Cateheza a şasea a cardinalului vicar Angelo de Donatis despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (Bazilica "Sfântul Ioan" din Lateran, 11 martie 2019)

Rugători şi comunicatori (GE 140-157)

Preaiubiţilor, adesea papa Francisc ne avertizează cu privire la unele riscuri şi limite ale realităţii culturale de astăzi care pot să aibă o repercusiune negativă asupra drumului nostru creştin, cu efectul de a împiedica şi a deforma opera de sfinţire a Duhului. El se referă mai ales la tendinţa pătrunzătoare spre individualism, spre afirmarea exclusivă de sine care minimalizează şi izolează la margini relaţia cu ceilalţi, insistând asupra unui concept fals de autonomie; pe planul credinţei, asta duce adesea la căutarea unui soi de "spiritualitate a bunăstării" individuale, la parcursuri complet interioare şi imanentiste care exclud viaţa fraternă, angajarea faţă de cei săraci, atenţia faţă de problemele istoriei. Aceste riscuri nu sunt aşa de îndepărtate, aşa cum ni s-ar putea părea la prima vedere. Cine dintre noi nu cunoaşte persoane care, deşi însetate de Dumnezeu, consideră că Biserica nu are nimic semnificativ de spus căutării lor şi se adresează altor lumi religioase mai "la modă" sau la parcursuri meditative mai ezoterice... Însă adesea pericolul este acela de a ajunge în mâna unor propuneri în mod substanţial alienante, care în numele unui pic de relaxare interioară în mijlocul tensiunilor vieţii, dezleagă de realitate, de faţa celorlalţi, de angajarea în cotidian (EG 88-90) şi deşi se află "în poziţie dominantă în piaţa religioasă actuală" nu permit "întâlnirea cu Dumnezeu" (GE 111).

Drumul sfinţeniei creştine conţine antidoturi faţă de aceste false spiritualităţi şi papa Francisc subliniază două în numerele 140-157 din GE: sfinţirea discipolului lui Isus nu se realizează niciodată individual ci întotdeauna într-un drum de comunitate; şi se alimentează şi creşte prin rugăciunea constantă, care ne pune deci permanent în faţa privirii lui Dumnezeu. Graţie acestor două dimensiuni ale sfinţeniei creştine, discipolii trăiesc cu intensitate dialogul cu Domnul şi comunică altora acel dar al credinţei pe care l-au primit în comunitatea creştină: deci sunt "rugători" şi "comunicatori", aşa cum spune titlul din această seară.

Papa Francisc scrie că "sfinţirea este un drum comunitar, care trebuie făcut doi câte doi" (GE 141) şi acest pasaj ne trimite deja la atâtea texte evanghelice în care Domnul Isus se revelează individului, ci micii sale comunităţi, formate din cel puţin două persoane: să ne gândim la Schimbarea la faţă, în faţa lui Petru, Iacob şi Ioan, sau să ne gândim la cei doi discipoli din Emaus; "unde doi sau trei sunt reuniţi în numele meu, eu sunt în mijlocul lor".

Experienţa întâlnirii cu Cel Înviat poate avea loc şi într-un moment în care discipolul este singur (să ne gândim la Maria Magdalena în grădina mormântului), dar nu poate fi niciodată o experienţă realmente solitară: are nevoie să fie povestită celorlalţi, să fie confirmată, să fie înţeleasă pe deplin graţie împărtăşirii cu fraţii. Să ne gândim la cuvintele pe care cei doi din Emaus le schimbă între ei după apariţia Celui Înviat: "Oare nu ne ardea inima în piept în timp ce ne explica Scripturile?". Împărtăşesc ceea ce au experimentat în inimă în timpul drumului, ceea ce au văzut în timp ce călătorul oaspete al lor frângea pâinea şi cu toate că era noapte, simt imediat nevoia să alerge la Ierusalim pentru a comunica vestea celui unsprezece şi celorlalţi: "Cu adevărat Domnul a înviat şi i-a apărut lui Simon!". Când suntem singuri "cu uşurinţă pierdem sensul realităţii şi claritatea interioară" (GE 140), adesea din vina miilor de încurcături zilnice slăbeşte referinţa noastră fundamentală la Isus şi la evenimentul de har al întâlnirii noastre cu El; din această dispersare ne salvează tocmai dimensiunea comunitară a vieţii creştine, în care credinţa fiecăruia se naşte, creşte şi se susţine graţie credinţei tuturor.

Pentru aceasta comunitatea discipolilor este chemată să trăiască şi să păstreze acel "spaţiu teologal în care se poate experimenta prezenţa mistică a Domnului Înviat": este o frază a sfântului Ioan Paul al II-lea (Exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata). Dacă parohiile noastre sau comunităţile noastre se aplatizează de exemplu după îndatoririle de organizare şi coboară nivelul vieţii liturgice, caritative, spirituale, iată că totul se sărăceşte, se denaturează. Un mod foarte eficace pentru a evita această derivă este a menţine mereu viu un stil comunitar în care se relatează, se mărturiseşte, se împărtăşeşte experienţa credinţei. Vieţile sfinţilor sunt pline de atâtea exemple, papa Francisc aminteşte câteva: de la fericiţii călugări trapişti din Tibhirine, care împărtăşind modul în care fiecare dintre ei înfrunta în credinţă pericolul iminent, s-au pregătit împreună pentru martiriu (cf. filmul foarte frumos Oameni ai lui Dumnezeu); la dialogul prezentat în exortaţie dintre sfântul Augustin şi mama sa sfânta Monica în ziua morţii ei; la cel dintre sfântul Benedict şi sora sa sfânta Scolastica, la care fac referinţă pe scurt.

Este amintit de sfântul Grigore cel Mare, în Dialoguri. Scolastica îl vizitează anual pe Benedict, ajungând la casa de oaspeţi din afara mănăstirii; cu acea ocazie, cei doi vorbesc cu intensitate şi fervoare despre ceea ce Dumnezeu revelează şi dăruieşte fiecăruia. Dialogul este atât de frumos şi rodnic, încât Scolastica ar vrea să-l continue toată noaptea. Benedict protestează că el este obligat să se întoarcă în mănăstirea sa; atunci Scolastica încrucişează degetele pe masă, apleacă fruntea şi îl roagă pe Dumnezeu să asculte dorinţa sa: dintr-o dată o ploaie torenţială, obţinută de rugăciunea Scolasticei şi care durează toată noaptea, îl împiedică pe Benedict să se întoarcă în chilia sa. Asta le permite celor doi fraţi să continue schimbul lor spiritual. Grigore se întreabă cum de Dumnezeu a ascultat rugăciunea Scolasticei şi n-a ţinut cont de impedimentul lui Benedict, şi găseşte astfel răspunsul: "Şi nu trebuie să ne uimim dacă în acea ocazie a putut mai mult sora, care dorea să se întreţină cu el mai îndelung. De fapt, conform cuvântului lui Ioan, Dumnezeu este iubire; aşadar, prin evaluare foarte corectă, a putut mai mult aceea care a iubit mai mult" (Dialoguri, cartea a doua, c. 33).

Este o imagine frumoasă. Voinţa lui Dumnezeu este ca noi să rămânem înrădăcinaţi în el, în iubirea sa, graţie relatării reciproce a minunăţiilor realizate de mântuirea sa. Scolastica, în iubirea sa faţă de Domnul, a intuit această dorinţă a lui Dumnezeu, care vine înainte de orice alt lucru, înainte de orice regulă. Cine păstrează amintirea iubirii lui Dumnezeu, este păzit de această Iubire şi nu trebuie să se teamă de nimic.

Nu trebuie să ne uimească, în această perspectivă, dacă istoriile pot să devină atunci istorii comunitare de sfinţenie: familii întregi (Acvila şi Priscila, Marius şi Marta, Luigi şi Maria Beltrame Quattrocchi), comunităţi mici sau mari (cei şapte servitori ai Mariei) ajung împreună să trăiască în mod eroic Evanghelia sau să-şi dăruiască viaţa în martiriu. Limfa nouă a Duhului circulă până acolo printre membrii grupului încât ei fac împreună, aproape cu o "vioiciune naturală", alegeri şi acţiuni foarte înalte...

Însă aceste exemple extraordinare nu trebuie să ne facă să uităm că sfinţenia comunitară trăieşte şi se alimentează din mici gesturi zilnice, "mici detalii ale iubirii" care nu sunt deloc banale, pentru că în ele se exprimă şi trăieşte drumul de sfinţire personală. Scrie papa Francisc: "Comunitatea care păstrează micile detalii ale iubirii, unde membrii se îngrijesc unii de alţii şi constituie un spaţiu deschis şi evanghelizator, este loc al prezenţei Celui Înviat care o sfinţeşte după proiectul Tatălui" (GE 145). Să ne gândim la viaţa de familie: poate să devină o nouă Nazaret, a cărei frumuseţe constă în faptul că relaţiile zilnice devin o oglindă a vieţii înseşi a lui Dumnezeu-Treime. În mişcările simple "ale iubirii de fiecare zi" pe care persoanele le schimbă între ele în Nazaretele de astăzi (a merge în întâmpinarea celuilalt, a se retrage sau a se goli pentru a face spaţiu celuilalt, a se bucura de plăcerea de a sta împreună, etc.), adesea fără a şti asta, se transformă în substanţă tot mai mult, zi după zi, o modificare şi transformare profundă a fiinţei noastre, prin care devenim "după chipul şi asemănarea" Treimii! Cu adevărat în concreteţea deloc banală şi sigură a vieţii familiilor şi comunităţilor noastre se realizează sfinţirea noastră!

Celălalt antidot, spune papa, împotriva unei anumite spiritualităţi imanentiste care pierde referinţa transcendentă la Dumnezeu, este rugăciunea. De fapt, atunci când drumul nostru spiritual se hrăneşte din relaţia profundă şi cotidiană cu tu-ul lui Dumnezeu, din dialogul continuu cu el, menţine o dimensiune "sănătoasă", întrupată; în caz contrar, ar vrea eventual să se alimenteze din comuniunea cu "energii armonizatoare" (EG 90), sau cu "respiraţia mamei pământ", dar în realitate adesea direcţia pe care ajunge să o ia este un individualism marcat, o accentuare a voinţei atotputernice a eu-lui, confundată cu voinţa divină. Relaţia cu tu-ul lui Dumnezeu şi cel al fraţilor ne aminteşte că nu suntem totul, ne limitează şi ne duce din nou la măsura de noi înşine. Rugăciunea ne păstrează în această relaţie cu Dumnezeu, din care provine pentru noi energie, existenţă şi viaţă, într-o comuniune profundă care lasă însă intactă distincţia dintre Creator şi creatură.

În rugăciune (papa prezintă multe forme ale ei în nr. 147-157 din GE) noi ne punem în faţa privirii Tatălui sau a Feţei Domnului Înviat, pentru a primi o inimă nouă şi pentru ca "umanitatea noastră, fragmentată datorită trudelor vieţii sau marcată de păcat" să poată fi recompusă în unitate de el (GE 151). Să ascultăm acest cuvinte ale papei Francisc, în care limbajul devine mai confidenţial şi se adresează singular fiecăruia dintre noi:

"Aşadar îmi permit să te întreb: există momente în care te pui în prezenţa sa în tăcere, rămâi cu el fără grabă şi te laşi privit de el? Laşi ca focul său să înflăcăreze inima ta? Dacă nu permiţi ca el să alimenteze în ea căldura iubirii şi a duioşiei, nu vei avea foc şi astfel cum vei putea înflăcăra inima celorlalţi cu mărturia ta şi cuvintele tale? Şi dacă în faţa chipului lui Cristos încă nu reuşeşti să te laşi vindecat şi transformat, atunci pătrunde în măruntaiele Domnului, intră în rănile sale, pentru că acolo are sediu milostivirea divină" (GE 151).

A intra în rănile sale înseamnă a pătrunde, prin rana din coastă, în inima milostivă a lui Dumnezeu. În acest timp al Postului Mare ascultarea Evangheliei Pătimirii lui Isus, şi prin practicarea Căii Crucii, ne conduc la contemplarea, prin Sfânta Faţă a Răstignitului, a secretelor lui Dumnezeu Treime, ne pun în relaţie şi ne fac să participăm la puterea regeneratoare a Iubirii sale.

Însă în acelaşi timp, nimic din drumul nostru spiritual nu ne dezleagă de oameni şi de istoria lor. Îi purtăm pe toţi înlăuntrul relaţiei de rugăciune cu Dumnezeu, pentru că nu există dar divin care să ne fie oferit numai pentru noi înşine, ci fiecare cadou de Sus cere prin natura sa să fie împărtăşit, dăruit fraţilor. Focul Duhului pe care ni-l dăruieşte Faţa lui Cristos, prin puterea divină pe care o conţine, stimulează înlăuntrul nostru pentru că vrea să fie comunicat tuturor în bucurie. Însăşi experienţa ne învaţă că în fond nu "comunică într-adevăr" decât omul pe care Duhul l-a transfigurat. Ştia bine asta fericitul Charles de Foucauld care, neputând să-i evanghelizeze pe tuaregi cu vestirea explicită a Evangheliei, a decis să mărturisească bunătatea divină cu viaţa sa. El voia ca fraţii săi tuaregi, văzându-l, să spună: "Acesta este un om bun; aşa cum trebuie să fie bun Dumnezeul pe care el îl slujeşte!".

Pentru aceasta papa aminteşte şi recomandă, printre celelalte forme de rugăciune, şi implorarea şi mijlocirea pentru fraţi. În această modalitate simplă se exprimă şi se realizează dubla poruncă a iubirii faţă de Dumnezeu (exprimă încrederea noastră în el) şi a iubirii faţă de aproapele (GE 154). Când ne punem în faţa lui Dumnezeu şi devenim glas al suferinţelor şi al neliniştilor fraţilor noştri, "mijlocirea este ca «drojdia» în sânul Treimii. Este o intrare în Tatăl şi descoperire a noi dimensiuni care luminează situaţiile concrete şi le schimbă. Putem spune că inima lui Dumnezeu se înduioşează prin mijlocire, însă în realitate El mereu ne anticipă şi ceea ce putem face cu mijlocirea noastră este ca puterea sa, iubirea sa şi lealitatea sa să se manifeste cu mai mare claritate în popor", scrie papa în EG 283. Să ne amintim de sfânta Scolastica: iubirea Domnului a ascultat-o pe ea pentru că inima sa a perceput cu mai mare claritate care era realmente voinţa lui Dumnezeu. Deci să nu încetăm să mijlocim pentru fraţii noştri. Să ne amintim mereu obişnuinţa papei de a ne cere să ne rugăm pentru el. Rugăciunea Bisericii astfel îl susţine, obţine de la Dumnezeu ceea ce este conform voinţei sale, arată cu mai mare claritate lumii că Iubirea Tatălui înfrânge orice teamă.

Post Mare binecuvântat!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 268.