|
Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către poporul lui Dumnezeu care peregrinează în Germania (29 iunie 2019) Iubiți frați și surori, Meditarea lecturilor din cartea Faptele Apostolilor care ne-au fost propuse în timpul pascal m-a determinat să vă scriu această scrisoare. Acolo găsim prima comunitate apostolică impregnată de această viață nouă pe care Duhul le-a dăruit-o transformând fiecare circumstanță într-o ocazie bună pentru vestire. Ei îl pierduseră în întregime și în dimineața primei zile a săptămânii, între dezolare și amărăciune, au ascultat din gura unei femei că Domnul era viu. Nimeni și nimic nu putea să rețină erupția pascală în viețile lor și ei nu putea să nu vorbească despre ceea ce ochii lor au contemplat și mâinile lor au atins (cf. 1In 1,1). În acest climat și având convingerea că Domnul „poate mereu, cu noutatea sa, să reînnoiască viața noastră și comunitatea noastră”[1], vreau să mă apropii și să împărtășesc preocuparea voastră în privința viitorului Bisericii din Germania. Suntem conștienți că nu trăim numai un timp de schimbări fără o schimbare de timp care trezește întrebări noi și vechi cu care este drept și necesar să ne confruntăm. Situații și întrebări pe care am putut să le discut cu păstorii voștri la ultima vizită Ad limina și care cu siguranță continuă să răsune în sânul comunităților voastre. Ca și cu acea ocazie, aș dori să-mi ofer sprijinul, să fiu mai aproape de voi pentru a merge alături de voi și să încurajez căutarea pentru a răspunde cu parresia la situația actuală.
Trebuie subliniat drumul ecumenic pe care îl realizează și ale cărui roade le-am putut vedea în timpul comemorării celei de-a 500-a aniversări a Reformei, un drum care să permită încurajarea exemplelor de rugăciune, de schimb cultural și exercitare a carității capabilă să depășească prejudecățile și rănile din trecut, permițând să se celebreze și să se mărturisească mai bine bucuria Evangheliei.
La recenta Adunare plenară a episcopilor italieni am avut ocazia de a reitera această realitate centrală pentru viața Bisericii oferind perspectiva dublă pe care aceeași operă: „sinodalitate de jos în sus, adică datoria de a îngriji existența și buna funcționare a diecezei: consiliile, parohiile, participarea laicilor… (CIC 469-494), începând cu dieceza, pentru că nu se poate face un mare sinod fără a merge la bază…; și apoi sinodalitatea de sus în jos” care permite să se trăiască într-un mod specific și singular dimensiunea colegială a slujirii episcopale și a ființei ecleziale[7]. Numai în acest fel putem ajunge și lua decizii cu privire la chestiuni esențiale pentru credința și viața Bisericii. Acest lucru va fi posibil efectiv dacă ne încurajăm să mergem împreună cu răbdare, ungere și cu convingerea umilă și sănătoasă că nu vom putea niciodată să răspundem în același timp la toate întrebările și problemele. Biserica este și va fi întotdeauna un peregrină în istorie, purtătoare a unei comori în vase de lut (vezi 2Cor 4, 7). Acest lucru ne amintește că nu va fi niciodată nu va fi perfectă în această lume și că vitalitatea și frumusețea sa se înrădăcinează în comoara pe care o poartă în mod constitutiv[8]. Prezentele întrebări, precum și răspunsurile pe care le dăm cer, astfel încât să se poată crea o actualizare sănătoasă, „o fermentare lungă a vieții și colaborarea întregului popor timp de ani de zile”[9]. Acest lucru stimulează generarea și demararea de procese care să ne construiască drept popor al lui Dumnezeu, mai degrabă decât căutarea unor rezultate imediate care generează consecințe rapide și mediatice, dar efemere din cauza lipsei de maturizare sau pentru că nu răspund vocației la care suntem chemați.
Îmi amintesc că la întâlnirea pe care am avut-o cu păstorii voștri în 2015, le-am spus că una dintre primele și marile ispite de la nivelul eclezial era aceea de a crede că soluțiile la problemele prezente și viitoare ar proveni exclusiv din reforme pur structurale, organice sau birocratice însă care, la sfârșitul zilei, nu vor atinge deloc nucleele vitale care necesită atenție. „Acesta este un nou pelagianism, care ne face să punem încrederea în structurile administrative și organizațiile perfecte. O centralizare excesivă care, în loc să ne ajute, complică viața Bisericii și dinamica ei misionară (Evangelii gaudium, 32)”[10]. Ceea ce stă la baza acestei ispite este aceea de a gândi că, în fața numeroaselor probleme și neajunsuri, cel mai bun răspuns ar fi reorganizarea lucrurilor, efectuarea de schimbări și mai ales de „cârpeli” care fac posibilă punerea în ordine și armonie a vieții Bisericii, adaptând-o la logica actuală sau la cea a unui anumit grup. În felul acesta s-ar părea că totul este rezolvat și lucrurile se vor întoarce pe făgașul lor dacă viața eclezială intră într-o ordine „determinată” nouă sau veche care să pună capăt tensiunilor proprii ale ființei noastre umane și ale celor pe care Evanghelia dorește să le provoace[11]. Pe această cale, viața eclezială ar putea să elimine tensiunile, să fie „în ordine și în sintonie”, însă numai ar provoca, în timp, adormirea și domesticirea inimii poporului nostru și diminuarea și chiar reducerea la tăcere a forței vitale și evanghelice pe care Duhul dorește să o dăruiască: „acesta ar fi cel mai mare păcat de mondenitate și de spirit monden anti-evanghelic”[12]. Ar exista un bun corp eclezial și chiar „modernizat”, dar fără suflet și noutate evanghelică; am trăi un creștinism „gazos” fără mușcătura evanghelică[13]. „Astăzi suntem chemați să gestionăm dezechilibrul. Nu putem face ceva bun, evanghelic dacă ne este frică de dezechilibru”[14]. Nu putem uita că există tensiuni și dezechilibre care au aroma Evangheliei și care sunt esențiale să fie menținute, deoarece acestea reprezintă un anunț al vieții noi.
Scenariul prezent nu are dreptul să ne facă să pierdem din vedere faptul că misiunea noastră nu se bazează pe previziuni, calcule sau cercetări ambientale încurajatoare sau descurajatoare nici la nivel eclezial, nici la nivel politic, economic sau social. Nici pe rezultatele reușite ale planurilor noastre pastorale[17]. Toate aceste lucruri sunt importante de a fi prețuite, ascultate, reflectate și de a fi atenți, dar în sine nu ne epuizează ființa noastră credincioasă. Misiunea și rațiunea noastră de a fi se înrădăcinează în faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). „Fără o viață nouă și un spirit evanghelic autentic, fără «fidelitatea Bisericii față de vocația ei», orice structură nouă va fi coruptă într-un timp scurt”[18]. Prin urmare, transformarea care urmează să fie realizată nu poate răspunde exclusiv ca o reacție la date sau cerințe externe, cum ar putea fi scăderea bruscă a nașterilor și îmbătrânirea comunităților care nu permit să fie vizibilă o schimbare de generații. Motive obiective și valide, dar care, văzute separat din afara misterului eclezial, ar favoriza și stimula o atitudine reacționară (atât pozitivă, cât și negativă) față de probleme. Adevărata transformare răspunde și cere și exigențe care se nasc din faptul că suntem credincioși și din propria dinamică evanghelizatoare a Bisericii, cere convertirea pastorală. Ni se cere o atitudine care căutând să trăiască și să transpară Evanghelia să termine cu „pragmatismul cenușiu al vieții zilnice a Bisericii, în care totul aparent merge în normalitate, în timp ce în realitate credința se uzează și degenerează în meschinărie”[19]. Convertirea pastorală ne amintește că evanghelizarea trebuie să fie criteriul-ghid al nostru prin excelență asupra căruia să discernem toate mișcările pe care suntem chemați să le oferim ca o comunitate eclezială; evanghelizarea constituie misiunea esențială a Bisericii[20].
Evanghelizarea, astfel trăită, nu este o tactică de repoziționare eclezială în lumea de astăzi sau a un act de cucerire, de stăpânire sau de expansiune teritorială; nici o „retușare” care o adaptează la spiritul timpului dar care o face să-și piardă originalitatea și profeția; nici nu este căutarea pentru a recupera obiceiurile sau practicile care dădeau sens într-un alt context cultural. Nu. Evanghelizarea este un drum de ucenicie de răspuns și convertire în iubire față de Cel care ne-a iubit mai întâi (1In 4,19); un drum care să permită o credință vie, trăită, celebrată și mărturisită cu bucurie. Evanghelizarea ne duce la recuperarea bucuriei Evangheliei, a bucuriei de a fi creștini. E adevărat, există momente grele, timpuri de cruce, dar nimic nu poate distruge bucuria supranaturală care se adaptează, se transformă și întotdeauna rămâne, cel puțin ca un focar de lumină care vine din certitudinea personală de a fi iubit infinit, dincolo de orice. Evanghelizarea generează siguranța interioară, o seninătate plină de speranță care oferă satisfacția sa spirituală incomprehensibilă pentru parametrii umani[22]. Indispoziția, apatia, amărăciunea, defetismul, precum și tristețea nu sunt semne bune sau consilieri; mai mult, există momente când „tristețea este legată cu nerecunoștința, cu faptul de a sta așa de închiși în noi înșine încât să devenim incapabili de a recunoaște darurile lui Dumnezeu”[23].
Acest lucru ne cere „să dezvoltăm și gustul spiritual de a rămâne apropiați de viața oamenilor, până acolo încât să descoperim ceea ce devine izvor al unei bucurii superioare. Misiunea este o pasiune pentru Isus dar, în același timp, este o pasiune pentru poporul său”[25]. De aceea, noi ar trebui să ne întrebăm ce spune Duhul astăzi Bisericii (Ap 2,7), să recunoaștem semnele timpurilor[26], care nu este sinonim cu simpla adaptare la spiritul timpului, fără a mai fi nevoie de alte lucruri (Rom 12,2). ). Toate aceste dinamici de ascultare, reflecție și discernământ vizează să facă Biserica din zi în zi tot mai credincioasă, disponibilă, agilă și transparentă pentru a vesti bucuria Evangheliei, bază pe care se pot găsi lumină și răspuns la toate întrebările[27]. „Provocările există pentru a fi depășite. Trebuie să fim realiști, însă fără a pierde bucuria, îndrăzneala și dedicarea plină de speranță. Să nu lăsăm să ni se fure forța misionară!”[28].
Provocările pe care le avem în mână, diferitele probleme și întrebări cărora trebuie să le facem față nu pot fi ignorate sau ascunse: acestea trebuie să fie asumate însă având grijă să nu fim prinși în ele, pierzând perspectiva, limitând orizontul și fragmentând realitatea. „Atunci când ne oprim în conjunctura conflictuală, pierdem sensul unității profunde a realității”[31]. În acest sens, sensus Ecclesiae ne oferă acel orizont larg de posibilități din care să căutăm să răspundem la întrebările urgente și, în afară de asta, ne amintește de frumusețea chipului pluriform al Bisericii[32]. Chip pluriform nu numai dintr-o perspectivă spațială în satele, rasele, culturile lor[33], ci și din realitatea sa temporară care ne permite să ne cufundăm în izvoarele celei mai vii și depline tradiții care are misiunea de a menține viu focul, mai degrabă decât a păstra cenușa[34] și permite tuturor generațiilor să revigoreze, cu ajutorul Duhului Sfânt, prima iubire. Sensus Ecclesiae ne eliberează de particularisme și tendințe ideologice pentru a ne face să gustăm din acea siguranță a Conciliului al II-lea din Vatican II, când a spus că Ungerea Sfântului (1In 2,20 și 27) aparține tuturor credincioșilor[35]. Comuniunea cu sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, purtător al Ungerii, menține vie speranța și certitudinea de a ști că Domnul merge alături de noi și este Cel care susține pașii noștri. Un sănătos a merge împreună trebuie să arate această convingere căutând mecanismele pentru ca toate vocile, în special cea a celor mai simpli și umili, să aibă spațiu și vizibilitate. Ungerea Sfântului care a fost vărsat tot trupul eclezial „«împărțindu-și fiecăruia darurile după cum voiește» (1Cor 12,11), dăruiește credincioșilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili și dispuși să primească diferite activități și servicii folositoare pentru reînnoirea și creșterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: «Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor» (1Cor 12,7)”[36]. Acest lucru ne ajută să fim atenți la această ispită veche și mereu nouă a promotorilor gnosticismului care, dorind să-și facă un nume propriu și să extindă propria doctrină și faimă, căutau să spună ceva mereu nou și diferit de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu le oferea. Este ceea ce descrie sfântul Ioan cu termenul proagon, cel care este înainte, cel avansat (2In v. 9) și pretinde să meargă dincolo de acel noi eclezial care ferește de excesele care amenință comunitatea[37].
În țara mea natală, există o expresie sugestivă și puternică ce poate lumina: „frații să fie uniți pentru că aceasta este prima lege; să aibă adevărată unire în orice moment, pentru că dacă se luptă între ei, sunt devorați de cei din afară”[40]. Frați și surori să ne îngrijim unul de celălalt și să fim atenți la ispita tatălui minciunii și a dezbinării, la maestrul separării care, stimulând la căutarea unui bun aparent sau răspuns la o anumită situație, sfârșește prin fragmentarea de fapt a trupului sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Ca trup apostolic să mergem și să mergem împreună, ascultându-ne sub îndrumarea Duhului Sfânt, chiar dacă nu gândim la fel, din convingerea înțeleaptă că „Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu”[41].
Sinodalitatea, cu fundalul și centralitatea evanghelizării și a sensus Ecclesiae ca elemente determinante ale ADN-ului nostru eclesial, cere să ne asumăm în mod conștient o modalitate de a fi Biserică în care „întregul este mai mult decât partea și este și mai mult decât simpla lor sumă… Trebuie lărgită mereu privirea pentru a recunoaște un bine mai mare care ne va aduce beneficii nouă tuturor. Însă trebuie făcută asta fără a evada, fără dezrădăcinări… Se lucrează în ceea ce este mic, cu ceea ce este aproape, însă cu o perspectivă mai amplă”[42].
Această atitudine de kenosis ne permite de asemenea să experimentăm forța creatoare și întotdeauna bogată de speranța care se naște din sărăcia evanghelică la care suntem chemați, care ne face liberi să evanghelizăm și să mărturisim. În acest fel, permitem Duhului să reîmprospăteze și să reînnoiască viața noastră, eliberând-o de sclavii, inerții și facilități circumstanțiale care împiedică să mergem și în special să adorăm. Deoarece în adorare, omul își îndeplinește datoria sa supremă și este capabil să întrezărească claritatea viitoare, cea care ne ajută să gustăm noua creație[43]. Fără această dimensiune riscăm să pornim de la noi înșine sau de la dorința de autojustificare și de autoconservare care ne va conduce la schimbări și aranjamente, dar la jumătatea drumului, care, departe de a rezolva problemele, se va încheia ducându-ne într-o spirală fără fund care ucide și sufocă cea mai frumoasă, eliberatoare și promițătoare veste pe care o avem și care dă sens existenței noastre: Isus Cristos este Domnul. Avem nevoie de rugăciune, pocăință și adorație care să ne pună în situația de a spune ca vameșul: „Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18,13); nu ca o atitudine prefăcută, puerilă sau fricoasă, ci cu curajul de a deschide ușa și de a vedea ce este în mod normal acoperit de superficialitate, de cultura bunăstării și de aparență[44]. Practic, aceste atitudini, adevărate medicamente spirituale (rugăciunea, pocăința și adorația) ne vor permite să experimentăm din nou faptul că a fi creștin înseamnă a ne ști binecuvântați și, prin urmare, un purtători ai fericirii pentru alții; a fi creștin înseamnă a aparține Bisericii fericirilor pentru binecuvântații de astăzi: săracii, cei care sunt flămânzi, cei care plâng, cei care sunt urâți, excluși și insultați (cf. Lc 6,20-23). Să nu uităm că „în fericiri Domnul ne arată drumul. Mergând pe ele putem ajunge la fericirea cea mai autentic umană și divină. Fericirile sunt oglinda în care să ne privim, ceea ce ne permite să știm dacă mergem pe o cale dreaptă: este o oglindă care nu minte”[45].
Și, cu rugăminte, vă cer ca să vă rugați pentru mine. Vatican, 29 iunie 2019. Franciscus Traducere de pr. Mihai Pătrașcu Note: [1] Evangelii gaudium, 11. [2] Cf. Benedict al XVI-lea, Întâlnirea cu episcopii din Germania, Köln, 21 august 2005. [3] Cf. Evangelii gaudium, 58. [4] Benedict al XVI-lea, Întâlnirea cu episcopii din Germania, Köln, 21 august 2005. [5] Francisc, Vizita ad Limina, 20 noiembrie 2015. [6] Cf. Episcopalis communio, 2018. [7] Lumen gentium, 23; Christus Dominus, 3. Citând Comisia Teologică Internațională în publicația sa Sinodalitatea în viața și misiunea Bisericii le spunea episcopilor italieni: „de aceea, colegialitatea este forma specifică în care sinodalitatea eclezială se manifestă și se realizează prin slujirea episcopilor la nivelul comuniunii dintre Bisericile particulare într-o regiune și la nivelul comuniunii dintre toate Bisericile în Biserica universală. Fiecare manifestare autentică de sinodalitate cere prin natura sa exercitarea slujirii colegiale a episcopilor”. [8] Cf. Lumen gentium, 8. [9] Yves Congar, Vera e falsa riforma nella Chiesa, 259. [10] Francisc, Vizita ad Limina, 20 noiembrie 2015. [11] Până la urmă este logica paradigmei tehnocratice care se impune în toate deciziile, relațiile și accentuările din viața noastră (cf. Laudato si’, 106-114). De aceea, logică ce afectează, de asemenea, maniera noastră de a gândi, a simți și a-l iubi pe Domnul și pe ceilalți. [12] Francisc, Întâlnirea diecezei de Roma, mai 2019. [13] „Dumnezeu să ne elibereze de o Biserică mondenă sub falduri spirituale sau pastorale! Această mondenitate asfixiantă se vindecă gustând aerul curat al Duhului Sfânt, care ne eliberează să rămânem centrați în noi înșine, ascunși într-o aparență religioasă goală de Dumnezeu. Să nu lăsăm să ni se fure Evanghelia!” (Evangelii gaudium, 97). [14] Idem. [15] Gaudete et exsultate, 52. [16] Christus vivit, 121. [17] Atitudine care ar dezlănțui un spirit de „succes” atunci când vântul este favorabil sau de „victimizare” atunci când „este necesar să fugi cu vântul împotrivă”. Logici ce nu aparțin spiritului evanghelic și din care transpar o experiență elitistă de credință. Nici succesul, nici victimizarea, creștinul este persoana recunoștinței. [18] Evangelii gaudium, 26. [19] Evangelii gaudium, 83. [20] Cf. Evangelii nuntiandi, 14. [21] Evangelii nuntiandi, 15. [22] Cf. Gaudete et exsultate, 125. [23] Gaudete et exsultate, 126. [24] Evangelii gaudium, 74. [25] Evangelii gaudium, 268. [26] Cf. Gaudium et spes, 4; 11. [27] Cf. Evangelii gaudium, 46. [28] Evangelii gaudium, 109. [29] Lumen gentium, 23. [30] Cf. Evangelii gaudium, 46. [31] Evangelii gaudium, 226. [32] Cf. Novo millennio ineunte, 40. [33] Cf. Lumen gentium, 13. [34] Gustav Mahler: „tradiția este salvgardarea viitorului și nu păstrarea cenușii”. [35] Cf. Lumen gentium, 12. [36] Lumen gentium, 12. [37] Cf. Joseph Ratzinger, El Dios de Jesucristo, Salamanca 1979, 104-105. [38] Gaudete et exsultate, 7. [39] Evangelii gaudium, 288. [40] José Hernandez, Martin Fierro. [41] Dei Verbum, 8. [42] Evangelii gaudium, 235. [43] Cf. Romano Guardini, Pequeña Suma Teológica, Madrid 1963, 27-33. [44] Cf. J. M. Bergoglio, Sobre la acusación de sí, 2. [45] Francisc, Convenio Florencia, 2015. [46] Evangelii gaudium, 3. lecturi: 660.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |