohie vie" a fost exprimată cu adjectivul "vibrantă". De fapt, întâlnirea cu Isus, viaţa spirituală, rugăciunea care vibrează în frumuseţea liturgiei voastre transmit acea frumoasă forţă de pace, care alină rănile, revarsă curaj dar nu agresivitate. Când, ca dintr-o fântână de apă de izvor, luăm această vitalitate spirituală şi o transmitem, Biserica devine rodnică. Devine vestitoare a Evangheliei speranţei, învăţătoare a acelei vieţi interioare pe care nicio altă instituţie nu este în măsură s-o ofere.

Pentru aceasta doresc să vă încurajez pe voi toţi, ca păstori ai poporului sfânt al lui Dumnezeu, să aveţi această preocupare primară în toate activităţile voastre: rugăciunea, viaţa spirituală. Este prima ocupaţie, nicio altă ocupaţie nu trebuie pusă înaintea ei. Să ştie şi să vadă toţi că în tradiţia voastră sunteţi o Biserică ce ştie să vorbească în termeni spirituali şi nu lumeşti (cf. 1Cor 2,13). Pentru că de cer pe pământ are nevoie fiecare persoană care se apropie de Biserică, nu de altceva. Fie ca Domnul să ne dea acest har şi să ne facă pe noi toţi dedicaţi sfinţirii noastre şi a credincioşilor care ne sunt încredinţaţi. În noaptea conflictului prin care treceţi, ca în Ghetsemani, Domnul le cere discipolilor săi să "vegheze şi să se roage"; nu să se apere, nici cu atât mai puţin să atace. Însă discipolii au adormit în loc să se roage şi la sosirea lui Iuda au scos sabia. Nu s-au rugat şi au căzut în ispită, în ispita mondenităţii: slăbiciunea violentă a trupului a prevalat asupra blândeţii spiritului. Nu somnul, nu sabia, nu fuga (cf. Mt 26,40.52.56), ci rugăciunea şi dăruirea de sine până la sfârşit sunt răspunsurile pe care Domnul le aşteaptă de la ai săi. Numai aceste răspunsuri sunt creştine, numai ele salvează din spirala lumească a violenţei.

Biserica este chemată să realizeze cu diferite mijloace misiunea sa pastorală. După rugăciune, vine apropierea. Ceea ce Domnul le-a cerut apostolilor săi în acea seară, să rămână aproape de El şi să vegheze (cf. Mc 14,34), astăzi le cere păstorilor săi: să rămână cu oamenii, veghind alături de cel care trece prin noaptea durerii. Apropierea păstorilor de credincioşi este un canal care se construieşte zi de zi şi care aduce apa vie a speranţei. Se construieşte astfel, întâlnire după întâlnire, cu preoţii care cunosc şi iau la inimă preocupările oamenilor, iar credincioşii care, prin îngrijirile pe care le primesc, asimilează vestirea Evangheliei pe care păstorii o transmit. Nu o înţeleg dacă păstorii intenţionează numai să-l spună pe Dumnezeu; o înţeleg dacă ei se străduiesc să-l dea pe Dumnezeu: dăruindu-se pe ei înşişi, rămânând aproape, martori ai Dumnezeului speranţei care s-a făcut trup pentru a merge pe străzile omului. Biserica să fie locul de unde se ia speranţă, unde se găseşte uşa mereu deschisă, unde se primesc mângâiere şi încurajare. Niciodată închideri, cu nimeni, ci inimă deschisă; a nu sta niciodată privind ceasul, a nu trimite niciodată acasă pe cel care are nevoie să fie ascultat. Noi suntem slujitori ai timpului. Noi trăim în timp. Vă rog, să nu cădeţi în ispita de a trăi sclavi ai ceasului! Timpul, nu ceasul.

Îngrijirea pastorală cuprinde în primul rând liturgia care, aşa cum a subliniat adesea arhiepiscopul major, împreună cu spiritualitatea şi cateheza constituie un element care caracterizează identitatea Bisericii greco-catolice ucrainene. Ea, în lumea "încă desfigurată de egoism şi de lăcomie, revelează calea spre echilibrul omului nou" (Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Orientale lumen, 11): calea carităţii, a iubirii necondiţionate, în cadrul căreia orice altă activitate trebuie să se îndrepte, pentru ca să se alimenteze legătura fraternă între persoane, înăuntrul şi în afara comunităţii. Cu acest spirit de apropiere în 2016 am promovat o iniţiativă umanitară, la care am invitat să participe Bisericile din Europa, pentru a oferi ajutor celor care au fost mai direct loviţi de conflict. Mulţumesc iarăşi din inimă tuturor celor care au contribuit la realizarea acestei colecte, fie pe planul economic, fie pe cel de organizare şi tehnic. După acea primă iniţiativă, de acum în mod substanţial încheiată, aş vrea ca să urmeze alte proiecte speciale. Deja la această reuniune se vor putea furniza unele informaţii. Este foarte important a fi aproape de toţi şi a fi concreţi, şi pentru a evita pericolul ca o situaţie gravă de suferinţă să cadă în uitarea generală. Nu poate fi uitat fratele care suferă, din orice parte ar proveni. Nu poate fi uitat fratele care suferă.

La rugăciune şi la apropiere aş vrea să adaug un al treilea cuvânt, care vă este atât de familiar: sinodalitate. A fi Biserică înseamnă a fi comunitate care merge împreună. Nu este suficient a avea un sinod, trebuie să fim sinod. Biserica are nevoie de o intensă împărtăşire internă: dialog viu între păstori şi între păstori şi credincioşi. Ca Biserică catolică orientală, deja aveţi în dreptul canonic o exprimare sinodală marcată, care prevede o recurgere frecventă şi periodică la adunările Sinodului Episcopilor. Dar în fiecare zi trebuie făcut sinod, străduindu-vă să mergeţi împreună, nu numai cu aceia care gândesc în acelaşi mod - acest lucru ar fi uşor -, ci cu toţi cei care cred în Isus.

Trei aspecte reînsufleţesc sinodalitatea. Înainte de toate ascultarea: a asculta experienţele şi sugestiile confraţilor episcopi şi preoţi. Este important ca fiecare, în cadrul Sinodului, să se simtă ascultat. A asculta este cu atât mai important cu cât se urcă în ierarhie. Ascultarea înseamnă sensibilitate şi deschidere la opiniile fraţilor, chiar şi ale celor mai tineri, chiar şi ale celor consideraţi mai puţin experţi. Un al doilea aspect: coresponsabilitatea. Nu putem să fim indiferenţi în faţa greşelilor sau a neatenţiilor altora, fără a interveni în mod fratern dar convins: confraţii noştri au nevoie de gândirea noastră, de încurajarea noastră, precum şi de corectările noastre, pentru că, întocmai, suntem chemaţi să mergem împreună. Nu se poate ascunde ceea ce nu merge şi să se meargă înainte ca şi cum n-ar fi nimic pentru a apăra cu orice preţ propriul nume bun: caritatea trebuie trăită mereu în adevăr, în transparenţă, în acea parresia care purifică Biserica şi o face să meargă înainte. Sinodalitate - al treilea aspect - înseamnă şi implicare a laicilor: ca membri cu drept deplin ai Bisericii, sunt chemaţi şi ei să se exprime, să dea sugestii. Părtaşi ai vieţii ecleziale, ei trebuie nu numai primiţi, ci ascultaţi. Şi subliniez acest verb: a asculta. Cine ascultă, după aceea poate să vorbească bine. Cine este obişnuit să nu asculte, nu vorbeşte, latră.

Sinodalitatea duce şi la a lărgi orizonturile, la a trăi bogăţia propriei tradiţii în cadrul universalităţii Bisericii: la a scoate beneficiu din raporturile bune cu celelalte rituri; la a considera frumuseţea de a împărtăşi părţi semnificative ale propriei comori teologice şi liturgice cu alte comunităţi, chiar necatolice; la a ţese relaţii rodnice cu alte Biserici particulare, în afară de relaţiile cu Dicasterele din Curia Romană. Unitatea Bisericii va fi cu atât mai fecundă, cu cât va fi mai reală înţelegerea şi coeziunea dintre Sfântul Scaun şi Bisericile particulare. Mai precis: cu cât va fi mai reală înţelegerea şi coeziunea dintre toţi episcopii cu episcopul de Roma. Desigur asta nu trebuie "să comporte o diminuare în conştiinţa propriei autenticităţi şi originalităţi" (Orientale lume, 21), ci s-o plăsmuiască în cadrul identităţii noastre catolice, adică universale. Fiind universală, ea este pusă în pericol şi poate să fie uzată de alipirea de particularisme de diferite tipuri: particularisme ecleziale, particularisme naţionaliste, particularisme politice.

Iubiţi fraţi, aceste două zile de întâlnire, pe care le-am voit cu putere, să fie momente forte de împărtăşire, de ascultare reciprocă, de dialog liber, însufleţit mereu de căutarea binelui, în spiritul Evangheliei. Să ne ajute să mergem mai bine împreună. Este vorba, într-un anumit sens, de un soi de Sinod dedicat tematicilor care se află mai mult la inima Bisericii greco-catolice ucrainene în această perioadă, marcată de conflictul militar aflat încă în desfăşurare şi caracterizată de o serie de procese politice şi ecleziale mult mai ample decât cele referitoare la Biserica noastră catolică. Dar vă recomand acest spirit, acest discernământ asupra căruia să vă verificaţi: rugăciunea şi viaţa spirituală pe primul loc; apoi apropierea, mai ales de cei care suferă; apoi sinodalitatea, drum împreună, drum deschis, pas după pas, cu blândeţe şi docilitate. Vă mulţumesc, vă însoţesc pe acest drum şi vă cer, cu rugăminte, să vă amintiţi de mine în rugăciunile voastre.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 546.