Tatăl este în inima ta. Reflecţie la duminica a IV-a din Postul Mare - Anul C

În acel timp, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Atunci, le-a spus această parabolă: "Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!» Iar el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: 'Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!'» Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!» Şi au început să se veselească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»"

(Evanghelia după sfântul Luca 15,1-3.11-32)

- A patra duminică din Postul Mare ne propune spre reflecţie şi învăţătură cea mai mişcătoare parabolă spusă de Isus Cristos, cea a tatălui milostiv şi a fiului risipitor întors acasă. Prezentarea celor doi fii are ca scop scoaterea în evidenţă a figurii tatălui lor. Deşi în credinţa evreilor ca şi a creştinilor, Dumnezeu Tatăl este în ceruri, nicăieri în Biblie el nu este mai prezent pe pământ, printre oameni ca aici. Latura mişcătoare şi plină de iubire a inimii lui o vedem încă de la început, când la cerere, îi împarte fiului mai tânăr partea lui de moştenire. Actualizată, această moştenire înseamnă că fiecare dintre noi primim de la Creator existenţa cu tot ceea ce înseamnă ea: minte, sănătate, voinţă şi toate cele ce decurg din ele, adică daruri care nu pot fi calculate în bani sau alte bunuri. Numai Dumnezeu ni le poate oferi; părinţii doar ni le transmit, ei înşişi primindu-le de la părinţii lor. Se poate întâmpla în viaţă ca să irosim toate aceste daruri şi din cauza prostiei şi a lipsei noastre de înţelepciune să ajungem într-o stare mizerabilă, de plâns. În această condiţie, degradarea fiinţei umane poate ajunge atât de greu de suportat încât declanşează în noi mecanismul autoapărării, al revenirii la realitate. Îl putem considera şi pe acest mecanism profund interior ca un mare dar prin care Tatăl nu ne lasă să ne pierdem complet, să cădem pradă autodistrugerii.

Dar, în parabola noastră, nu decăderea fiului mai mic este în centru, ci milostivirea Tatălui care privea zilnic peste gard ca să vadă dacă nu-l zăreşte pe fiul său întorcându-se acasă de pe drumurile rătăcirii. Iar atunci când acesta, în sfârşit, apare, tatăl iese din curte alergând spre el, îl îmbrăţişează, îl sărută şi organizează o masă bogată pentru a sărbători revenirea lui acasă. Nu-i reproşează rătăcirile, la fel cum nu-i reproşează nici fiului mai mare gelozia şi remarcile răutăcioase la adresa fratelui său. Pentru amândoi fiii săi are doar cuvinte pline de bunătate şi milostivire, iar fiului mai mare îi reaminteşte faptul că, dacă nu-şi dă seama cumva, el se bucură de tot ceea ce este în casa tatălui.

În această parabolă, alături de inima plină de iubire şi milostivire a Tatălui, ne mai surprinde un aspect mai greu de descifrat la prima vedere, şi anume faptul că Isus Cristos, Fiul Tatălui, cel care narează această parabolă, nu iese în evidenţă; cumva dispare în spatele Tatălui, lăsându-i lui locul central. El, în persoana căruia s-a realizat reconcilierea omului cu Dumnezeu Tatăl, el se retrage într-o umilinţă totală şi doar povesteşte cum Tatăl, din iubire îl iartă pe om şi se împacă cu acesta printr-un preţ enorm pe care îl plăteşte Fiul, vărsându-şi sângele şi murind pe o cruce. Ne surprinde acest mister profund al umilinţei lui Dumnezeu Fiul care săvârşeşte lucrarea de mântuire a Tatălui, vorbeşte despre ea, dar nu se scoate în evidenţă pe el, ci pe Tatăl. El, care este Cuvântul mântuitor al Tatălui, vorbeşte, dar se ascunde în spatele cuvântului său. Aceasta poate reprezenta o lecţie exemplară de cum trebuie să predice mântuirea predicatorul creştin. La fel cum poate reprezenta o lecţie pentru fiecare creştin: să nu ne scoatem pe noi în prim plan, ci pe Dumnezeul care ne strânge în braţele lui pline de iubire şi compasiune.

- Condiţia noastră umană reprezintă o continuă aducere aminte, adesea dureroasă, a ieşirii noastre din paradis şi a peregrinării într-o lume care este şi nu este a noastră. Aici suntem doar în tranzit spre destinaţia finală, spre casa în care avem domiciliu stabil, cerul. Vrând-nevrând, experimentăm condiţia noastră de fii rătăciţi în căutarea drumul de întoarcere, drum pe care ni-l revelează prin cuvântul său, dar mai ales prin prezenţa persoanei sale, Fiul Tatălui, Isus Cristos. El este cel care trezeşte prin Duhul Sfânt conştiinţa demnităţii noastre şi a necesităţii de întoarcere în noi înşine, adică în casa Tatălui. Într-un anume sens, casa lui suntem noi, iar cerul trebuie să începem a-l căuta în inima şi conştiinţa noastră, acolo unde Creatorul şi-a imprimat chipul. Căutarea cerului de deasupra începe cu căutarea cerului care continuă să strălucească chiar şi atunci când am decăzut în cea mai cruntă mizerie. Privirea plină de iubire şi milostivire a Tatălui nostru ne urmăreşte şi atunci când ochii noştri nu văd în noi şi în jurul nostru decât mizerie şi decădere. Parabola aceasta ne aminteşte că speranţa în Dumnezeul cel plin de milostivire nu trebuie să ne-o pierdem niciodată.

- În orgoliul nostru rănit, poate nu suntem capabili să recunoaştem şi să ne acceptăm starea jalnică în care am ajuns; ca şi puşcăriaşii care afirmă că ei sunt în penitenciar pe nedrept, deşi dosarul lor penal dovedeşte din plină răutatea faptelor lor. Este posibil să nu ne întoarcem de pe drumurile rătăcirii din cauza ruşinii şi a fricii de a nu fi mustraţi de Tatăl. Parabola nu ne relatează niciun cuvânt de reproş pe care tatăl să-l fi adresat fiului risipitor, ceea ce nu înseamnă că el nu-şi dădea seama de gravitatea faptelor lui. Întoarcerea în noi înşine şi în casa lui Dumnezeu nu este însoţită de vreo penalizare din partea conştiinţei noastre şi cu atât mai puţin din partea lui Dumnezeu. Întoarcerea de pe drumurile rele şi mai ales păşirea pe drumul cel bun au în ele o bucurie profundă; este bucuria inimii Tatălui care ne îmbrăţişează şi se bucură împreună cu noi, redându-ne frumuseţea şi demnitatea de fii ai lui. Această parabolă reprezintă una dintre cele mai profunde lecţii ale existenţei omului în viaţa căruia străluceşte iubirea Creatorului lui.

Pr. Emil Dumea

lecturi: 622.