"Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Prima predică de Postul Mare 2019 a părintelui Raniero Cantalamessa

Continuând reflecţia începută în Advent despre versetul din psalm: „Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu” (Ps 42,2), în această primă predică de Postul Mare aş vrea să meditez cu voi despre condiţia esenţială pentru „a-l vedea” pe Dumnezeu. Conform lui Isus, ea este curăţia inimii: „Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8), spune într-una din fericirile sale.

Ştim că în Biblie, ca de altfel în limbajul comun, curat şi curăţie au o gamă foarte vastă de semnificaţii. Evanghelia insistă asupra a două domenii în mod deosebit: corectitudinea intenţiilor şi curăţia obiceiurilor. Curăţiei intenţiilor i se opune ipocrizia, curăţiei obiceiurilor i se opune abuzul sexualităţii.

În domeniul moral, cu termenul „curăţie” se desemnează în mod obişnuit un anumit comportament în sfera sexualităţii, inspirată din respectarea voinţei Creatorului şi a finalităţii intrinsece a sexualităţii înseşi. Nu putem să intrăm în contact cu Dumnezeu, care este duh, altfel decât prin duhul nostru. Însă dezordinea sau, mai rău, aberaţiile în acest domeniu au efectul constatat de toţi de a întuneca mintea. Este ca atunci când se agită picioarele într-o mlaştină: noroiul, din adânc, se ridică şi murdăreşte toată apa. Dumnezeu este lumină şi o astfel de persoană „urăşte lumina”.

Păcatul de necurăţie nu arată faţa lui Dumnezeu, sau, dacă o arată, o arată complet deformată. Face din el, nu un prieten, un aliat şi un tată, ci un antagonist, un duşman. Omul carnal este plin de concupiscenţe, doreşte lucrurile altuia şi femeia altuia. În această situaţie Dumnezeu îi apare ca acela care blochează drumul dorinţelor sale rele cu acele peremptorii „Tu trebuie!”, „Tu nu trebuie!” ale sale. Păcatul trezeşte în inima omului o supărare surdă împotriva lui Dumnezeu până acolo încât, dacă ar depinde de el, el ar vrea ca Dumnezeu să nu existe deloc.

Totuşi, în această împrejurare, mai mult decât asupra curăţiei obiceiurilor, aş vrea să insist asupra celeilalte semnificaţii a expresiei „curaţi cu inima”, adică asupra curăţiei sau corectitudinii intenţiilor, în practică asupra virtuţii contrare ipocriziei. Ne orientează în acest sens şi timpul liturgic pe care-l trăim. Am început Postul Mare, în Miercurea Cenuşii, reascultând avertizările insistente ale lui Isus: „Când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea ta aşa cum fac ipocriţii… Când vă rugaţi nu faceţi ca ipocriţii… Când postiţi, nu fiţi trişti ca ipocriţii” (Mt 6,1-18).

Este surprinzător că păcatul de ipocrizie – cel mai denunţat de Isus în evanghelii – intră puţin în cercetarea cugetului pe care o facem în mod obişnuit. Negăsind în niciuna dintre ele întrebarea: „Am fost ipocrit?”, eu a trebuit să o pun cât mă priveşte pe mine şi rar am putut să trec neatins la întrebarea următoare. Cel mai mare act de ipocrizie ar fi acela de a ascunde propria ipocrizie. A o ascunde faţă de noi înşine şi faţă de alţii, pentru că faţă de Dumnezeu nu este posibil. Ipocrizia este în mare parte învinsă în momentul în care este recunoscută. Şi este ceea ce ne propunem să facem în această meditaţie: să recunoaştem partea de ipocrizie, mai mult sau mai puţin conştientă, care există în acţiunile noastre.

Omul – a scris Pascal – are două vieţi: una este viaţa adevărată, cealaltă este cea imaginară care trăieşte în opinie, opinia proprie sau a oamenilor. Noi lucrăm fără încetare să înfrumuseţăm şi să păstrăm fiinţa noastră imaginară şi o neglijăm pe cea adevărată. Dacă avem vreo virtute sau merit, ne îngrijim s-o aducem la cunoştinţă, într-un mod sau în altul, pentru a îmbogăţi cu această virtute sau merit fiinţa noastră imaginară, dispuşi chiar să nu ţinem cont de noi, pentru a adăuga ceva ei, ajungând să consimţim, uneori, să fim laşi, numai să părem valoroşi şi să ne dăm şi viaţa, numai ca oamenii să vorbească despre asta[1].

Să încercăm să descoperim originea şi semnificaţia termenului ipocrizie. Cuvântul derivă din limbajul teatral. La început însemna pur şi simplu a recita, a reprezenta pe scenă. Celor din vechime nu le scăpa elementul intrinsec de minciună care există în orice reprezentaţie scenică, în pofida valorii morale şi artistice înalte care îi este recunoscută. De aici evaluarea negativă care se dădea meseriei de actor, rezervate, în anumite perioade, sclavilor şi interzise chiar de apologiştii creştini. Durerea şi bucuria reprezentate şi accentuate acolo nu sunt adevărată durere şi adevărată bucurie, ci aparenţă, exagerare. Cuvintelor şi atitudinilor exterioare nu le corespunde realitatea intimă a sentimentelor. Ceea ce este pe faţă nu este ceea ce există în inimă.

Noi folosim cuvântul fiction în sens neutru sau chiar pozitiv (este un gen literar şi de spectacol foarte la modă în zilele noastre!); cei din vechime îi dădeau sensul pe care el îl are în realitate: cel de ficţiune. Ceea ce era negativ în ficţiunea scenică a trecut în cuvântul ipocrizie. Din cuvânt neutru la origine el a devenit cuvânt exclusiv negativ, unul din puţinele cuvinte cu semnificaţii toate şi numai negative. Sunt unii care se laudă că sunt orgolioşi sau libertini, nimeni nu se laudă că este ipocrit.

Originea termenului ne pune pe urme pentru a descoperi natura ipocriziei. Ea înseamnă a face din viaţă un teatru în care se recită pentru un public; înseamnă a purta o mască, a înceta să fim persoană pentru a deveni personaj. Personajul nu este altceva decât coruperea persoanei. Persoana este o faţă, personajul este o mască. Persoana este goliciune radicală, personajul este în întregime îmbrăcăminte. Persoana iubeşte autenticitatea şi esenţialitatea, personajul trăieşte din ficţiune şi din artificii. Persoana ascultă de propriile convingeri, personajul ascultă de un scenariu. Persoana este umilă şi uşoară, personajul este greu şi deranjant.

Această tendinţă înnăscută a omului este mărită enorm de cultura actuală dominată de imagine. Film, televiziune, internet: totul se bazează de acum prevalent pe imagine. Descartes a spus: „Cogito ergo sum”, gândesc deci exist; dar astăzi se tinde să se înlocuiască prin „apar, deci exist”. Un vestit moralist a definit ipocrizia „tributul pe care viciul îl plăteşte virtuţii”[2]. Ea unelteşte mai ales împotriva persoanelor evlavioase şi religioase. Un rabin din timpul lui Cristos spunea că 90% din ipocrizia lumii se găsea la Ierusalim[3]. Motivul este simplu: unde este mai puternică stima faţă de valorile spiritului, evlaviei şi virtuţii, acolo este mai puternică şi ispita de a le simula pentru a nu părea lipsiţi de ele.

Un pericol vine şi din multitudinea de rituri pe care persoanele evlavioase obişnuiesc să le îndeplinească şi de prescripţii pe care sunt angajate să le respecte. Dacă nu sunt însoţite de un efort continuu de a pune în ele un suflet, prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ele devin găoci goale. „Dar acestea – spune sfântul Paul vorbind despre anumite rituri şi prescripţii exterioare – sunt un limbaj de înţelepciune prin devoţiuni de bunăvoie, umilinţe şi asceză corporală, dar nu sunt de nicio valoare, decât pentru satisfacerea trupului” (Col 2,23). În acest caz, persoanele păstrează, spune apostolul, „înfăţişarea evlaviei, dar au renegat puterea ei” (2Tim 3,5).

Când ipocrizia devină cronică ea creează, în căsătorie şi în viaţa consacrată, situaţia de „viaţă dublă”: una publică, vizibilă, cealaltă ascunsă; adesea una de zi, cealaltă de noapte. Este starea spirituală cea mai periculoasă pentru suflet, din care devine foarte greu de ieşit, afară de cazul în care intervine ceva din exterior să dărâme zidul în care ne-am închis. Este stadiul pe care Isus îl descrie cu imaginea mormintelor văruite: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Vă asemănaţi cu mormintele văruite care apar pe dinafară frumoase, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea. Tot aşa şi voi, pe dinafară păreţi drepţi înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteţi plini de ipocrizie şi nelegiuire” (Mt 23,27-28).

Dacă ne întrebăm de ce ipocrizia este aşa de dezgustătoare în faţa lui Dumnezeu, răspunsul este clar. Ipocrizia este minciună. Înseamnă a ascunde adevărul. În afară de asta, în ipocrizie omul în declasează pe Dumnezeu, îl pune pe locul al doilea, punând pe primul loc creaturile, publicul. Este ca şi cum în prezenţa regelui, unul i-ar întoarce spatele pentru a-şi îndrepta atenţia sa numai spre servitori. „Omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă” (1Sam 16,7): a cultiva mai mult aparenţa decât inima înseamnă automat a da mai multă importanţă omului decât lui Dumnezeu.

Aşadar ipocrizia este în mod esenţial lipsă de credinţă, o formă de idolatrie deoarece pune creaturile în locul Creatorului. Isus face să derive din ea incapacitatea duşmanilor săi de a crede în El: „Cum puteţi crede voi, care primiţi glorie unul de la altul şi nu căutaţi gloria care este numai la Dumnezeu?” (In 5,44). Ipocrizia este lipsită şi de caritate faţă de aproapele, pentru că tinde să-i reducă pe ceilalţi la simpli admiratori. Nu le recunoaşte o demnitate proprie, ci îi vede numai în vederea propriei imagini. Numere de audience şi nimic mai mult.

O formă derivată de ipocrizie este duplicitatea sau nesinceritatea. Cu ipocrizia se încearcă să fie minţit Dumnezeu; cu duplicitatea în gândire şi în vorbire se încearcă să fie minţiţi oamenii. Duplicitate înseamnă a spune un lucru şi a gândi altul; a spune bine despre o persoană în prezenţa sa şi a spune rău despre ea imediat ce a întors spatele.

Evaluarea lui Cristos cu privire la ipocrizie este ca o sabie în flăcări: „Receperunt mercedem suam”: „şi-au primit răsplata”. Au semnat o chitanţă, nu pot aştepta altceva. O răsplată, în afară de asta, iluzorie şi contraproductivă şi pe planul uman, pentru că este foarte adevărată zicala că „gloria îl goneşte pe cel care o urmăreşte şi îl urmăreşte pe cel care o goneşte”.

Este clar că victoria noastră asupra ipocriziei nu va fi niciodată o victorie de la prima lovitură. În afară de cazul când am ajuns la un nivel foarte înalt de perfecţiune, nu putem evita să simţim din instinct dorinţa de a apărea în lumină bună, de a face figură frumoasă, de a plăcea altora. Arma noastră este rectificarea intenţiei. La intenţia dreaptă se ajunge prin rectificarea constantă, zilnică, a intenţiei noastre. Intenţia voinţei, nu sentimentul natural, este ceea ce face diferenţa în ochii lui Dumnezeu.

Dacă ipocrizia constă în a arăta şi binele care nu se face, un remediu eficace pentru a contrasta această tendinţă este a ascunde şi binele care se face. A privilegia acele gesturi ascunse care nu vor fi stricate de nicio privire pământească şi vor păstra tot parfumul lor pentru Dumnezeu. „Lui Dumnezeu, spune sfântul Ioan al Crucii, îi place mai mult o acţiune, oricât ar fi de mică, făcută în ascuns şi fără dorinţa de a fi cunoscută, decât mii de alte acţiuni făcute cu dorinţa ca să fie văzute de oameni”[4].

Isus recomandă cu insistenţă acest exerciţiu: „Roagă-te în ascuns, posteşte în ascuns, fă pomană în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (cf. Mt 6,4-18). Sunt delicateţe faţă de Dumnezeu care tonifică sufletul. Nu este vorba de a face din asta o regulă fixă. Isus spune şi: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,16). Este vorba de a distinge când este bine ca alţii să vadă şi când este mai bine ca să nu vadă.

Lucrul cel mai rău care se poate face, la sfârşitul unei descrieri a ipocriziei, este acela de a ne folosi de ea pentru a-i judeca pe alţii, pentru a denunţa ipocrizia care există în jurul nostru. Tocmai acestora le aplică Isus titlul de ipocriţi: „Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea bine să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Mt 7,5). Aici este cu adevărat cazul de a spune: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra” (In 8,7). Cine poate spune că este complet exempt de vreo formă de ipocrizie? Că nu este un pic şi el un mormânt văruit, diferit în interior de ceea ce apare în extern? Probabil numai Isus şi Sfânta Fecioară Maria au fost scutiţi, în mod stabil şi absolut, de orice formă de ipocrizie. Faptul mângâietor este că imediat ce unul spune: „Am fost ipocrit”, ipocrizia sa este învinsă.

„Dacă ochiul tău este sănătos”

Cuvântul lui Dumnezeu nu se limitează să condamne viciul ipocriziei; ea ne determină şi să cultivăm virtutea opusă care este simplitatea. „Candela trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Mt 6,22). Cuvântul „simplitate” poate să aibă – şi are şi astăzi – sensul negativ de prostie, naivitate, superficialitate şi imprudenţă. Isus se preocupă să excludă acest sens; după recomandarea: „Fiţi simpli ca porumbeii” urmează invitaţia de a fi şi „înţelepţi ca şerpii” (Mt 10,16).

Sfântul Paul reia şi aplică la viaţa comunităţii creştine învăţătura evanghelică despre simplitate. În Scrisoarea către Romani scrie: „Cine dă să dea cu simplitate” (Rom 12,8). În primul rând se referă la cei care în comunitate sunt puşi în fruntea operelor de caritate, însă recomandarea o aplică tuturor: nu numai celui care dă din banii săi, ci şi celui care dă din propriul timp, din propria muncă. Sensul este de a nu cântări ceea ce se face pentru alţii sau în propriul birou. Alessandro Manzoni care în romanul său „Logodnicii” a întrupat aşa de bine spiritul Evangheliei, are o scenetă foarte delicată în această privinţă. Bunul croitor din sat „a întrerupt discursul de la sine, ca şi cum ar fi fost cuprins de un gând. A stat un moment; apoi a pus împreună o farfurie cu mâncărurile care erau pe masă, şi adăugând o pâine, a pus farfuria într-o faţă de masă şi luând-o de cele patru colţuri a spus fetiţei sale mai mari: – ia  de aici –. I-a dat în mâna cealaltă o sticlă de vin şi a adăugat: – mergi aici la Maria văduva; lasă-i lucrurile astea şi spune-i că este pentru a fi un pic veselă cu copiii săi. Dar cu manieră bună, fii atentă; să nu pară că tu îi dai de pomană”[5].

Apostolul Paul vorbeşte despre simplitate şi într-un alt context care ne interesează în mod deosebit pentru că ţine de Paşte. Scriind corintenilor el spune: „Curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o frământătură nouă, aşa cum sunteţi, fără aluat, pentru că Pastele nostru, Cristos, a fost jertfit. Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului” (1Cor 5,7-8).

Sărbătoarea pe care apostolul invită s-o celebreze nu este o sărbătoare oarecare, ci sărbătoarea prin excelenţă, singura sărbătoare pe care creştinismul o cunoaşte şi o celebrează în primele trei secole ale istoriei sale, adică Paştele. În ajunul Paştelui, la 13 Nisan, ritualul ebraic poruncea ca stăpâna casei să cureţe la lumina candelei toată casa, scotocind în toate ungherele, pentru a face să dispară orice mic vestigiu de pâine dospită şi să celebreze astfel, ziua următoare, Paştele numai cu pâine azimă, simbol de curăţie, noutate şi integritate. În acest sens Isus numeşte ipocrizia un aluat, „aluatul fariseilor” (Lc 12,1).

Sfântul Paul vede în practica rituală ebraică o metaforă grandioasă a vieţii creştine. Cristos a fost jertfit; El este adevăratul Paşte pentru care cel vechi era o aşteptare; aşadar trebuie curăţată casa interioară, inima, să ne despuiem de tot ceea ce este vechi şi stricat, pentru a fi un „aluat nou”; să facem, şi înlăuntrul nostru, marea curăţenie de primăvară. Cuvântul grec heilikrineia care este tradus cu „sinceritate” conţine ideea de strălucire solară (helios) şi de încercare sau judecată (krino) şi de aceea înseamnă o transparenţă solară, ceva care a fost încercat împotriva luminii şi găsit curat.

Virtutea simplităţii are modelul cel mai sublim care se poate gândi: însuşi Dumnezeu. Sfântul Augustin a scris: „Dumnezeu este întreit, dar nu este triplu”[6]. El este simplitatea înseşi. Treimea nu distruge simplitatea lui Dumnezeu, pentru că simplitatea se referă la natură şi natura lui Dumnezeu este una şi simplă. Sfântul Toma preia cu fidelitate această moştenire, făcând din simplitate primul dintre atributele lui Dumnezeu[7].

Biblia exprimă tot acest adevăr în manieră concretă, prin intermediul imaginilor: „Dumnezeu este lumină şi nu este întuneric în el” (1In 1,5). Lipsa oricărui amestec este şi una din multiplele semnificaţii ale titlului divin Qadosh, Sfânt. Plinătate pură, simplitate pură. Marea mistică sfânta Ecaterina de Genova desemnează acest aspect al naturii divine, de care era îndrăgostită, cu înfăţişare curată, curăţenie, un termen care indică, în acelaşi timp, curăţie şi întregime, plinătate şi omogenitate absolută. Dumnezeu este „dintr-o bucată”. Simplitatea lui Dumnezeu este „plinătate pură”; Lui, spune Scriptura, „nimic nu-i este adăugat şi nimic nu-i este împuţinat” (Sir 42,21). Deoarece este plinătate supremă, nimic nu-i poate fi adăugat; deoarece este curăţie supremă, nimic nu-i poate fi luat. În noi cele două lucruri nu sunt unite niciodată; unul îl contrazice pe celălalt. Curăţia noastră este obţinută mereu luând ceva, purificându-ne, „luând răul din acţiunile noastre” (cf. Is 1,16).

Orice acţiune, deşi mică, dacă este făcută cu intenţie curată şi simplă, ne face să fim „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Intenţia curată şi simplă adună forţele risipite ale sufletului, pregăteşte duhul şi-l uneşte cu Dumnezeu. Ea este început, sfârşit şi ornament al tuturor virtuţilor. Tinzând numai la Dumnezeu şi judecând lucrurile în raport cu El, simplitatea respinge şi învinge ficţiunea, ipocrizia şi orice duplicitate… Această intenţie curată şi dreaptă este acel ochi sănătos despre care vorbeşte Isus în Evanghelie, care luminează tot trupul, adică toată viaţa şi faptele omului şi le păzeşte imune de păcat.

Cucerirea simplităţii este una dintre cele mai grele şi mai frumoase ale drumului spiritual. Simplitatea este proprie a celui care a fost purificat de o adevărată pocăinţă, pentru că este rod al unei totale dezlipiri de noi înşine şi al unei iubiri dezinteresate faţă de Cristos. Se ajunge la ea puţin câte puţin, fără a ne descuraja datorită căderilor, ci cu determinarea fermă de a-l căuta pe Dumnezeu pentru El însuşi şi nu pentru noi înşine.

Dacă pot să-mi permit să sugerez o propunere la sfârşitul acestei meditaţii, ea este de a căuta în psaltire, sau în liturgia orelor, psalmul 139; a-l recita lent şi repetat, ca şi cum l-am citit pentru prima dată, ba chiar ca şi cum l-am compune noi înşine sau am fi primii care-l rostim. Dacă ipocrizia şi duplicitatea constau în a căuta mai mult privirea oamenilor decât cea a lui Dumnezeu, aici găsim remediul cel mai eficace. A recita acest psalm este ca şi cum ne-am supune unui soi de radiografie, ca şi cum ne-am expune la razele X. Ne simţim străbătuţi de la un capăt la altul de privirea lui Dumnezeu. Eu îmi amintesc mereu impresia pe care am avut-o atunci când pentru prima dată l-am recitat în modul pe care l-am spus. Începe aşa:

„Doamne, tu mă observi de aproape şi mă cunoşti;

ştii când mă aşez şi când mă scol;

pătrunzi de departe gândurile mele;

fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ţi scapă;

toate cărările mele îţi sunt cunoscute.

Înainte de a-mi ajunge cuvântul pe limbă,

tu, Doamne, îl cunoşti deja…

Unde aş putea merge departe de duhul tău

şi unde aş putea fugi dinaintea feţei tale?

Dacă m-aş urca la cer, tu eşti acolo;

dacă m-aş coborî în împărăţia morţilor, tu eşti de faţă.

Dacă aş lua aripile aurorei

şi m-aş opri dincolo de mare,

şi acolo mâna ta m-ar conduce

şi dreapta ta m-ar ţine.

Dacă aş spune: «Cel puţin întunericul să mă acopere

şi lumina să devină noapte în jurul meu»,

dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine,

iar noaptea este luminoasă ca ziua şi întunericul este ca lumina”.

Lucrul minunat este că această conştientizare că suntem sub privirea lui Dumnezeu nu creează un sentiment de ruşine sau de suferinţă, ca acela care se simte observat şi descoperit în gândurile sale cele mai secrete; dimpotrivă, dă bucurie pentru că înţelegem că este privirea unui tată care ne iubeşte şi ne vrea desăvârşiţi aşa cum el este desăvârşit. De fapt, psalmistul termină rugăciunea sa cu strigătul exultant:

„Priveşte-mă cu luare-aminte, Dumnezeule,

şi vezi inima mea, încearcă şi cunoaşte gândurile mele.

Vezi dacă nu merg pe o cale greşită

şi condu-mă pe calea veşniciei”.

Da, vezi, Doamne, dacă urmăm o cale de minciună şi condu-ne, în acest Post Mare, pe calea simplităţii şi a transparenţei. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. B. Pascal, Pensieri, 147 Br.

[2] La Rochefoucauld, Massime 218.

[3] Cf. Strack-Billerbeck, I, 718.

[4] Sf. Ioan al Crucii, Maxime, 20 şi 21.

[5] Manzoni, I promessi sposi, cap. XXIV.

[6] Sf. Augustin, De Trinitate, VI, 7.

[7] Sf. Toma de Aquino, S. Th. I,3,7.

lecturi: 264.